Pogorarea Sfantului Duh

Sfantul Luca descrie intr-un mod sumar, dar sugestiv - ca de altfel toate naratiunile evanghelice - scena pogorarii Sfantului Duh. Ucenicii se aflau in casa, la ceasul al treilea din zi. Deodata, fara de veste s-a auzit un vuiet, asemanator unui vant ce vine repede, care a umplut toata casa. In acelasi timp, limbi impartite "ca de foc" s-au asezat pe fiecare dintre cei de fata "si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai" (F.A. 2,4).

Sfantul Grigorie Teologul spune ca venirea Sfantului Duh are loc in mod progresiv: intai vine suflarea de vant si apoi limbile de foc. Suflarea de vant sugereaza ideea de fluiditate spirituala, de vesnica miscare. Sfantul Duh este trait ca o mireasma care patrunde in suflete si le trezeste la viata. El nu este ingradit de nici un hotar, de aceea "sufla unde voieste" (Ioan 3, 8), precum aratase chiar Hristos, subliniind astfel totala libertate a Duhului Sfant. Dar Duhul coboara si sub forma de limbi "ca de foc", dupa cum accentueaza Sfantul Luca. Deoarece chipul Sfantului Duh ramane ascuns, in ciuda coborarii Sale ipostatice, El Se infatiseaza intr-un mod menit sa sugereze cat mai bine caracterul lucrarii Sale: este vant care nu se stie de unde vine si incotro se duce si limbi de foc ce se pogoara peste capetele tuturor celor ce participa la aceasta minune. Focul lumineaza, dar si arde; Duhul aduce in suflet lumina, dar il si curata de toata intinaciunea pacatului.

Trebuie de asemenea observat ca Sfantul Duh a coborat atunci cand toti apostolii si cei ce erau impreuna cu ei se aflau adunati laolalta, intemeind astfel Biserica vizibila. Dat fiind ca Duhul Sfant este Duhul comuniunii, a carui misiune este de a uni sufletele intre ele si cu Hristos, trebuia ca El sa coboare peste intreaga comunitate crestina, prefacand-o in Biserica. Se stie ca, in esenta ei, Biserica este participarea oamenilor la viata Sfintei Treimi. Totodata insa, deoarece limbile apar "impartite" - nu este o valvataie unica, ci o flacara divizata dupa numarul celor prezenti -, se constata ca fiecare persoana se invredniceste in mod individual de primirea Duhului.

Intr-o strafulgerare de o clipa s-a putut astfel intrezari destinul persoanei umane, ce constituie o valoare unica, dar care, spre a atinge plenitudinea, nu poate ramane izolata, ci trebuie sa tinda spre comuniune in vederea desavarsirii.

Aspectul personal si cel comunitar al vietii spirituale, aflate intr-o permanenta interdependenta, sunt admirabil puse in lumina de minunea Coborarii Duhului Sfant.

Materialul intreg pe aceasta tema, semnat de Natalia Manoilescu Dinu, aici: http://www.crestinortodox.ro/Rusaliile___Pogorarea_Sfantului_Duh-53-23111.html

Rugaciune de lasare in voia lui Dumnezeu

MitropolitulFilaret al Moscovei (începutul veacului al XIX-lea -
1867, Rusia)

Rugaciune de lasare în voia lui Dumnezeu

Doamne, nu stiu ce sa-Ti cer. Tu singur, stii de ce am eu nevoie. Tu ma iubesti mai mult decât ma iubesc eu însumi. Da-mi mie, robului Tau, sa vad ceea ce nu pot sa cer pentru mine însumi. Nu îndraznesc sa cer nici crucea, nici mângâierea. Eu doar stau înaintea Ta. Inima mea îti este deschisa. Tu stii mai bine ce-mi este de folos.

Adevaruri despre Brancusi

~Liviu Popp: „Adevăruri despre Brâncuşi“

Fragment dintr-o scrisoare marturie:
Am aflat dela un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) si care a locuit lânga Tg.Jiu. Parintii sai au fost directori la scolile din Tg Jiu: cea de baieti si cea de fete. Tatal sau, Matei Stoicoiu, a cumparat o casa chiar in Tg.Jiu ca sa fie aproape de scoala.
Intr- o vara, când se plimba prin parcul dela Tg.Jiu l-a intâlnit pe Brâncusi in parc. Ei se cunosteau, caci fusesera colegi in clasele primare. L-a intrebat de ce a venit, iar el a spus ca a venit ca sa cerceteze locul in parc, unde sa amplaseze niste monumente, care au fost comandate in memoria eroilor din primul razboi mondial. Apoi Matei i-a spus ca o sa-i faca cunostiinta cu fiul sau, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu. Astfel ca atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncusi, a ramas impresionat.
Traian era suparat când imi povestea ca comunistii au schimbat adevaratele nume ale operelor lui Brâncusi si anume:
- Nu se chema “Coloana infinitului”, ci “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii nostrii. Pe de alta parte, daca numarati modulele din care este alcatuita coloana, veti obtine un numar care reprezinta anul când a fost primul razboi mondial si se termina cu o jumatate din modul, adica reprezinta jumatatea anului respectiv.
- Al doilea monument, asa cum l-a conceput Brâncusi, este o masa inconjurata de 12 scaune. Deci nu “Masa tacerii”, ci “Masa apostolilor neamului”, iar in mijloc s-ar afla Iisus Christos.
-
- Al treilea monument, arata ca o poarta, dar nici pe departe nu este poarta. Deci, nu se numeste “Poarta sarutului”, caci nu are legatura cu memoria eroilor, ci monumentul “Intregirii neamului”, deoarece fiecare stâlp este alcatuit din 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai inseamna si unitate. Deci acestea reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame, România.
Trebuie sa stie lumea ca Brâncusi a fost un sculptor simbolist. Comunistilor nu le-au placut numele date de Brâncusi, operelor lui. De atunci a ramas asa, iar romanii parca sunt drogati, nu vor sa schimbe nimic.
Doctorul inainte de a muri, mi-a spus sa transmit in tara aceste lucruri pe care el le stia perfect.
LIVIU POPP

Sursa acestui articol: http://noua-arhiva-romaneasca.com/

Ajutor umanitar

Sa faci, O Iisuse

Sa faci, o, Iisuse din inima mea
O harfa divina sa cinti Tu din ea
Si-n corzile-i sfinte sa sune mai plin
Acordul iubirii maret si sublim.

Sa faci , o, Iisuse din inima mea
Cadelnita sfinta, sa arda in ea
Tamiia iubirii cu focu-i ceresc,
Ca pururi prin lume iubind, sa traiesc.

Sa faci, o, Iisuse din inima mea,
Epistola vie.Sa scrii Tu in ea
Cuvintul iubirii placut si duios,
Sa-ndrume pe oricine spre cerul frumos.

Sa fie Iisuse si inima mea
Biserica sfinta - sa stai Tu in ea.
Podoaba iubirii cu duhul ei bland
S-o faca frumoasa oriunde si-oricand.

Sa fie Iisuse si inima mea
Sa fie intruna ca inima Ta
Izvor de iubire,de mila, de har
Mereu tot mai plin pe al jerfei altar.

Minunea din noaptea privegherii Sfintilor Mucenici de la Niculitel

«Lumina care a aparut este Lumina Cereasca in cinstea Sfintilor Mucenici» (Tanase Petroniu)

Pe 4 iunie, ortodocsii romanii ii praznuiesc pe Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, ale caror moaste au fost descoperite in 1971, dupa un sezon ploios, pe o straduta din nord-vestul comunei tulcene Niculitel. La exact 30 de ani de la descoperire, un fapt minunat s-a petrecut in acelasi loc: pe la ora 2.00, in timpul privegherii, un fascicul de lumina cobora de sus pana la intrarea in martiriconul unde fusesera gasite Sfintele Moaste. Momentul, imortalizat pe o fotografie, a fost considerat de multa lume o minune dumnezeiasca.

Niculitelul, ca mai toate asezarile dobrogene, topeste tainic in pulberea timpului o trecere smerita prin istorie. Doar din cand in cand Dumnezeu mai da semn, descoperindu-ne arar urmele ucenicilor sai, stiuti si nestiuti, care au strabatut cu veacuri in urma secetoasa Scythie, propovaduind cuvantul mantuitor al lui Hristos.
Asa s-a intamplat si in acea primavara a anului 1971, cand paraiele maloase de ploaie, rostogolindu-se vijelios de pe dealul Piatra Rosie, au spalat pamantul de pe o straduta, in locul numit de localnici „la placinta“, scotand la iveala „caciula“ unei ciudate bolti din piatra.

Curiosi, cativa sateni s-au repezit cu tarnacoapele, au spart o gaura in ea, sperand sa descopere acolo vreo comoara. Dar jos nu se aflau decat oseminte. Sapaturile arheologice insa au scos la lumina o cripta care adapostea moastele a patru sfinti mucenici, primele descoperite pe teritoriul tarii noastre. Inscriptiile in greaca ni i-au facut cunoscuti si cu numele: Zoticos, Attalos, Kamasis si Philippos. Ei suferisera moarte martirica in secolul al IV-lea, la Noviodunum, Isaccea.
La doi ani de la descoperirea lor, Sfantul Sinod al BOR a decis ca sfintele moaste sa fie depuse in patru racle la Manastirea Cocosu, din apropiere. Prin actiunea curajoasa a PS Gherasim de Valcea, care a sfidat ordinul autoritatilor comuniste ce nu doreau sa dea amploare evenimentului, intr-o noapte, osemintele sfintilor au fost luate din santier si depuse acolo unde hotarase Sfantul Sinod.


La exact 30 de ani de la data descoperirii lor, in vara anului 2001, la indemnul IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a fost organizat un pelerinaj la Niculitel, cu raclele celor patru martiri ai crestinismului. Pentru o noapte, sfintii se intorceau in locul unde au stat veacuri la rand.
Noaptea aceea a fost una de priveghi si rugaciune, pe parcursul careia calugarii de la Cocosu, de la Dervent si de la alte manastiri dobrogene au citit, cu randul, neintrerupt, Psaltirea.Pe la ora 2.00, fratele Gelu, de la Manastirea Dervent, l-a rugat pe cel care il schimba la rugaciune sa-i faca o fotografie pentru a pastra mai bine amintirea acelui moment.
Nimic in jur nu prevestea ceea ce avea sa fie descoperit ceva mai tarziu.
Cand filmul fotografic a fost developat, s-a putut observa o raza de lumina pogorandu-se pe langa calugar, strecurandu-se in interiorul criptei unde se aflau depuse cele patru racle cu moastele martirilor.
Intrebat de fratele Gelu ce ar putea insemna aceasta lumina, Parintele Arhimandrit Tanase Petroniu de la Schitul romanesc Prodomu de pe Sfantul Munte Athos i-a raspuns: „Lumina nu a aparut ca ai fost fratia ta acolo, ci ea era si mai inainte si este si acum si a fost prinsa de aparatul de fotografiat in chip minunat, ca o binecuvantare dumnezeiasca pentru evlavia si cinstirea Sfintilor Mucenici ce se faceau atunci. Lumina care a aparut este Lumina Cereasca in cinstea Sfintilor mucenici, care s-au reintors la vechiul lor salas„.
Si, parca de atunci, smeritul Niculitel si oamenii lui talmacesc altfel trecerea lor prin timp. Invaluiti intr-o tainica lumina, incrustand vesnicia in sangele unui bob de strugure, pasesc cu mai multa bagare de seama pe cararile spre cer, pe unde, cu multe veacuri in urma, umblau sfintii insisi.

CINE MOARE? de Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste. Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru. Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii. Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi. Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat. Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te
la soare (comentariu propriu: Soarele Dreptatii, adica HRISTOS). Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire (pentru aproapele tau!!!). Daca va fi sa doresti sa fii fericit,doreste-ti in fiecare zi...