In amintirea parintelui Nicolae de la Rohia
Fericirea ne este daruita din plin si deplin, atunci cand suntem in stare sa o percepem, sa o intelegem, sa o acceptam.
Prima carte crestina pe care am citit-o a fost Jurnalul Fericirii. Si a fost o lectura folositoare, care m-a rascolit adanc. Am fost surprinsa la aflu ca atunci cand ma nasteam, viitorul monah iesea din inchisoare. Iesea crestin, din inchisoarea in care intrase evreu.
Aflat la Gherla în mai 1963, in celula supraaglomerata cu noi si noi loturi de detinuti, unii mai obositi, mai terminati fizic decît vechii locatari, Nicolae Steinhardt gaseste prilej de a-si ceda locul de pe prici si a se muta sa motaie pe o banca. In urmatoarea noapte, frînt de oboseala adoarme si este daruit cu un vis miraculos, o vedenie : „Nu-L vad pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumina uriasa – alba si stralucitoare – si ma simt nespus de fericit. Lumina ma înconjoara din toate partile, e o fericire totala, si înlatura totul; sînt scaldat în lumina orbitoare, plutesc în lumina, sînt în lumina si exult. Stiu ca va dura vesnic, perpetuum inmobile . Eu sînt , îmi vorbeste lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gîndului.
Eu sînt : si înteleg prin intelect si pe calea simtirii – înteleg ca e Domnul si ca sînt înlauntrul luminii Taborului, ca nu numai o vad, ci si vietuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sînt fericit, fericit, fericit. Sînt si pricep ca sînt si mi-o si spun. Si lumina parca e mai luminoasa decît lumina si parca ea îmi vorbeste si-mi spune cine e . Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai ca dureaza incontinuu, dar si creste mereu; daca raul n-are fond, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumina se lateste din ce în ce, iar fericirea, dupa ce m-a învaluit matasos, deodata schimba tactica, devine dura, se arunca, se pravaleste asupra-mi ca niste avalanse care – antigravitational – ma înalta; apoi, iar, procedeaza în alt fel: duios, ma leagana – si-n cele din urma, fara menajamente – ma înlocuieste . Nu mai sînt. Ba sînt, dar atît de puternic încît nu ma recunosc”.
Inchisoarea din Gherla era intotdeauna varuita in culori pastelate, galben sau roz. Imi atragea privirea de copil curios, in drumul spre cimitir, in a carei vecinatate se ridica falnica. Mergeam destul de des la cimitir si cu mare drag, datorita linistii depline pe care o simteam acolo. Ciudat lucru pentru un copil, mai ales ca nu pot sa spun ca nu ma speria moartea. Dar mergeam la mormantul unor persoane pe care nu apucasem sa le cunosc. Asemenea cimitirului, inchisoarea imi sugera pace si liniste...parea a fi un reper, desigur neinteles inca. Acum ma gandesc ca o particica din lumina Taborului, vazuta de viitorul monah, s-o fi imprastiat duios in eter, plutind etern, pentru a atinge bland sufletele celor ce il iubesc pe monahul Nicolae. Atata jertfa, atata suferinta...dar totul se topeste in lumina crucii, transfigurandu-se, paradoxal, in fericire adanca si inaltatoare.
