A fost odata...

In copilarie bunica ma ducea cu forta la biserica. Nu pricepeam eu mare lucru din slujba si oboseam sa stau atata in picioare, dar asteptam cu nerabdare predica, asemenea unei povesti adevarate. M-a marcat descrierea credintei care muta muntii din loc si am verificat-o atunci cand eram singura si infrigurata in fata unei usi care nu vroia sa se deschida.Am zis “CRED” si usa s-a deschis. Dar cand am devenit pioniera am aflat de la tovarasa ca Dumnezeu nu exista si ca e mai util sa te uiti la TV in timpul slujbei, sau sa te duci la activitati pionieresti…Si asa am devenit atee, iar chestia asta a tinut pana in 1991, la 27 de ani. A urmat momentul convertirii…Parintii mei ma crescusera cu multa dragoste, iar tatal meu ma iubea dincolo de orice limite. Avand mijloace de trai modeste s-au straduit sa nu-mi lipseasca nimic in timpul liceului si facultatii. Iar eu nu-mi manifestam la randul meu dragostea decat fata de mama mea…M-am casatorit, am plecat la 700 km distanta, parintii mei au ramas in urma, bolnavi si batrani (am fost un copil tarziu). Ii vedeam de 1-2 ori pe an. Si tatal meu a murit asteptand o asemenea vizita…Cand s-a intamplat eram insarcinata si m-a napadit brusc durerea si regretul. Durerea pentru ca l-am pierdut si regretul pentru ca niciodata nu-l lasasem sa simta ca-l iubesc, niciodata nu avesesem timp sa ascult ce ar fi vrut sa-mi povesteasca. Si tinand mana pe sicriul lui am simtit o mangaiere pe umarul drept, in timp ce cineva (poate ingerul pazitor ) imi spunea ca nu e totul pierdut, ca ne vom mai intalni, ca tatal meu stie ce simt. Dupa asta am aflat care sunt obiceiurile pentru cei adormiti, si le-am respectat. In momentul cand leganam coliva in biserica, il simteam pe tatal meu langa mine. Tatal meu a platit cu un ultim gest de iubire inceputul credintei mele, sau altfel spus Dumnezeu a transformat raul in bine. Si tot mergand sambata la pomeni si parastase am inceput sa ma simt bine in biserica. Incet, incet, viata mea s-a schimbat. Si la un moment dat am simtit nevoia sa ma spovedesc. Dar era tot timpul coada la usa preotului, iar eu eram tot timpul cu fetitele mele, mici, cu mine. Intr-o seara am stat ceva vreme la coada, pana cand ele si-au pierdut rabdarea…Si atunci am zis: Maica Domnului, eu nu vreau sa plec acasa nespovedita, ajuta-ma intr-un fel, cum vrei tu…Si nu trec doua minute si iese parintele si ma cheama pe mine inauntru, peste rand… Cand am iesit de la spovedanie zburam, nu paseam...parca milioane de ingeri cantau si se bucurau pentru mine. Era o stare de neinteles, de neexplicat, dar in acelasi timp de neuitat. Atat de multa si atat de adanca bucurie!!!!