Fior, de Nicolae Labis = Fior crestin?

Fior, Nicolae Labis

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,
Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,
Poate-i doar vântul ce limpede sună,
Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună
Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă
Mi-au picurat o otravă de gheaţă,
Ori poate e dimineaţă.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh străveziu de poveşti,
Care-ai pătruns şi îmi macini mereu
Trupul şi sufletul meu?

Privesc în oglindă - acelaşi mi-i chipul
Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.
Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni
N-a scris, încă nu, nici un semn.

Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,
Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,
Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
Inima-şi bate ecoul de zări.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh coborât din poveşti,
Undă prelinsă să mă învenine,
Stea fulgerată în mine?


Poezia aceasta am simtit-o adanc in sufletul meu de adolescenta, suflet chipurile ateu. Ma intrebam si ma intrebam si iar ma intrebam, recitand de una singura prin casa.Si mi-am amintit acum de versurile astea, care continua sa-mi placa. Acum as spune ca fiorul acesta e o neliniste adanca, profunda, dar in acelasi timp jucausa, o chemare, o soapta a lui Dumnezeu in inima noastra..."Nimeni n-a scris, inca nu, nici un semn", pentru ca suntem liberi, nu suntem predestinati la nimic, putem alege daca ascultam sau nu chemarea, ne putem stadui sa intelegem nelinistea sau nu...sa intrebam intrebator fara a astepta cu adevarat raspuns, ramanand doar la starea interesanta dealtfel, de savurare a fiorului.

"Vorbele-mi murmura, suna-ne, incearca-ne"...adica lasa-l pe Dumnezeu sa vorbeasca in tine...marturiseste ce simti, exprima-te, implica-te, conlucreaza!!! Ochii "ard" sa vada Adevarul, inima "isi bate ecoul" dorind sa intre in armonie cu Creatorul.

"Cine esti, ori ce esti?" ar putea sa fie nu doar o intrebare in scopul denumirii "fiorului" ci si o cautare a identitatii, pentru persoana ca intreg, trup si suflet.

De la varianta initiala "duh straveziu de povesti", adica ceva diafan, fin, delicat, incredibil, ajungem in final la "unda prelinsa sa ma invenine" si "stea fulgerata in mine" pentru ca putem alege sa trasfiguram chemarea, putem sa primim darul si sa cream ceva, sau nu, putem deveni rai, sau reci, indiferenti...

In memoriam Octavian Paler

Am reusit sa fac rost de "UN OM NOROCOS" (ca asa era pe vremea aceea, se facea rost cu greu de-o carte buna) in sesiune, inaintea unui examen greu, la automatizari in industria chimica. Si odata ce-am citit primele randuri, n-am mai lasat-o jos...am citit si am gandit...si s-a dus examenul spre toamna, dar nu conta...eu eram "un om norocos", pentru ca gustasem si savurasem din opera maestrului in polemici. De precizat, pe vremea aceea eram atee. Iar azi, gasind in presa articolul domnului Razvan Dumitru am recitit textul extras din "Viata pe un peron" si abia acum am descoperit valentele adanc crestine ale acestui text, redat mai jos. Ca ce altceva este viata, decat bucurie (despre asta Paler vorbeste in alta parte) si lupta dureroasa, cu fricile noastre (limitari, neputinte).


“Vedeti in ce situatie ciudata ma gasesc, domnilor? Eu am descoperit frica intre oameni. Traiam intre oameni si visam pustiul; iar intr-o buna zi oamenii m-au facut sa aflu ce inseamna cobra, ce inseamna frica. Aici totul parea inofensiv. Ma speria numai golul din jurul meu. Pentru ca intr-o zi sa ma lovesc iarasi de cobre, sa descopar ca orice pustiu cloceste o cobra. In gara asta am aflat ca frica de pustiu e si mai rea decit frica de oameni. Cu oamenii te mai intelegi, te feresti, te explici, profiti de o licarire de compasiune. Uneori frica atipeste sau oboseste. Deh, oamenii au slabiciunile lor. Nu sint absoluti ca pustiul. Pustiul nu iarta, nu uita si n-are momente de slabiciune. El e orb si implacabil. Un calau somnolent si necrutator care n-are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spala pe maini ca Pilat sau de a se arata uneori marinimos. Te ucide ca pe o ginganie fara sa-ti dea nici o importanta. In pustiu nu exista martiri. Nu exista decat ganganii.

Va dati seama ca Golgota nu era cu putinta decit intre oameni? Pustiul nu bate cuie. El te omoara fara sa te atinga, fara sa te vada si fara sa te urasca. Imblinzitorii ramin uneori imobili si viseaza parca, adulmecind vintul. Pustiul nici nu viseaza, nici nu se trezeste. Da, domnilor, nu exista un calau mai curat si mai infricosator.

Si ce concluzie sa trag de aici? Ca nu exista scapare din frica? Pe lingă toate defectele mangustelor imperfecte, eu mai am un defect. Odata ce-am vazut cobra, o duc se pare cu mine. Chiar daca fug de ea. Si cind ma astept mai putin, o vad din nou. Dar nu am singurul defect care ar fi inchis zidul in jurul meu lasindu-l fara nici o fisura. Nu mi-am pierdut cu totul speranta niciodata. Uneori imi repet ca pentru a redescoperi paradisul trebuie să treci prin infern. Si ca pentru a regasi viata normala, dupa ce n-ai stiut s-o pretuiesti, trebuie sa strabati un cosmar. Sa strabati, adica sa depasesti. Un cosmar fara limite ar fi un cosmar zadarnic, deoarece invatatura lui nu ti-ar mai servi la nimic.

Am ramas un naiv, poate, dar eu vreau sa cred ca toate cosmarurile sint provizorii. De aceea va si vorbesc mai departe. Mai sper ca intr-o zi o sa va si vad in vreme ce vorbesc. Am pus, dealtfel, linga decalog o alta foaie de hirtie pe care am scris cu litere mari: “Iremediabila e numai greseala de a te lasa strivit.” - Viata pe un peron”.