duminică, 12 aprilie 2009

In saptamana patimilor, amintiri despre patimi trecute

In amintirea fiului meu, Andrei

Era in anul 1995. Inca incepatoare in ale credintei, oprita fiind de la taina impartasaniei, in doliu dupa scumpa mea mama...insarcinata pentru a treia oara. Fetele aveau varsta gradinitei. Toata lumea spunea ca mi-am pierdut mintile, din moment ce ma pregateam sa aduc pe lume al treilea copil. Adevarul e ca nu ma bucuram nici eu, dar nu vedeam alta cale. Nu puteam face avort. Si imi era atat de greu, singura impotriva lumii intregi, incat pasii mei nu mai stiau drumul spre biserica. Rugaciunea mea s-a racit...Singura incurajare o primeam de la scumpele mele fetite, care acceptasera ideea de a imparti tot ce aveau cu viitorul fratior sau viitoarea surioara. Ma induioseaza si azi amintirea unor cuvinte dulci, rostite din nevinovatia sufletelor lor. Aveam pe vremea aceea doar 2 camere, iar cei apropiati din familie spuneau: "Nu mai e loc pentru un al treilea copil". Si fiica mea cea mare, de cinci anisori, raspundea cu glas suav: "Uite, mai e putin loc, aici in patul asta, aici pe margine!"

Eram obosita, agitata, stresata, intr-o continua alergatura. Nu m-am ingrijit deloc. Sotul meu a plecat in misiune la granita cu Iugoslavia. Eram singura, faceam si scoala de soferi. La sase luni s-a rupt filmul, am inceput sa ma simt foarte rau. M-am internat in spital, ca sa nu pierd sarcina. Dar intr-o seara, inevitabilul s-a produs. Cam la sase luni si jumatate.

Andrei a sosit mult prea devreme. Nu i-a dat nimeni nici o sansa. Nu a scos nici un sunet. Nu a incercat nimeni sa-l salveze. Nici macar nu i-au legat buricul, l-au lasat asa, aruncat pe o paturica. Eu l-am "furat" ca sa-l incalzesc, infasandu-l intr-un prosop. Arata bine, semana cu sotul meu, ma strangea de deget. M-a gasit doctorita si m-a certat. I-am cerut sa-i lege buricul si sa-l duca la reanimare. Am fost refuzata, pe motiv ca nu stiu ce cer...A decis ea, pentru binele meu...m-a scutit de posibilitatea de a avea un copil probabil bolnav, probabil cu dizabilitati. M-a alungat de langa el. Am pandit si l-am furat inca o data. La fel si a treia oara. Pana la urma, femeia de langa mine, o crestina autentica in grija careia m-a dat Maicuta Domnului in acele zile, mi-a zis: "Maine dimineata este alta doctorita la copii, care va face totul ca sa-l salveze. Si daca este voia Domnului ca el sa traiasca, sfintii ingeri il vor acoperi si ii vor tine de cald". Am ascultat-o si m-am linistit. L-am botezat, cu apa si cu lacrimi. Dimineata, inainte de a se schimba tura, am alergat sa-l caut. Nu mai era la locul lui. L-am gasit aruncat intr-o chiuveta. Abia mai respira...Cand a venit doctorita cea buna, nu mai era nimic de facut. Am plecat dupa preot, sa-i citeasca cele cuvenite. Pe cand m-am intors, trupusorul chinuit disparuse. Mi l-au aruncat in crematoriu.

Medicii nu m-au inteles si apoi nici nu m-au lasat sa-mi traiesc durerea. Am ramas in spital in salonul mamicilor. Toate mamicile aveau grija de copii lor si vorbeau despre ei, asa cum era si normal. Eu parca n-aveam nici un rost. Dragul meu Andrei... Multa vreme m-au chinuit intrebarile, am incercat sa inteleg de ce si din cauza cui. Am regretat ca nu m-am luptat cu doctorita aceea, cu mai multa putere. Acum nu ma mai intreb de ce mi s-a intamplat asta. Am ingropat vinovatia, a mea si a neamului a carui nume nu va mai merge mai departe. Mi-am regasit linistea. Ma bucur ca Andrei a existat,ma bucur ca am petrecut impreuna cateva ceasuri, pe furate, si ca mi-a strans degetul, cu manuta lui mica si delicata. Am nadejde ca ne vom reintalni, cu mila Domnului, acolo unde este bine.

De mare ajutor mi-a fost "mamica" din patul vecin. Avea 41 de ani, 2 copii mari si tocmai il nascuse pe al treilea. A avut grija de mine si mi-a vorbit de voia Domnului, mi-a povestit intamplari minunate, m-a incurajat. Dupa multi ani am reintalnit-o la Techirghiol, la parintele Arsenie. Ne-am recunoscut una pe alta dupa voce.

Nu stiu cum as putea incheia aceste randuri, pe care multa vreme nu le-am putut scrie, dar care acum parca nu vor sa se termine. Scriind, parca am mai stat nitel de mana cu micul meu Andrei. Acu ar fi fost marisor. Domnul sa-l odihneasca in pace.

11 comentarii:

Umbra din umbra spunea...

>:D< Se roaga pentru voi! :)

mariperijoc spunea...

Dumnezeu sa odihneasca acest ingeras!
Nu pot sa cred ca exista atata cruzime,copilasul acesta a luptat sa traiasca...Nu i s-au acordat prea multe sanse.
Acum ii este bine Dana,stiu cat de greu este ca nu mai sunt langa noi,stiu ca doare dar in lumea lor nu mai exista rautate si ura...
Dumnezeu sa iti dea putere!

adriana spunea...

Maratonul rugaciunii

ivona spunea...

Vreau sa-ti scriu si nu stiu ce. Sunt incremenita. Te strang in brate. In inima mea nemernica. Plang. Nu stiu sa fac fata unei asemenea dureri.CRED ca Andrei e cu tine si al tau in vesnicie, dar deocamdata e doar durere.Eu nu pot simti altceva. Dumnezeu sa-ti dea multa mangaiere si incredintare.

Dana spunea...

Multumesc dragele mele, pentru ca imi sunteti alaturi, multumesc mult! Adevarul este ca durerea e mantuitoare si dupa cum spuneam, ma bucur pentru ca Andrei mi-a fost alaturi, chiar si numai pentru 12 ore. Sigur, 12 ore aici, pe pamant. Suntem in continuare impreuna in rugaciune si in sfanta liturghie, care nu e deloc pamanteana, si asta nu e putin lucru, dimpotriva.

Elena Valentina Stanica spunea...

te imbratisez cu drag, scumpa Dana...legatura mama-copil nu o poate rupe nici macar moartea, PT CA MOERTEA NU E UN SFARSIT...E UN INCEPUT... Andrei se roaga pt voi, este alaturi de voi....intr-o buna zi it va strange iar degetul..:) astepta cu rabdare acea zi si nu deznadajdui....mai ales ca nu esti singura....mai ai cele 2 fetite...il ai pe dumnezeu, iar Maica Domnului iti da putere in orice durere...:) si ne mai ai si pe noi, cateva prietene virtuale, care incearca sa iti fie alaturi macar cu o rugaciune!
Doamne ajuta!

Dana spunea...

Multumesc mult, Elena! Esti o mamica model, intotdeauna te-am admirat pentru asta, mai ales stiind prin ce ai trecut. Sigur, nu poate fi vorba de deznadejde aici...ci doar de nadejdea revederii, cu mila Domnului, acolo...

Anonim spunea...

Ce sa spun, deseori avem si noi contributia noastra la aceste deficiente de nastere. casintem constiente sau nu, aceasta este urmarea pe care mai tirziu o traim in durere.Cred ca te-a marcat pentru restul vieti tale draga Dana.Sti multe dintre noi cind am fost mai tinere am zis; vreau doar un copil sau doi.Vai ca acum am avansat in virsta si ne roade actiunile pe care le-am luat.

Florentina

Dana spunea...

Sigur ca avem contributia noastra la ceea ce ni se intampla. Si da, asa ceva te marcheaza pe toata viata...dar, stiu ca e cu Domnul si ca ii este bine. Te imbratisez, Florentina!

adriana spunea...

Draga Dana,
Hristos a Inviat!
Nu stiu ce cuvinte sa folosesc pentru a-mi cere scuze...am fost o nesimtita...am trecut pe aici...ti-am lasat un mesaj...in 13 aprilie...si nu am scris nimic...pentru ca nu citisem...am revenit acum si dupa ce am citit, te-am simtit foarte aproape de mine...nu pot sa fiu ipocrita si sa zic ca-ti inteleg durerea dar la fel ca si celelate prietene care ti-au scris, am plans si eu citind...dar la final, m-am bucurat ca ai trecut peste durere...imi pare bine ca te-am cunoscut si prin intermediul acestei rememorari...multumesc

Dana spunea...

Draga Adriana, nu e nevoie de scuze. Erai doar grabita, e de inteles. Stii, maicuta Siluana imi spunea "Sa nu te scuzi si sa nu acuzi". Transmit si eu mai departe mesajul, in legatura cu scuzele. Te imbratisez cu drag.