Ioan Casian(360-435) a intemeiat monahismul in Apus, organizand in Marsilia, in anul 415 o manastire pentru barbati si una pentru femei. A alcatuit reguli pentru viata monahala, reguli care sunt respectate si astazi. Era un om cu o cultura desavarsita. A scris "Despre rânduielile chinoviilor şi despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie", atingand urmatoarele tematici: imbracamintea monahilor, rugaciunile si psalmii de noapte, slujbele zilnice, cele opt patimi (preluate de la Evagrie Ponticul, prin care trece in Apus o teorie din Rasarit). Apoi a scris "Convorbiri cu Parintii", in care a cuprins dialogurile sale si ale prietenului sau Sf Gherman cu pustnicii din Egipt.
"Dacă în prima scriere Casian s-a ocupat cu lucrarea de curăţire de patimi, în a doua se ocupă cu ţinta pozitivă a vieţii duhovniceşti, cu felul în care se poate ajunge la desăvârşire. Cu multă stăruinţă arată aci că asceza negativă are numai o însemnătate relativă. Sărăcia, postul, privegherea sunt numai unelte pentru dobândirea desăvârşirii, nu sunt scop în sine. Corpul se mortifică nu pentru mortificare, ci pentru a-l face unealtă ascultătoare a duhului. Idealul este de-a face ca mintea să aibă necontenit gândul la Dumnezeu. Contemplaţia este pentru Casian tocmai această îndeletnicire cu Dumnezeu. Iar desăvârşirea este contemplarea permanentă. Ea este o rugăciune necontenită. Piedica cea mai mare în calea ei sunt gândurile străine de Dumnezeu, împotriva lor trebuie să lupte ascetul.
S-a spus despre Casian că descrie cu atâta pricepere mişcările pătimaşe ale sufletului, încât aproape sileşte pe cititor să-şi descopere greşelile şi să le ocolească, de unde înainte nu le vedea decât ca printr-o ceaţă.
În ce priveşte rugăciunea, Casian cunoaşte mai presus de rugăciunea obişnuită „o rugăciune a focului“, pe care numai puţini o cunosc din experienţă proprie. Este o rugăciune fără cuvinte, ce întrece înţelegerea şi care urcă la Dumnezeu prin revărsarea luminii cereşti în inimă."
Filocalia, volumul 1, pag. 116
"Dacă în prima scriere Casian s-a ocupat cu lucrarea de curăţire de patimi, în a doua se ocupă cu ţinta pozitivă a vieţii duhovniceşti, cu felul în care se poate ajunge la desăvârşire. Cu multă stăruinţă arată aci că asceza negativă are numai o însemnătate relativă. Sărăcia, postul, privegherea sunt numai unelte pentru dobândirea desăvârşirii, nu sunt scop în sine. Corpul se mortifică nu pentru mortificare, ci pentru a-l face unealtă ascultătoare a duhului. Idealul este de-a face ca mintea să aibă necontenit gândul la Dumnezeu. Contemplaţia este pentru Casian tocmai această îndeletnicire cu Dumnezeu. Iar desăvârşirea este contemplarea permanentă. Ea este o rugăciune necontenită. Piedica cea mai mare în calea ei sunt gândurile străine de Dumnezeu, împotriva lor trebuie să lupte ascetul.
S-a spus despre Casian că descrie cu atâta pricepere mişcările pătimaşe ale sufletului, încât aproape sileşte pe cititor să-şi descopere greşelile şi să le ocolească, de unde înainte nu le vedea decât ca printr-o ceaţă.
În ce priveşte rugăciunea, Casian cunoaşte mai presus de rugăciunea obişnuită „o rugăciune a focului“, pe care numai puţini o cunosc din experienţă proprie. Este o rugăciune fără cuvinte, ce întrece înţelegerea şi care urcă la Dumnezeu prin revărsarea luminii cereşti în inimă."
Filocalia, volumul 1, pag. 116
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu