luni, 15 martie 2010

Pacatul favorit

N-am mai fost in stare de bloguit de ceva vreme. A fost duminica inchinata Sfintei Cruci, urmata de o saptamana sub semnul crucii. Am retinut teoretic si am inteles cu mintea cum poti sa iti accepti crucea, si chiar sa o duci cu bucurie. Pentru ca ea e calea, singura cale, catre fericire. Apoi s-a ivit in calea mea de om marunt dar mandru o problema... M-am straduit sa o rezolv cum am putut mai bine, cu stradania mintii, cu perseverenta si pricepere, improvizand dincolo de procedurile standard (eu am facut, eu am dres... animata desigur de scopuri nobile). Dupa asta, in loc de lauri, aplauze sau o cat de mica multumire, am fost acuzata ca n-a iesit bine.Am fost acuzata de nesimtire, de lipsa de profesionalism, de indaradnicie. Bun, nici o problema, accept cu inima senina, cu bucurie. Ca doar eu alesesem binele, iar acum imi duc crucea cu bucurie. Dar, fiind pe faza, cineva m-a pandit ca sa-mi rapeasca bucuria, scotandu-mi in cale pacatul preferat ... "Vanity is my favourite sin!" Doamne, ce mi-a placut filmul acela! (The Devil.s Advocate, 1997, cu Al Pacino in rolul D.) Intr-o vreme tineam citatul acesta la indemana pe un afis lipit in birou. Nu stiu de ce acum nu-l mai am, o sa-l refac... pentru ca... devenisem tare mandra de felul in care imi purtam crucea. Ma auto-admiram pentru cata intelegere am avut fata de persoana care m-a acuzat pe nedrept si o priveam de undeva de sus, din varful muntelui, desi imi este ierarhic superioara. Va sa zica am judecat-o. Ups... dupa asta, am cazut, m-am prabusit... m-am purtat oribil, de nu ma recunosteam eu pe mine. Raspundeam raului cu mai rau. Domnul mi-a aratat cine sunt de fapt. Mai sa fie? Asta-s eu? Cum am putut sa fac asa ceva? Eu? Nu se poate. Va sa zica asta imi sunt... Chin, tristete, ganduri de judecata peste ganduri de judecata, fara oprire, chiar si in biserica in timpul Sfintei Liturghii... grea cadere. Multumesc, Doamne, ca imi arati cine sunt. Da, sunt indaradnica si lipsita de simtire. Slava Domnului pentru taina sfintei spovedanii. Slava Domnului pentru ingerasul meu drag care nu m-a lasat sa ma indepartez de biserica pana nu s-a eliberat parintele duhovnic. Am vrut sa plec, sa las pe altadata, dar parca mi se lipisera pasii de curtea bisericii si m-am intors. De ce sa refuzam ajutorul Domnului, care se grabeste sa ne usureze chinul la tot pasul? Hai copile, da mana si agata-te din nou de scara. Macar de prima treapta. Haide, catinel...

Cu multi ani in urma, am citit in Jurnalul Fericirii, cartea dragului parinte Nicolae Steinhardt despre Pelerinul Rus. "Cine o citeste ori isi schimba viata, ori pierde iremediabil orice sansa de a face asta" (citat din memorie). Atunci nu m-a speriat aceasta afirmatie ultimativa, am cautat cartea si am citit-o cu nesat. Dar viata mea, Doamne, n-am prea schimbat-o. Pentru ca numai tu poti, daca vrei, sa-mi schimbi viata curatindu-mi inima de noroiul nesimtirii...Eu pot doar sa vad ca nu pot si sa te chem sa faci Tu ce nu pot eu. Si sa accept ce faci Tu. Si acceptarea asta-i grea pentru un om mandru. Am recitit acum, aici fragmente din spovedania-model si mi-am dat seama ca nu oricine isi poate schimba viata instantaneu. Eu sunt tot cam acolo de unde am plecat, doar ca acum pot sa-mi estimez cat de cat pozitia... Nu e smerenia la indemana oricui, oricand. Si nu e smerenia usor de purtat... Doamne, eu vreau sa fac voia Ta selectiv, sa accept doar ce mi se pare mie ca mi se potriveste, la ora X si in ziua Y... Grea si subtila capcana... Atunci cand ne deranjeaza ceea ce ni se intampla, cand nu primim nedreptatea (dupa balanta noastra omeneasca) drept medicament de la Domnul spre indreptare, atunci este ca si cum ne-am razvrati, ca si cum L-am acuza pe Domnul ca ne face rau, sau ca nu ne apara, ca nu ne ajuta. Teoretic e simplu, dar cand treci practic prin asa ceva, se ridica in jurul creierului o ceata densa si sufletul se cam tulbura. Si ceata asta pare a fi mandrie.

10 comentarii:

Mariana spunea...

,,Ma auto-admiram pentru cata intelegere am avut fata de persoana care m-a acuzat pe nedrept si o priveam de undeva de sus, din varful muntelui."

Dana, Dumnezeu m-a trimis aici, sa ma mustre...De duminica traiesc si eu acesta mandrie a purtarii crucii cu rabdare...Abia acum constientizez asta...

Iarta-ma, Doamne!

Un articol exceptional. Din experienta proprie si asta ne ajuta cel mai mult! Multumesc, Dana!

Mariana spunea...

Am uitat sa spusn ca si eu am de furca cu mandria , in general...Asa ca are Domnul grija ca sa nu-mi iese nimic perfect, sau sa nu fie apreciat cum asa vrea, ca sa fiu mereu smerita :)
Te imbrătisez cu drag!

Dana spunea...

Mariana, te imbratisez si eu. Cred ca de mandrie nu putem scapa cata vreme traim pentru ca apare cu forme din ce in ce mai subtile si mai perverse, greu de recunoscut. Dar sa nu abandonam lupta. Stii, chiar ma intrebam daca nu ma mandresc si pentru ceea ce am scris... pentru faptul ca am demascat o cursa, chiar daca abia dupa ce am cazut in ea. Doamne, pazeste-ma!

Dana spunea...

Domnul ne arata toate cele ascunse ale noastre, fin si delicat, ca sa le putem duce fara a cadea in deznadejde. Ale Domnului sunt toate cele bune pe care le credem ale noastre: rabdarea, intelegerea, iubirea semenilor... a noastra e doar mandria provocata de faptul ca ne insusim drept merit propriu ceea ce cu generozitate ni s-a dat.

adriana spunea...

Mandria este un pacat atat de fin, incat de cele mai multe ori il confundam cu smerenia...mi se intampla foarte des...dar ca in tot ce facem, daca Il rugam pe Dumnezeu cu staruinta sa ne scape de ea, poate vom reusi intr-o zi. Am citit la un Sfant Parinte, ca cel ce este smerit, simte din plin acest lucru. De atunci mi-am dorit sa simt si eu dar nu stiu cum se face ca ceea ce simt este mereu opusul.

Dana spunea...

Draga Adriana, o buna prietena mi-a povestit recent ca a cerut Domnului sa-i arate ce-i smerenia. Si i-a aratat, in sensul ca avut o perioada de cateva luni in care toti erau nemultumiti de ea si toti o dispretuiau, iar ea nu putea protesta si nu se putea opune in nici un fel, de parca gura ii era legata... Sigura mangaiere o avea de la Maica Domnului, pe care o simtea uneori langa ea, ca o prezenta iubitoare. Si la sfarsitul acestei perioade, a primit har, l-a gustat, si a inteles ca smerenia aceea pe care o traise nu a fost a ei... i-a fost arata pentru ca ceruse sa o cunoasca. Domnul ne arata ce vrem sa stim, daca putem duce... Eu nu-s in stare sa cer smerenie, mi se pare ca-i prea mult, ca n-as putea duce. Doamne, iarta-ma!

adriana spunea...

Printre randuri intuiesc identitatea prietenei tale...m-a impresionat ceea ce ai scris...intradevar, pentru a fi smerit trebuie sa ai har de sus, la fel ca si pentru a fi rabdator; nici o virtute nu este meritul omului; omul, daca isi imagineaza ca este el singur lucrator al unei virtuti se insala si devine mandru.

Lucrurile greu de obtinut sunt cele mai valoroase si smerenia este unul dintre ele. Din pacate, nu vorbesc din propria experienta.

Smerenia cred ca este o cheie care deschide multe usi.

adriana spunea...

Dana, imi acorzi votul tau?

http://adriana-dardindar.blogspot.com/2010/03/dar-din-dar-pentru-cateva-mame-crestine.html

Dana spunea...

Cu drag, Adriana! Te-am votat. Mult succes in implinirea scopului tau nobil.

adriana spunea...

Doamne, ajuta!