Reiau aici un mic fragment din ultima carte, lansata pe 12 mai.(O recenzie gasiti la Roxana). Voi reveni si cu alte fragmente, pentru a savura putin cate putin. Se pare ca e mare nevoie de lectiile ascunse in randurile delicatei si puternicei doamne. De nevoia mea personala vorbesc in primul rand.
Jurnal. Ultimele caiete.
Bucureşti: Editura Fundaţiei Academiei Civice, 2009.
17 octombrie 1988
(Reflecţii pentru nepoţii mei, când vor fi mari)
"O, nu am să vă spun cum zeci de securişti şi miliţieni mă urmăresc! Cum mă împiedică să vorbesc cu prieteni sau cunoştinţe. Cum îi terorizează pe toţi cei ce încearcă să vorbească cu mine pe stradă.
Aş vrea doar să vă spun că numai în astfel de condiţii aspre de izolare forţată, când oarba duşmănie a întregului aparat represiv o simţi îndreptată împotriva ta, când eşti obiectul abuzului absolut şi constaţi că legile nu te mai protejează... numai în astfel de condiţii îţi dai seama de valoarea unui zâmbet ce ţi se adresează pe stradă, de atingerea unei mâini binevoitoare, de o vorbă bună venită din partea unui semen necunoscut. Îţi dai seama, de fapt, ce înseamnă căldura umană, aşa cum emană ea dintr-o „banală“ întâlnire cu celălalt. Aşa o consideram, banală, acea întâlnire întâmplătoare, până în anii aceştia oropsiţi. Treceam indiferentă pe lângă semenul meu şi nu realizam câtă bogăţie poate ascunde un zâmbet, un mic gest de afecţiune – anonim.
Să fiţi mereu atenţi, iubiţii mei nepoţei, la aceste umile semne... Darul lor fugitiv şi timid vă va lumina cugetul dacă veţi învăţa să-l primiţi şi să-i răspundeţi cu aceeaşi căldură.
Într-una din zile stăteam la coadă să-mi scot raţia de alimente. Securistul s-a postat lateral, la doi paşi de mine, în magazin. În urma mea venea o bătrânică în port ţărănesc. S-a sprijinit cu mâna de umărul meu. Oboseală? Simpatie? Dorinţă de comunicare în deşertul acela urban? Cert e că nu mă cunoştea. Altădată, gestul ei m-ar fi indignat. Acum am simţit că între noi se stabilea o legătură umană, în acel spaţiu cenuşiu. Totuşi, acea mână de pe umărul meu o simţeam mai fragilă decât eram eu. Mi-am întors capul, am privit chipul acelei necunoscute şi i-am zâmbit. Privirea ei temătoare implora parcă ocrotire. Fără să conştientizeze, mi-a umplut sufletul de căldură şi de iubire. Îi eram recunoscătoare acelei firave măicuţe că-mi prilejuia acea imensă bucurie de a iubi şi proteja pe cineva în pustiul care ne înconjura. A urmat o avalanşă de întrebări, de mici observaţii în legătură cu marfa, cu banii, pe care m-a rugat să îi număr, de mici mărturisiri personale; astfel am aflat că avea nouăzeci de ani, că era străbunică şi îşi mai ajuta, cum putea, familia de la oraş, fiicele... iată, stând la coadă pentru aprovizionare.
Cluj, la 20 noiembrie 1988
Trec adesea (vai, de cele mai multe ori chiar!) pe lângă darurile existenţei, fără să le bag în seamă, şi mă plâng mereu de golul dureros pe care mi-l lasă în suflet toate cele pe care aş dori să le am şi nu le pot avea. Sentiment de frustrare. Acum câteva zile, mai ales, am simţit acest decalaj cu o mare acuitate. Mă simţeam nefericită că nu eram liberă. Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blândeţea copacilor şi aromele pământului – într-o amară neputinţă de a mă menţine în acea adâncă limpezime interioară de la care pornisem. Nelegiuitele stridenţe şi ecouri venite din afară m-au smuls din centrul meu, aruncându-mă, neputincioasă, în cea mai periferică, dar şi cea mai vulnerabilă zonă a fiinţei mele. Numai în acest perimetru e posibilă sfâşierea şi pulverizarea eului.
O jalnică şi obsedantă frustrare a pus stăpânire pe mine. Deodată, ajunsă acasă, mi-am amintit zilele petrecute în celula din beciurile Securităţii. E un an de atunci. Am revăzut lumina murdară revărsată ziua şi noaptea, deopotrivă, asupra noastră din tubul livid de neon, tencuiala zgrunţuroasă şi umedă, masa de piatră (cât suprafaţa unei noptiere) prinsă între cele două rânduri de paturi din fier, suprapuse; frigul şi mucegaiul pretutindeni... şi, mai ales, cumplita spaimă de a-l şti şi pe Tin-Tin arestat alături de mine... sacrificat... Iar acum, acasă, în fotoliul meu... Tin-Tin liber... O generoasă pată de lumină pe covor... Cât n-aş fi dat, acolo, pentru o suprafaţă – fie şi numai de un centimetru pătrat – iluminată de razele soarelui! Cât n-aş fi dat doar pentru câţiva centimetri pătraţi de geam prin care să văd lumina zilei sau nişte crengi vestitoare de anotimpuri! Cât n-aş fi dat să am şi o plăntuţă căreia să-i port de grijă! M-am uitat cu oarecare vinovăţie la Crăciunica mea, de pe pervazul ferestrei, încărcată de boboci (mi-a dăruit-o mama, cu vreo douăzeci de ani în urmă). Uneori, o ud aproape mecanic, fără un gând de iubire sau de bucurie pentru ea..., fără a lua în seamă acest mic dar, acest semn de iubire care vine spre mine de undeva... Deodată, ca printr-o neaşteptată şi magică inducţie, venind din partea Crăciunelei, m-am regăsit în centrul meu, în acel spaţiu tainic al comuniunii, deschis tuturor iubirilor şi întâlnirilor sacre."
Sursa:aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu