"Sunt persoane care se nelinistesc sa nu-si piarda imaginea ideala. Pe de alta parte traiesc martiriul sinelui mizerabil. Patimile, defectele, tot ceea ce sufletul nu suporta le poarta cu el. Se creeaza in om un conflict ingrozitor. Exista primele dorinte, primele tendinte, care nu au intotdeauna o directie sau pot avea directii diferite, care creeaza primul conflict si-l fac pe om sa plasmuiasca imaginea ideala. Pe de alta parte, tocmai datorita conflictului imaginii ideale cu realitatea sinelui nostru, se naste in om un fel de dictatura, faca ca acesta sa-si dea seama.
Karen Horney spune ca se intampla si in dictatura aceasta la fel ca in dictaturile politice. Ori se identifica cineva cu dictatura, ori se straduieste sa se faca placut, ori devine revolutionar.Asa si aici. Ori se identifca cineva cu dictatura imaginii ideale si devine narcisist, adorandu-se pe sine, ori traieste intr-o activitate continua, intr-o stradanie bolnavicioasa, intr-un stres continuu care nu-l lasa sa se linisteasca, pentru a ajunge la imaginea ideala pe care a construit-o(devine perfectionist). Ori devine revolutionar, se revolta impotriva imaginii ideale, insa ea este intronata deja. Unui om cu o imagine ideala despre sine ii pot aparea toate cele trei stari, altuia ii pot aparea doua, iar altuia doar una.
Sunt persoane care o perioada nu dorm, nu se linistesc, merg la toate slujbele si asculta toate predicile, se supun, se ataseaza pentru a ajunge la perfectiune, atrase de imaginea ideala. Daca nu se intampla ceea ce voiau, isi schimba atitudinea fata de imaginea ideala, se revolta si i se impotrivesc. Si daca inainte nu dormeau deloc, acum nu-i mai poti trezi. Desi pana acum erau aspri in ceea ce priveste morala,postul, ascultarea, mersul la biserica, acum iau o atitudine cu totul contrarie, ca si cand ar vrea sa se razbune pe imaginea ideala. Asadar omul ia odata o atitudine fata de imaginea ideala, altadata alta atitudine, dar niciodata atitudinea corecta.
Toate acestea il impiedica pe om sa aiba o evolutie normala in viata duhovniceasca. asadar, trebuie sa fie foarte atent si sa constientizeze imaginea inchipuita pe care a construit-o. Sa o caute, sa o urmareasca in amanunt si sa inteleaga bine ca atata timp cat are aceasta imagine, toate eforturile lui, toate stradaniile si toate noptile nedormite sunt pierdute.
Din pacate omul nu-si da seama usor de aceasta. Face o multime de greseli si nu-si da seama de ele, nu le vede. Prin urmare, nu poate inainta. Dar cand cineva isi da seama ca toate sunt pierdute, poate ca se va hotari, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa omoare aceasta imagine inchipuita. "
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "O dictatura inlauntrul omului" si "Obstacol in viata duhovniceasca"
Si totusi, cum se poate sparge, practic vorbind, imaginea ideala? Cum se poate iesi din minciuna? Din cate am putut sa constat in mod direct, din mila Domnului, de mare ajutor este lucrarea seminarului iertarii, pe care il gasiti aici. Si un mic exemplu din cat de eficient este acest seminar, intr-un citat dintr-o scrisoare (sesiunea cinci) a unei "seminariste", urmat de raspunsul Maicii Siluana:
"....Și-apoi eu sufăr de mândrie. O boală foarte grea. Și m-am gândit eu într-o zi de ce e păcat să fii mândru. Și mi-a venit un gând că păcatul nu este altceva decât minciună. Și mereu încerc să-mi zic: orice gând de mândrie e o minciună. Și mi-am dat seama că se aplică tuturor păcatelor: de exemplu, dacă răspund răului cu rău, am impresia că mi-am făcut mie un bine, dar e o minciună.
Măicuță, mă gândeam zilele astea ce greu e - mă gândeam, nu simțeam, prin carapace nu se simte mai nimic - să știi niște lucruri, să fii aproape sigur de ele și să nu le simți. Pot să spun cu toată certitudinea că sunt cea mai mare păcătoasă ( și chiar aș avea o mie de argumente), dar nu am căință adevărată. Sunt tare ca piatra, ca să zic astfel. Mi-am creat așa un zid de apărare, m-am străduit să fiu indiferentă și am reușit. Din păcate am reușit.
Cel mai greu mi-e însă să-i iert pe ai mei și... să mă iert pe mine.
Ție Doamne vreau să Îți slujesc și nu acestui stăpân crud care e ego-ul meu. Căci orice aș face el nu e mulțumit. Îmi repetă la infinit cuvinte de care sunt sătulă, cuvinte care mă rănesc. Iar eu aștept un singur cuvânt bun, de laudă din partea lui și nu primesc decât: bine, e bine. Se putea și mai bine. În cel mai bun caz. De cele mai multe ori: rău, rău, rău. Un fel de ochi crescuți în mintea mea care mă supraveghează permanent și care nu mă lasă, să fiu. Îmi reproșează la infinit că sunt inutilă. Îmi spun mereu că nu sunt suficient de frumoasă. Că nu știu să relaționez cum trebuie, că nu mă îmbrac frumos.
Pentru laudele lui îmi pierd liniștea și totuși nu le primesc. Uneori mă privește cu ochii alor mei, alteori cu ochii altor oameni. Îmi strigă că e greșit tot ceea ce fac și că merit să fiu pedepsită. Îmi supraveghează orice greșeală, orice lipsă de atenție, orice moment de absență și de visare. Îmi spune că orice aș face, nu voi fi niciodată îndeajuns de bună. Dar că trebuie să fiu bună cu orice preț. Îmi spune neîncetat că sunt grasă. Că nu sunt normală. Îmi dă ca exemplu oameni invidiați care primesc slavă deșartă, au succes. "Uite, așa trebuie tu să fii". Mă conduce spre bărbați intangibili, cu care n-am nimic în comun. Spre oameni obișnuiți să critice, să judece, în care își găsește susținători.
Îl simt mulțumit rareori și numai când îi dau ceea ce-mi cere: slavă deșartă, ieșit în evidență, succes, numai atunci e mulțumit. Mă critică, mă judecă, mă desființează, iar eu sunt prea slabă să mă opun. Mă trimite să păzesc porcii, căci altă utilitate nu-mi găsește, decât a sta în compania porcilor. "Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea." (Luca 15, 16) Astfel sunt și eu. Căci ego-ul meu nu-mi dă nici măcar iubirea pe care ar arăta-o unui porc. Pentru că nu poate. Pentru că el n-are iubire.
Vin la Tine, Doamne, asemeni fiului risipitor "Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednică să mă numesc "fiica Ta", nădăjduind.
Să vă rugați pentru mine, Măicuță!
A
Copila mea iubită,
Să recitești cât vei putea de des ce ai scris aici pentru că a vorbit Dumnezeu duhului tău!
Încet, încet, mintea ta se va lipi de aceste adevăruri pe care deja le trăiești în mai adâncul tău și viața ți se va schimba după dorul inimii tale.
Nu te grăbi să fii altfel decât ești, și nici să faci mai repede și mai bine (că perfecționismul e o boală grea și aducătoare de chin), ci lucrează mereu cu onestitatea de până acum și cu rugăciune și mari minuni vei mai trăi.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu