Delicatetea Domnului si nejudecarea aproapelui

"De fiecare dată când vorbea, Părintele ne pu­nea pe gânduri şi ne orienta spre o cunoaştere de sine, astfel încât să cerem numai mila şi dragostea lui Dumnezeu. Se amăra mult când auzea de jude­carea celorlalţi cu un ifos neînduplecat, de jude­cător. Cred că nimic nu-l supăra mai mult decât asta, pentru că acest comportament era în afara vieţii lui Hristos.

Odată, pe când aveam astfel de gânduri fără să le exteriorizez, m-a îndreptat într-un mod neobiş­nuit. Mi-a spus întreaga istorie a desfrânatei din Evanghelie. Mi-a povestit-o, nu s-a referit în mod simplu la ea.

- Priveşte, – îmi spuse. Stând Hristos în mijlo­cul mulţimii, nu vorbea. Oarecum mirat, întreabă: ce se întâmplă? (deşi cunoştea toate). Se strânse­seră toţi cei buni, ca să condamne o păcătoasă înaintea Dreptului Judecător, iar Domnul Se purta ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Gloata nebună urla şi înjura, provocându-l astfel pe Hristos să o con­damne pe păcătoasă. N-au înţeles nimic din tă­cerea Lui, ci numai îi strigau să o pedepsească. Ce amărăciune va fi avut în clipele acelea Domnul, pentru atâta nesimţire, atâta neîndurare şi îngâmfare câtă arătau ei! Nu a spus nimic, nu a judecat pe nimeni. Deşi avea dreptul. Infrunta o mulţime nebună, care nu mai era sensibilă la cuvinte, la durere. S-a aplecat jos şi scria, pentru a nu-i ofen­sa în faţă. Pentru că Domnul era cu totul numai delicateţe şi adâncul îndurărilor. Mila pe care pă­cătoasa o cerea în clipa aceea de la Domnul, i-a frânt inima. Şi atunci Domnul, în timp ce scria jos, a zis: “Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Atâta putere are cuvântul cel adevărat! Cu toţii s-au dus în cele patru vân­turi, s-a golit locul şi a rămas numai păcătoasa, care ştia cât de păcătoasă este. Atunci, Domnul, cu dragoste a întrebat-o pe femeie:
- Unde oare s-au dus cei ce te osândesc?
- Au plecat, Doamne.
- Nici eu nu te osândesc, – i-a zis, – mergi, dar fii cu grijă, ca de acum să nu mai păcătuieşti.

Până în sfârşit, păcătoasa a devenit sfântă.

Părintele nu voia să se pronunţe asupra oame­nilor cu o atitudine de judecător şi acuzator. Nici­odată nu l-am văzut să osândească oameni ale căror fapte arătau în mod vizibil că ceea ce spun sau fac este condamnabil.De multe ori voiam să-i cunosc părerea şi îl întrebam dacă oamenii care se comportă necu­viincios, cu viclenie şi minciună, sunt ticăloşi, etc. Imi răspundea astfel: “Este întristător să-i vezi pe oameni comportându-se atât de necuviincios, şi mai ales pe creştini; şi încă mai jalnic este să-i vezi pe monahi comportându-se mai rău decât oricare altul. Este sfâşietor. Cu toate astea, nu poţi să-i judeci în conştiinţa ta, din moment ce există pocăinţă. Există pocăinţă, nu ştii ce va fi”.Astfel smerea el sufletul şi îl umplea de iubire pentru aproapele. De fiecare dată când Părintele vorbea astfel îţi deschidea inima ca să înţelegi tainele lui Dumnezeu."

Cartea "Amintiri despre staretul Sofronie de la Essex" de Dumitra Daviti, din care am citat, poate fi citita aici.