Un strop de sfintenie?

Parintele ne-a spus la un moment dat, intr-o predica, pentru incurajare, ca si in ziua de azi mai sunt sfinti. Ei traiesc printre noi, trecem pe langa ei, nu-i stim si nici ei nu stiu ca sunt sfinti (ca daca ar sti, n-ar mai fi). Cand auzi asa ceva e greu sa nu te intrebi totusi, cine ar putea fi ei... Ca doar ai nevoie de modele.

Cu ceva vreme in urma m-am intalnit din nou cu minunea de fata numita Nicoleta. Am scris putin despre ea aici. Parintii adoptivi ai Nicoletei au aflat inca inainte de a se finaliza adoptia, ca fetita este purtatoare a virusului HIV. Si totusi au continuat procedura de adoptie. Ca doar nu era sa renunte la ea, ca la o masea stricata (citat din spusele mamei). Nicoleta a fost colega de clasa cu Andrada, in scoala generala. Mare scandal mare a fost in clasa si in scoala atunci cand s-a aflat despre boala Nicoletei. Si s-a aflat tocmai datorita altruismului fetitei. La un moment dat, in clasa, in timpul orei, i-a curs sange din nas. Invatatoarea a sarit sa o ajute, dar Nicoleta s-a opus strigand: "Nu ma atingeti! Ma descurc singura, am la mine tot ce-mi trebuie." Apoi a urmat sedinta cu parintii, care s-au revoltat in masa si au cerut ca Nicoleta sa plece. Ce-o fi fost oare atunci in sufletul parintilor ei si in sufletul fetitei? Doar Domnul stie. Mama Nicoletei a rezistat eroic tuturor presiunilor si si-a aparat puiul, care nu gresise cu nimic. Nicoleta a ramas opt ani in aceeasi clasa, sub privirile uneori fals binevoitoare, alteori suspicioase ale tuturor. A fost nelipsita la toate actiunile de socializare ale clasei (programe artistice, spectacole, excursii). Ea se purta frumos si demn, cu toata retinerea pe care parintii copiilor o aveau fata de ea. Nu o deranja ca statea singura in banca. Era mereu vesela si zambitoare, desi uneori ii era rau.

Impotriva oricarei prognoze medicale, Nicoleta traieste si se simte bine. S-a implicat in multe proiecte sociale, a facut voluntariat. Acum are 22 de ani si e studenta la psihologie. Dar nu asta conteaza, sau nu numai asta. Este o fiinta atat de placuta, atat de surazatoare, incat n-ai mai pleca de langa ea. Eu sunt pentru ea doar mama unei foste colege, care a avut fata de ea avut suspiciuni si nelinisti, la fel ca toti ceilalti parinti. Si totusi, de cate ori ne intalnim, este atata bucurie si pace la mijloc incat nu pot sa ma intreb care e taina ascunsa. Si mi-am exprimat mirarea. Iar mama ei, care se oglindeste toata in ochii si sufletul fiicei si care o insoteste ca un inger pazitor mi-a spus ca au si ei probleme dar nu considera ca are rost ca acestea sa fie discutate, sau macar tradate de expresia fetei, pentru ca oricum nu le rezolva altcineva. Din ton am priceput clar ca nu era oarece mandrie ascunsa in aceasta atitudine. Mai degraba acceptare si nadejde. Si un strop de sfintenie???