In amintirea mamei mele

Duminica, pe 3 mai, s-au implinit 15 ani de cand mamica mea iubita a plecat la Domnul. Ce repede trece timpul. Imi amintesc cu drag chipul ei bland si vorbele mereu calde. Nu cred ca m-a certat vreodata, desi as fi meritat. Si eu, inca de mica imi doream din toata inima sa nu o supar, si parca traiam cu spaima ca la un moment dat voi frange inima ei, inima draga a mamei. Cu siguranta ca am facut asta de nenumarate ori...

Dupa ce-am plecat la 700 km distanta, prin casatorie si repartitie guvernamentala la terminarea facultatii, sanatatea ambilor parinti s-a degradat. Parca i-ar fi tinut Domnul in putere cata vreme s-au simtit strict necesari. Material vorbind. Ca sufleteste, parintii ne sunt necesari oricand.

Si mama mea era tare, tare bolnava. Se chinuia mult. Iar pe mine ma mustra constiinta ca nu puteam sa o ajut cu nimic. Avand doi copii foarte mici o vizitam doar de doua ori pe an. Si l-am intrebat pe parintele Arsenie de la Techighiol: "Parinte, de ce ma pune Dumnezeu sa aleg intre mama si copii?" Intrebarea mea a fost desigur aberanta, ca parintele s-a suparat. Dar apoi mi-a explicat cu rabdare ca treaba mea e sa-mi cresc copiii. Dumnezeu nu ne pune sa alegem intre parinti si copii, ordinea prioritatilor e clara. Mai intai Domnul, apoi sotul apoi copii. Dar pe vremea aceea nu stiam nimic despre prioritati, traiam alandala, la intamplare. De abia incepusem sa invat mersul la biserica, insa aveam elanul si entuziasmul incepatorului. As fi facut orice pentru ca mama mea sa se vindece. N-a fost sa fie...In 1994, in a treia zi de Pasti, draga mea mamica a plecat. Cu toata durerea pierderii, am avut puterea sa spun, in fata icoanei, Slava Tie Doamne! Imi amintesc ca la priveghi am vorbit cu verii mei, al caror tata murise recent, despre relatiile uneori ciudate dintre copii si parinti si despre cartea "Vindecarea arborelui genealogic", care oferea solutiile necesare. Slujba de inmormantare a fost in ziua de Izvorul Tamaduirii si a inceput cu Hristos a inviat! A fost o slujba asa speciala, de parca nici nu era prohod...era Bucuria Invierii! Mi-e dor tare de mamica mea, dar parca impreuna ne bucuram cand auzim Hristos a inviat!