Doamne, ne-ai daruit o noua zi! In fiecare dimineata ar trebui sa constatam asta, cu mirare si cu recunostinta si cu multa bucurie! Slava tie Doamne! Putem sa ne amintim uneori sa incepem ziua asa, multumind lui Dumnezeu, la nivel rational, politicos! Dar uneori, din mila Domnului, chiar simtim asta. Uneori ne trezim cu sufletul plin de fericire, asa pur si simplu, aparent fara nici un motiv…Dar ce motiv adanc avem de fapt, ce motiv sublim…Dumnezeu ne-a daruit o noua zi, pentru ca ne iubeste! Si daca simtim asta, in adancul sufletului, nu putem fi decat fericiti, infinit fericiti!
Prima oara am simtit aceasta “de nedescris fericire” dupa prima spovedanie la varsta matura, dupa ce nu ma mai spovedisem din copilarie. A doua oara s-a intamplat brusc si inexplicabil, in timp ce eram intr-un autobuz, inconjurata de oameni. M-a cuprins o imensa iubire pentru toti cei din jur, pentru lumea intreaga, era ceva din afara mea care ma inghitise si totusi era ceva ce-mi apartinea intru totul, ceva personal si tainic. N-a durat prea mult, dar amintirea acelor momente este nepretuita.
Un alt moment, al treilea, mi-a fost daruit de Domnul dupa o sfestanie, urmata de Molitvele Sf Vasile. In dimineata urmatoare m-am trezit cuprinsa de o fericire de nedescris. Putine asemenea momente, de gratie divina…si scurte…pentru ca avem noi grija sa coboram inapoi in mocirla de indata ce Domnul ne-a scos (despre mine vorbesc aici). Si totusi, Domnul ne vrea fericiti … Nu fericirea aceea inconstienta a bolnavului psihic, ci mai degraba fericirea simpla si curata a copilului mic, care se bucura de prezenta mamei.
Dar facand o statistica grosolana, cat din viata noastra e bucurie si cat e durere? Sigur, ne vom grabi sa raspundem ca predomina durerea. Citeam , pe blogul unui prieten, despre rostul suferintei. Si ideea de baza era ca desi suferinta pare selectiva, de fapt nimeni nu e scutit, chiar daca nu toata lumea isi trimbiteaza suferinta. Aceasta nu poate fi masurata sau comparata. Minimizand suferinta aproapelui, explicandu-i ca altora le e mult mai greu, putem adauga poveri in plus la suferinta acestuia . De asemenea adaugam poveri daca incercam sa intelegem cauzele suferintei, cu gandirea noastra logica, recomandandu-i aproapelui diverse procedee standard de actiune. Sunt dureri în faţa cărora rămâi mut si atunci nu-ţi rămâne decât să-l încredinţezi lui Dumnezeu pe cel căzut sub povara Crucii. Asta nu-i deloc puţin, e chiar calea potrivită.
S-a scris mult despre suferinta dar ea ramane o taina. Biserica nu încurajează suferinţa, dar ne învaţă să o suportăm atunci când o întâlnim, să acceptăm partea noastră de suferinţă, să o primim pentru binele nostru. Să nu ne dorim suferinţa, dar să o acceptăm dacă vine. Iar dacă suferim, măcar să nu suferim în zadar. Cuvintele Scripturii ne mângâie, Domnul ne încredinţează: „Cine va răbda până în sfârşit, se va mântui”.
Sa ne amintim ca insusi Tatal hotaraste masura patimirii, si ca El cunoaste puterile noastre. Noi nu…adesea ni se pare ca nu mai putem. Si apoi, altele si altele se adauga. Arhimandritul Sofronie, clădit duhovniceşte sub îndrumarea Sfântului Siluan, mărturisea într-o epistolă către o doamnă suferindă din Cipru că întotdeauna a simţit în jurul său stări potrivnice, ameninţări şi piedici aproape de netrecut şi că nu a înţeles sensul acestor încercări nici după 75 de ani de călugărie. „Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi”.
Articolul intreg despre suferinta, aici: Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute” (Evagrie Ponticul)
Fiti fericiti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu