Mi-au mai ramas doar pietrele in mana:
Nu le arunc in niciun vinovat!
Copilul meu va arunca odat’
Cu ele, in tarana mea batrana –
“De ce nu stiu? Si nu m-ai invatat?”
Va spune, si ii dau de-acum dreptate –
De ce ii fac doar voile lui toate,
Si n-am nimic, din Dumnezeu, de dat?
Cum l-am crescut bogat, si-asa sarac?
Cum i-am vegheat, atent, orice dorinta?
Si nu i-am dat farama de credinta
Ce-i tot ce are de pierdut in veac?
Mi-au mai ramas doar pietrele in mana:
Nu le arunc in niciun vinovat!
Arunca-le cu ura, impacat,
Copilul meu, in harca mea batrana!
Si iarta-ma! Fii binecuvantat!
Autorul doreste sa nu-i fie mentionat numele (J.L.)
6 comentarii:
Cumplita stare trebuie sa fi avut cand a scris asa ceva.
Prea ne credem in stare sa dam -de aici si sentimentul vinovatiei, ca n-am fi dat, c-ar fi depins ceva de ceea ce am dat sau n-am dat noi...Nu stiu, cred ca de noi depinde starea in care suntem noi, nu starea in care sunt altii.
Iarta-ma, Dana, tu stii de ce spun asemenea lucruri...
Da, Ivona, stiu de ce!
Dar si tu stii de ce am postat aceasta poezie. In ceea ce-l priveste pe autor, voi incerca sa-l provoc la o discutie. Nu stiu daca voi reusi.
este nevoie de rugaciune si ajutor si aici http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/09/12/valentina-a-fost-in-urma-ei-raluca-ana-maria-21-de-zile-orfana-de-mama-in-urma-ei-robert-marian-8-ani-orfan-de-mama/
off..ce trist. Multa multa putere sa treci prin toate iti doresc!
Adriana, citisem, nu-mi scapa nimic de pe blogul Izabellei. Sigur, rugaciune, pomelnic, postare...astea le pot face si eu. Fie ca Domnul sa implineasca toate nevoile lor.
Anne, multumesc pentru gandul bun. Am nadejdea ca Domnul implineste toate lipsurile noastre. Niciodata nu e prea tarziu, cata vreme suntem vii...
Trimiteți un comentariu