Recomandare carte: Imnurile fatarniciei

Recenzie de Ştefan Vlăduţescu


„Prin „Imnurile făţărniciei” (Craiova, Editura Contrafort, 2010), Liviu-Florian Jianu probează o vocaţie poetică aparte, manifestată ca interiorizare a lumii pe coordonatele unui lirism meditativ. Temele sale predilecte sunt orientate pe două direcţii: evenimente ale vieţii cotidiene (moartea tatălui, un Moş Crăciun pentru fiica sa Marina,aniversări şi anotimpuri) sau evenimente gnoseologice, existenţiale ori moral-religioase (răspunsul şi întrebarea, darul, moartea unui poet, timpul şi sufletul, singurătatea, drumul).

Tensiunea lirică se concretizează în tablouri de idei şi sentimente, de trăiri, nelinişti şi interogaţii. Spiritul creator figurează existenţa poetică precum o căţărare oximoronică: „În fiecare zi, un pas etern/ M-apropie, mă duce spre infern./(...)/Urcăm, urcăm spre hăuri, poftitori/Visându-ne o clipă, dezertori” („Căţărătorii”). Escaladarea are loc în tăcere, se derulează în sforţare şi sub ameninţarea unui bolovan, precum cel al lui Sisif: „Azi vine o tăcere ce n-o vom ţine minte/E mai de preţ o pâine decât nişte cuvinte./Împingem bolovanul, ca Sisif, spre zone noi/Va fi să ne strivească de va veni-napoi” („Azi vine o tăcere”). Viaţa omului stă sub semnul pericolului. Nu riscul bolovanului, al primejdiei fizice este cel ce reprezintă cea mai mare ameninţare. Marea încercare o constituie făţărnicia. Ea mimează credinţa, bunătatea, onestitatea şi curajul. Demersul cathartic de curăţare prin evocarea ipocriziei se fundamentează pe o conştiinţă a vinovăţiei. Luciditatea celui care îşi asumă făţărnicia în numele tuturor este de domeniul evidenţei. Spiritul este apăsat de duplicitate. Cu toate acestea nu vrea să se elibereze de ea decât în urma unui efort de a-i elibera şi pe congeneri. El îşi doreşte să rămână între semeni şi să se izbăvească odată cu ei. Lumea nu poate deveni mai bună printr-o singură persoană, ci prin diseminarea bunătăţii. Rostul fiecăruia este să dăruiască, să se ofere, să se arate disponibil: „De nu dai de la tine-un bun/Nu poţi fi bun./Şi bunătate de-i avea,/Şi nu vei da mereu din ea,/Te vei usca” („Rost”).

Darul din dar este regula oricărei civilizaţii coerente şi coezive, a unei lumi bazată pe valori: „Am dat un dar unei femei bătrâne,/Care cânta în strană de demult./(...)/Şi parcă în viaţa ei nu a primit/Un dar mai scump” („Darul”). Marele dar, cel mai puţin costisitor şi cel mai valoros, este însă vorba bună, cuvântul blând, mângâietor, blajin, aşezat. El este la îndemâna tuturor şi delimitează calea împăcării cu lumea şi cu sine: „De n-ai nimic de dat, în rai,/Nimic, sub soare, şi sub lună,/Un singur lucru să mai dai:/O vorbă bună!/De totul e deşert şi van/E şi gunoi, e şi cunună,/Mai e pe lume un alean:/O vorbă bună” („O vorbă bună”).

O altă valoare pe care se sprijină trăirea lirică o găsim în recunoştinţă, recunoştinţa faţă de mamă, faţă de părinţi: „În livada cu meri, ceruite-n tăceri,/poame roşii, duceau dorul ierbii în ramuri,/odihnea sub un nuc umbra zilei de ieri,/chipul mamei săpa o icoană în geamuri./(...)Ca un fulg de dorinţi îi visam pe părinţi.” („Floare de recunoştinţă”, „În livada cu meri”).

Axa acestui univers o reprezintă tatăl: „Când a murit tata/A fost o zi ca oricare alta./Dar soarele a apus dimineaţa” („30 martie 1987); „Îmi caut tatăl meu de grâu printre cuvinte,/Şi tatăl ară prin poeme, aplecat” („Pâinea cea de fiecare poezie”).

Un eu liric nostalgic şi preocupat de destinul lumii inscripţionează poeziile cu un îndârjit mod de a lucra asupra sa. În timp ce scrie, poetul se modelează pe sine. Faptul că poeziile sunt în cea mai mare parte datate denotă un acut sentiment al timpului. Fiecare apare ca o inscripţie, ca un semn, ca o bornă pentru o emoţie, pentru o trăire, pentru o suferinţă. Parcă s-ar dori ca în fiecare vers să se depoziteze un element dintr-o retrospectivă existenţială. Eul liric trăieşte prin poezie o a doua viaţă: una de eliberare de făţărnicie, de duplicitate şi de ipocrizie. Este vorba de o viaţă de valori. Este vorba de un spirit liric ce pe cont propriu ispăşeşte păcatele sale şi păcatele lumii în speranţa că şi el şi lumea vor deveni mai buni, mai sinceri, mai blânzi.

Prin faptul că se face pe sine mai bun şi mai cinstit, omul rezolvă prima şi cea mai importantă problemă pe care lumea o are cu el. Prin a lucra asupra sa în domeniul valorilor dezirabile, eul liric elimină marea aporie a alterităţii: aceea conform căreia fiecare dintre noi crede că cel mai uşor este să se schimbe altul, celălalt, alteritatea, iar nu să se schimbe el.

Lirica aceasta este una a unui spirit ce se îngrijeşte mai întâi de schimbarea de sine în bine ca prim pas pe un drum al valorilor ce, odată deschis, ar putea fi urmat şi de alţii. Este de ajuns că un om se face pe sine mai bun pentru ca lumea să aibă o speranţă întemeiată. A te face pe tine mai bun este o algebră pe care Liviu-Florian Jianu o întemeiază ca pe un mod de a merge mai departe. Calea acestei ecuaţii rezolvate se profilează a fi valorile morale, estetice, existenţiale. În poezia „Algebra unui elev al viitorului” se configurează o viziune a binelui: „Creştea, atâta ştiinţă, în fiecare zi-/Firesc, creştea pe lume sămânţa unui bine/Din care vor bea sânge alţi oameni, alţi copii-/Şi toate câte-or creşte, se vor scădea din mine...”. Asumarea acestei căi nu este un sacrificiu, ci acceptarea singurătăţii ca premisă a unui bine comun în perspectiva unui viitor mai confortabil şi fericit pentru urmaşi: „Cu fiecare zi, te-ngrop în mine,/Tu, îndepărtata mea singurătate,/Şi ocolindu-te, la amândoi fac bine,/Târziu când toate fi-vor judecate” („Cântec de ziua noastră”).

În cadrul acestei lumi ce se întoarce spre sine, căutând valori, se delimitează câteva modalităţi de adresare şi de răspuns. Materia lirică este modulată în tonuri elegiace: litanie, spovedanie, rugăciune şi cântec de leagăn.

Volumul conturează o viziune elegiacă unei lumi a onestităţii, a onoarei, a cuvântului dat. „Imnurile făţărniciei” este cartea unui poet reflexiv, acaparat de şansa valorii în lumea de azi şi chinuit de îndoiala că exemplul de cinste poate fi cel mai bun argument. Experienţa lirică face vizibil un fond de calităţi umane şi o sumă de trăiri în legătură cu acestea. Mişcarea poetică o reprezintă, sintetic, luarea de cuvânt a unui om care cu bună-credinţă trăieşte pe cont propriu destinul duplicitar al lumii. ”