“Prin anii 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă.
Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări.
Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar dacă luase învăţătură de la Sfinţii Părinţi. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârşit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriaşă a covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios şi un monah.
Il văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri, cântând, culegand flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Il vad ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit in duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Il văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Il văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Il văd adancit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Il văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Il aud vorbind cu însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Il văd chinuindu-se să muncească şi să-şi facă norma. Il aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit."
din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos
Mai multe despre Sfantul Inchisorilor, aici si aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu