Usile pocaintei

O lectura utila pentru perioada triodului si implicit a postului mare o constituie Usile Pocaintei a parintelui Petroniu Tanase. Domnul sa-l odihneasca intre sfintii sai!Cartea cuprinde in prima parte meditatii pentru perioada de pregatire a postului(Duminca Vamesului si a Fariseului, Duminica Fiului Risipitor,Duminica Infricosatei Judecati,Saptamana a treia,Duminica izgonirii lui Adam din Rai). In a doua parte a cartii e explicata rugaciunea Sfantului Efrem Sirul "Doamne si stapanul vietii mele". Apoi sunt meditatii pentru fiecare saptamana si duminica a postului.Partea a treia se ocupa de saptamana patimilor, precum si de fiecare zi in parte a acestei saptamani, incheindu-se desigur cu "Lumina cea neinserata"

Cartea poate fi comandata online in mai multe locuri, dar la cel mai mic pret este aici.

Un mic citat din carte, preluat de aici.

"Omul nepăsător faţă de mântuire duce casă bună cu păcatul şi cu patimile; se obişnuieşte cu ele, i se par fireşti, "că aşa este el", fără să-şi dea seama de fiara pe care o hrăneşte. Abia atunci când se trezeşte şi vrea să scape de ele, face o amară experienţă. De unde păcatul i se părea plăcut, se făcea cu lesnire, acum însă a devenit o fiară ucigătoare, cu anevoie de biruit. Patima se încuibează adânc în firea omului, cu atât mai adânc, cu cât este săvârşită de mai multe ori. Întreaga alcătuire: trup şi suflet, minte, simţire şi voinţă, se păcătoşesc; însăşi lumea înconjurătoare apare stricată şi îndeamnă la păcat. "După ce diavolul pustieşte sufletul omului, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, se îndepărtează şi lasă în suflet idolul păcatului". Acest idol nu-i altceva decât firea omenească modelată după chipul păcatului, fire care nu mai funcţionează după legile rânduite de Făcător, ci după mincinoasele legi ale patimii. Când omul vrea să scape de patimă, însăşi firea sa i se împotriveşte şi-l sileşte la păcat. Omul se luptă din răsputeri cu sine însuşi, dar puterea cu care el trebuia să se împotrivească răului este şi ea pervertită şi-l târăşte la rău; de aceea, este aproape întotdeauna biruit. N-aţi văzut oameni împătimiţi: beţivi, tutungii, desfrânaţi ş.a., care voiesc să scape de patimă, dar nu mai pot? De zeci de ori se hotărăsc s-o curme cu răul şi de zeci de ori cad. "Patima învechindu-se şi rana obrintindu-se, spune o vorbă veche, a se tămădui cu anevoie este". Iar Cuviosul Dorotei ne îndeamnă: "Să tăiem patimile degrab, până nu ne obişnuim cu ele... pentru că dacă le vom lăsa să se întărească cu totul şi ne vor cuprinde, atunci singuri nu le vom mai putea dezrădăcina, oricât de mult ne-am osteni". Pentru că la început sunt slabe şi neputincioase ca o furnică, dar mai pe urmă cresc şi se întăresc ca nişte lei şi nu mai pot fi biruite. Aceasta este robia păcatului, moartea sufletului înainte de moarte şi arvuna iadului.

În această stare de neputinţă, omul renunţă să se mai lupte cu păcatul, se deznădăjduieşte: Nu mă mai pot mântui, sunt pierdut! Atunci apare din nou vrăjmaşul şi şopteşte: "Vezi? Ai păcătuit peste măsură; nu mai poţi face nimic; Dumnezeu te-a părăsit!". Omul se găseşte în pragul deznădejdii, pe marginea prăpastiei iadului. Aceasta-i prăpastia pe care o sapă păcatul în sufletul omului şi de care el se teme când fuge de sine. Dacă omul nu se eliberează din puterea tiranică a răului, căderea este sigură; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia în care se află. Ce să facă? Să ne uităm la vameş. El priveşte în prăpastia sufletului său; se spăimântă şi se cutremură, dar se umileşte şi strigă degrabâ: "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!". Dar dacă omul nici nu vrea să-şi recunoască starea decăzută şi nici nu vrea să alerge la Dumnezeu?, lucru care se întâmplă de fapt cel mai adesea.
...
Pilda "fiului risipitor" tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Şi, pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvârşită icoană a milostivirii şi bunătăţii dumnezeieşti. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu sunt biruite milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, "Care aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa" (In. 3, 16). "Milostivirea Lui Dumnezeu este foc arzător, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. O, de am avea noi atâta ardoare pentru El, câtă duioşie părintească are El pentru noi!"