Bratele mereu deschise ale iertarii divine

Dumnezeu se bucura enorm sa ne ierte. E unul din modurile în care îsi poate manifesta „iubirea Sa nebuna” pentru noi si cel mai desavârsit dintre toate. Strângându-ne în bratele Sale cu toata puterea Iubirii Lui, cea mai mare bucurie pe care o traieste este atunci când, de acolo, din bratele Sale, ne cerem iertare, chiar daca o facem poate fara lacrimi, poate chiar si fara sa constientizam grozavia pacatului, dar cu sinceritatea, cu deschiderea si cu încrederea unui copil care dupa ce a gresit nu se ascunde de tatal sau, nu încearca sa-si acopere pacatul, ci alearga imediat în bratele lui si cu încredere deplina în puterea dragostei acestuia îi spune un „IARTA-MA” curat si din toata inima. Un „IARTA-MA” care stie ca nu poate sa primeasca decât un raspuns: „Te iert, copilul Meu” si „Îti multumesc ca-Mi dai sansa sa te iert”.

Dumnezeu este iubire si atunci El este iertare. El nu numai ca iarta, El este Însusi Iertarea, o iertare deplina, deschisa permanent spre om si asteptând cu sufletul plin de emotie ca dupa orice greseala acesta sa se întoarca cu încredere deplina înapoi în îmbratisarea Lui cea dulce.

Pentru Dumnezeu cea mai mare bucurie este sa-I dai posibilitatea de a te ierta. El se bucura ca poate în acest fel sa-si manifeste „iubirea Sa nebuna” pentru om, iar omul se bucura ca a primit iertarea, ca a fost reînnoit prin iertare si i se naste în suflet credinta ca nimic n-ar putea sa-l smulga din bratele lui Dumnezeu. Astfel, prin iertare omul si Dumnezeu ramân vesnic împreuna, uniti în desavârsita iubire si bucurie.

Pacatul nu poate sa ne desparta de Dumnezeu decât cu voia noastra, altfel, oricât de întunecat si groaznic ar fi, nu are puterea de a ne smulge de la sânul iubirii si iertarii divine. Nu pacatul ne desparte de Dumnezeu, ci rusinea noastra de a ne recunoaste greseala si neîncrederea în iubirea si puterea de iertare a lui Dumnezeu, precum si neântelegerea nemasuratei Lui dorinte de a ne avea în bratele Sale, oricum am fi, de a ne lasa pur si simplu iubiti... fara ambitii, fara socoteli, fara teama...

Dumnezeu nu ne vrea sa fim „desavârsiti” departe de El, plângându-ne pacatele pe carari straine si alergând în „tara departata” pentru a aduna „aurul virtutilor”, ci ne vrea în bratele Sale, asa pacatosi si nedesavârsiti cum suntem. Când întelegem asta, viata devine un praznic continuu, iar caderile ramân simple accidente care ne fac doar sa ne lipim mai strâns si sa ne odihnim mai cu dor capul pe pieptul lui Dumnezeu si sa traim continuu în marea bucurie de a ne simti iertati. Atunci omul întelege ca desavârsirea lui nu sta de fapt în faptele sale, ci în desavârsita iubire a lui Dumnezeu, care se revarsa în râuri de lumina asupra lui si se reflecta în oglinda sufletului care se încrede deplin în El. Atunci omul întelege ca iubirea sa este o reflexie a Iubirii Lui, ca iertarea sa este o reflexie a Iertarii Lui si întreaga sa viata este o reflexie a Vietii Însasi.

Omul a fost creat „lumina din Lumina” si despartindu-se de flacara-mama încet-încet se acopera cu sine. Ascunzându-se de Dumnezeu, lumina se reflecta totusi în sufletul lui, dar într-un mod insesizabil, fiindca în tandretea Sa Dumnezeu stie ca în întunericul în care zace acel om, lumina Sa l-ar orbi... Si Dumnezeu iarta si iubeste si lucreaza de la distanta, asteptând clipa în care sufletul nu va mai zace sub muntele de pacate si nu-si va mai acoperi ochii ca sa nu-I vada lumina, ci va alerga sa se arunce împreuna cu toata durerea Sa în bratele mereu deschise ale Iertarii divine.

maica D.

Sursa: site-ul Manastirii Sf. Ioan Botezatorul (Lipnita-Constanta), via Ramona