Klaus Kenneth - inteviu in ziarul Lumina

Drumul de la minte la inimă, de la cunoştinţă la credinţă, nu este întotdeauna scurt. O mărturiseşte Klaus Kenneth, un ceh născut la finele celui de-al Doilea Război Mondial, stabilit astăzi în Elveţia. Trecut prin multe drame şi experienţe existenţiale limită, Klaus a fost şi este un căutător al adevărului, al vieţii autentice. A parcurs, după cum mărturiseşte în cartea sa, peste 2.000.000 de kilometri până când a fost aflat de Hristos, Dumnezeul Cel viu. De atunci ţine conferinţe în diferite ţări, vorbeşte la emisiuni de radio şi televiziune despre drumul întoarcerii spre Dumnezeu. În interviul de mai jos detaliază experienţa sa prin diferitele religii pe care le-a încercat şi explică de ce Ortodoxia este singura învăţătură conformă cu firea omului.

Cum aţi surprins România în timpul vizitei dumneavoastră prin ţară?

De când am venit în România, am trăit lucruri deosebite privind viaţa Bisericii. Am cunoscut părinţi deosebiţi, cum ar fi părintele Rafail Noica, dar am cunoscut şi superstiţia care a luat locul credinţei. Oamenii nu trebuie să devină funcţionari în credinţă. Mesajul este foarte important în vremea noastră. Tinerii creştini din ţara aceasta şi cei de pretutindeni au o misiune foarte importantă. Creştinii trăiesc permanent o moarte, o moarte faţă de omul cel vechi. Prima moarte a fost aceea a Botezului, când am fost scufundaţi în apă. Atunci, vechiul Adam şi vechea Evă au fost înecaţi.

„Să învăţăm să fim ultimii“

Dar Scriptura ne spune că avem nevoie de un al doilea botez, al pocăinţei, al faptelor bune şi, dacă nu ajungem la acela, dacă nu trecem prin el, nu ajungem în rai. Dacă nu trecem testul, nu o să mai fim aşa de veseli ca acum.

Pentru că dacă nu facem bine celor ce ne fac rău înseamnă că am căzut la proba Evangheliei. De fapt, drumul nostru de creştini duce în direcţia aceasta: să învăţăm să fim ultimii. Hristos a fost ultimul. Dar în lumea noastră toţi vor să fie primii. Am văzut că România este în campanie electorală. Toţi candidaţii vor să iasă învingători. Fiecare vrea să ajungă în vârf, să fie cel mai mare. Să fie director, să aibă cât mai mulţi bani. Părintele Sofronie de la Essex spunea că societatea în care trăim este construită asemenea unei piramide. În vârf sunt cei mai importanţi, iar la bază cei mai neînsemnaţi. Hristos însă a întors această piramidă cu vârful în jos. În consecinţă, dacă vrem să facem carieră trebuie să mergem jos, în piramidă. Dar acolo, în punctul cel mai de jos, fotoliul de director este deja ocupat. Acolo este Hristos. Dacă acest fapt nu constituie pentru noi o realitate, dacă nu mergem unde Hristos se află, atunci ne aflăm în afara realităţii creştine. Trecem pe lângă ţintă. În noi sunt mereu înclinaţii care ne fac să dorim a fi sus. Şi această putere, această energie se cheamă mândrie. Aceste gânduri ne vin de la cel rău, de la diavol. Dar este un loc la care demonii nu au acces. Atunci când te cobori, când te smereşti, demonii te părăsesc. Această zonă este urâtă de ei.

Hristos şi Confucius

Care este viziunea dumneavoastră vizavi de religiile prin care aţi trecut?

Când oamenii suferă, ei caută o ieşire. Întreaga lume suferă. Care este răspunsul la această suferinţă? Dacă luăm cele mai vechi filosofii, îi vom găsi pe Confucius şi Lao-Tze, care au întemeiat un sistem foarte inteligent de morală. Dar, mai bine să comparăm între ele cele mai mari religii ale lumii. Închipuiţi-vă o groapă mare, adâncă şi întunecoasă, în care omul nostru stă şi suferă. Trece Confucius şi spune: „Hei, ai citit învăţătura mea? Dacă ai fi cunoscut-o, n-ai fi ajuns aici“. Dar omul din adânc nu a auzit de învăţătura marelui filosof. Ascultăm noi întotdeauna de învăţător? Pe acolo se plimbă şi Buddha. Îi zice omului: „Dragul meu, care te afli acolo, jos, închide mai bine ochii şi meditează. Astfel nu o să mai ştii unde eşti“. Paradoxul este că noi nu putem ţine ochii închişi, ci îi avem întotdeauna deschişi, pentru a vedea unde suntem, unde ne aflăm. Omul rămâne neconsolat în groapă. Dar iată că vine Mahomed. El e un tip mai dur. Îi strigă omului: „Hei, ce te plângi acolo? Asta ţi-a fost sortit, îţi este dat să trăieşti aşa“. După care pleacă mai departe. Trece şi Hristos. El are o inimă care simte durerea faţă de cel ce stă acolo, jos, şi suferă. Nu spune nici un cuvânt. Doar se apleacă şi întinde mâna spre omul aflat în groapa întunecoasă. Îl ajută să iasă. După care pornesc amândoi mai departe la drum.

„Am căutat în toate religiile un fel de morală“

V-aţi născut într-o atmosferă familială ostilă, crâncenă. Mama vă bătea, între copii şi părinţi nu exista nici un fel de comunicare. Ce lipsea familiei Keneth să fie normală? Era ceva de ordin material sau spiritual acea lipsă?

La bază sunt probleme spirituale, nu materiale. Tatăl meu, un om egoist, a părăsit-o pe mama mea. A fost, desigur, şi o parte materială, fiind după ravagiile războiului; multe familii au trecut prin greutăţi, dar au rămas unite. Pierzând stâlpul familiei, mama s-a aplecat spre viaţa spirituală. Ea a devenit catolică, dar nu a primit nici consolare, nici ajutor spiritual, ci s-a raportat la credinţa catolică într-un mod superstiţios. Dacă ne depărtăm de Dumnezeul-Iubire, nu mai avem iubire. S-a petrecut atunci o dramă, prezentă şi în multe familii de astăzi: ea a pierdut mult din punct de vedere material, apoi s-a ataşat de copii şi i-a „acaparat“. Asta se întâmplă şi astăzi: dacă mama nu este mulţumită de copii, ea ajunge chiar să-i lovească. Această formă de „gelozie“ este contrariul iubirii.

Înainte de convertire, eraţi conştient de răul care exista în sufletul dumneavoastră? Doreaţi schimbarea în bine?

Nu mi-a trecut prin minte să schimb ceva în viaţa mea. Răul era în viaţa mea; eu m-am identificat cu el. Nu mi-am putut imagina că există altceva. Aşadar, eu am fost bătut şi, la rândul meu, am bătut pe alţii...

Eu am căutat sincer în toate religiile un fel de morală, ceva care să mă ghideze. Islamul nu m-a convins deloc, pentru că acolo nu este dragoste. În hinduism, am înţeles că legile reîncarnării sunt de fapt o condamnare, o pedeapsă pentru cei care fac răul; ne reîncarnăm după o viaţă în care am săvârşit fapte rele. Meditând asupra scrierilor hinduse, mi-am dat seama că ceva nu prea merge... Când am fost închis în Germania, nu îmi dădeam seama că am făcut ceva rău.

„Tot ceea ce lumea oferă ca substitut lui Dumnezeu este întotdeauna trecător“

Credeţi că un om egoist, suficient lui însuşi, poate să fie atras spre mântuire?

Eu cred că orice suflet aspiră spre Dumnezeu în mod firesc. Văd asta chiar şi în muzica pop şi rock, mai ales atunci când întâlnim versuri inspirate. Oricât de rău aş fi, tot simt ceva înălţător în sufletul meu. Dumnezeu poate să lucreze prin aceste lucruri, dar într-un mod limitat: când se termină muzica, revenim la viaţa rea de dinainte. Tot ceea ce lumea oferă ca substitut este întotdeauna trecător. Avem întru noi o dorinţă de veşnicie, iar când nu se manifestă, ne simţim frustraţi. De aceea, urmând dorinţelor, devenim sclavii patimilor. Oare ce mai putem face?

Povestiţi pe scurt o întâmplare sau două în care aţi dat mâna cu moartea, dar Cineva v-a salvat.

Eram odată într-un templu budist. Nu era lumină, fiind pe la ora trei dimineaţa; în faţa statuii lui Buddha ardeau câteva candele mici. Pentru a putea ajunge în templu am folosit o lanternă. De ce aş fi aprins lanterna în timpul unei meditaţii? Am luminat în jurul meu şi am văzut trei şerpi, o femelă şi doi pui. Erau o specie de şerpi numită „Banded-krait“, cu inele galbene şi negre, poate cel mai periculos şi veninos şarpe din Thailanda. Şerpii caută întotdeauna căldura. Eu stăteam jos, ei au simţit căldura şi s-au apropiat de mine. Dacă i-aş fi atins, aş fi murit pe loc. Acolo eram în junglă; nu exista medic... Am sărit şi-am ţipat. Toţi călugării s-au apropiat şi au încercat să-i prindă cu beţele. Eram uimit să văd cât de repede se mişcau acei şerpi. Dumnezeu a fost cu mine atunci când am aprins lanterna. Altă dată am fost luat prizonier de revoluţionarii columbieni din armata de eliberare. Ei au vrut să mă împuşte. Un grup de indieni a venit cu bicicletele, atrăgând atenţia soldaţilor. Totul s-a încurcat şi aşa am reuşit să scap.

„Când omul strâmbat de păcat este îndreptat, devine ipostas“

Aţi experimentat până la creştinism felurite religii şi exerciţii spirituale, meditaţie transcendentală, yoga. Spuneţi despre toate că erau un plasture cu miere pus deasupra unei răni canceroase nu ca să o vindece, ci ca să o acopere. Ce lipsea acelor religii de nu v-aţi oprit la ele?

Să luăm ca exemplu yoga. Când vorbesc despre plasture, spun că maladia, boala aduce suferinţă şi în consecinţă un dezechilibru. Care este cauza acestui dezechilibru? Prin căderea lui Adam, păcatul şi moartea au intrat în fiecare om. Un exemplu. Când ai mult de lucru în oraş şi circulaţia e intensă, devii stresat. Te aşezi şi faci câteva exerciţii pe care ţi le propune yoga sau 20 de minute de meditaţie transcendentală şi te poţi calma. Asta îţi dă pentru moment un echilibru, o linişte, pace. Când omul este cuprins de păcat, el falsifică realitatea, falsifică totul. În yoga, dacă faci exerciţiile acestea, poţi ajunge pe tărâmuri străine. În yoga sunt de parcurs opt etape. Când eu fac un exerciţiu asana, energiile divinităţilor hinduse intră în corpul meu şi, apoi, puţin câte puţin, îmi transformă sufletul, spiritul. Am putea ieşi din stres dacă ne-am opri la acest palier, dar lucrul rău, odată intrat în om, trece la un alt nivel. Fiecare practicant yoga trebuie să acceadă la o altă etapă, unde trebuie să liniştim spiritul. În acest moment are loc o paralizie a energiilor divine pe care Dumnezeu le-a sădit în noi. Energia divină care lucrează şi sălăşluieşte în fiecare făptură omenească face ca orice om să dorească pe Dumnezeu. Acest lucru a fost întrerupt de păcat. În momentul în care noi vedem păcatul şi plângem pentru el, dobândim iertarea dată prin Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci, omul care a fost strâmbat de păcat este îndreptat şi devine ipostas. Energia pe care o dă păcatul, pe care o dă răul, îl face mizerabil, dezagreabil pe om. Când tu eşti practicant yoga, eşti curbat, eşti strâmb, energia divină este blocată, starea omului nu este normală şi, cu cât urci mai mult pe scara celor opt etape, cu atât mai mult se accentuează această stare. Energia care vine prin zeităţi te face să fii orb faţă de păcat. Acest lucru te îndepărtează foarte mult de Dumnezeu. Pentru asta am spus că yoga este ca un plasture de miere pus deasupra unei răni adânci, canceroase. Majoritatea celor care fac yoga sfârşesc în depresie. Or, asta este o trişare, o minciună, nu un adevăr.

„Pentru mine, Dumnezeu este imaginea tatălui perfect“

Cum a fost întâlnirea cu părintele Sofronie? Ce v-a impresionat mai mult la el?

Îmi aduc aminte de prima întâlnire, când m-a captivat umorul său. Eu nu eram un om foarte spiritual, foarte deschis. Eram un om obişnuit. Dar, foarte repede, a doua oară, am simţit dragostea lui. Am simţit că pentru a intra în legătură cu el, părintele s-a coborât la nivelul meu. Şi părintele Rafail mi-a dat acelaşi sentiment, că sunt la acelaşi nivel. Nu trebuie, ca preot, să stai departe, să rămâi sus, să zicem, dacă eşti acolo. Trebuie să cobori. Nu să strigi de sus către credincioşi: „Hei, grăbeşte-te, hai, repede, vino aici. Dacă nu, nu poţi intra în legătură cu mine“. Dacă lucrurile ar sta aşa în creştinism, Dumnezeu nu ar fi coborât la oameni, ci ar fi rămas în ceruri. Dar Hristos a coborât la nivelul fiecăruia. Şi la nivelul meu. Părintele Sofronie s-a coborât la nivelul meu. De aceea am fost atât de apropiaţi. Am petrecut 10 ani în această prietenie. Mergeam de două ori pe an la Essex şi atunci mă şi spovedeam. Mărturisirea la părintele Sofronie era un lucru foarte serios. Dura o jumătate de oră şi reprezenta un dialog în care tu, în calitate de creştin, îţi deschideai sufletul total. Lucrul acesta mă punea şi mă pune şi astăzi în responsabilitate faţă de Dumnezeu, că nu mă pot împărtăşi oricum, fără o pregătire sufletească adecvată. Rutina de a spune repede o rugăciune este un fel de liniştire a conştiinţei preotului sau a credinciosului că şi-a îndeplinit canonul, că şi-a făcut datoria. Omul trebuie responsabilizat să trăiască o viaţă creştină autentică.

Ce reprezintă acum pentru dumneavoastră Ortodoxia, implicit Hristos?

În protestantism, pentru mine, Hristos a fost un prieten. Acum am deplină, infinită încredere în Hristos. Cu cât mă apropii mai mult de El, cu atât mai mult simt frica lui Dumnezeu. Pentru mine, Dumnezeu este imaginea tatălui perfect. Încep acum să înţeleg ceea ce s-a întâmplat cu adevărat pe Golgota. Iar asta, datorită rugăciunilor părinţilor Bisericii cu care mă pregătesc la Împărtăşanie şi celor de la Sfânta Liturghie. O mare influenţă asupra modului în care eu Îl văd pe Dumnezeu l-a avut părintele Sofronie. El mi-a arătat cine este Hristos cu adevărat. Când îngenunchea înaintea sfintei mese, spunând rugăciunile, simţeam că intru în rai.

„Ce ştiam eu ce este o inimă?“

Care au fost experienţele nefericite prin care aţi trecut la începutul vieţii?

Am suferit într-un mod extrem. Nu am avut tată. A fost împuşcat în timpul războiului. A trebuit să simt foamea din cauza războiului. Mama mea era preocupată de forţele oculte. Nu am primit nici un fel de dragoste din partea familiei mele. Eram revoltat faţă de situaţia pe care o trăiam. La 3-4 ani am plecat de acasă. Pentru asta, am fost bătut până la sânge. Cel mai mare dar pe care l-a făcut oamenilor Dumnezeu, de la Adam şi Eva, a fost voinţa liberă. Pe partea cealaltă, cele mai rele lucruri sunt forţele demonice care ne leagă această voinţă. Întrebarea care se pune este cum de îngăduie Dumnezeu aşa ceva? Pentru că dragostea nu poate să oblige. Când Dumnezeu a făcut pe om şi-a asumat riscul ca acesta să se întoarcă împotriva Lui, să spună nu Lui. Chiar Adam a ascultat o altă voce decât cea a lui Dumnezeu. De aceea avem astăzi moarte, război, ucidere. Am supravieţuit mediului ostil în care am trăit doar pentru că gândul la ură şi răzbunare mi-a dat rezistenţă. Nu puteam suporta pe nimeni. Alături de mama trăiam iadul, pe profesorii de la şcoală nu îi aveam la inimă. Cu poliţia deja avusesem de-a face. Eram singur. Aceasta este cea mai grea boală a omului, singurătatea. Noi ştim că Dumnezeu ne-a făcut pe toţi ca pe un singur om, iar când a venit Satan, cu sfatul lui, totul s-a spart, s-a fragmentat. Am devenit mai mulţi cu voinţe diferite, chiar opuse. Pe de o parte, voiam să mă smulg din această singurătate, pe de altă parte aveam această dorinţă de ură, de răzbunare. Mi-am întemeiat o formaţie de muzică asemănătoare cu Beatles, cu care aveam succes. Dar eram tot singur. Am intrat într-o grupare rebelă pe plan politic care chiar a omorât oameni în Germania acelei perioade. Mottoul meu era „Distruge ceea ce te distruge“. Dar am observat că violenţa naşte întotdeauna violenţă. Mi-am dat seama că aceasta nu poate fi o soluţie pentru mine. Şi am început să caut. Am ajuns într-un club. Am cunoscut o fată care mi-a zis: „Klaus, ceea ce văd eu în tine este o uriaşă grămadă de gunoi. Dar mai văd că tu ai şi cea mai mare inimă dintre toţi câţi sunt aici“. Ce ştiam eu ce este o inimă? Eu aveam în piept o piatră. A fost primul om din viaţa mea care a avut pentru mine dragoste. Apoi au urmat diversele căutări, până ce Hristos m-a găsit.

(Interviu tradus de pr. conf. dr. Radu MUREŞAN şi realizat de Augustin PĂUNOIU), preluat din ziarul Lumina.