Cluj, la 11 decembrie 1988
"Pentru a scăpa de timiditate şi de laşitate, am fost cât de cât ajutată de împrejurările istorice nefavorabile în care mi-a fost dat să trăiesc: 1940–1944, ocupaţia maghiară a Transilvaniei de Nord; 1945–infinit, comunismul. Abuzurile, nedreptatea – mai ales în regimul comunist – erau atât de evidente, încât laşitatea (chiar şi în mintea unui copil, respectiv a unui adolescent) ar fi însemnat dezonoare... O, cât e de salutară pedagogia suferinţei!
Mult mai greu mi-a fost şi îmi este să mă războiesc cu egoismul meu. Atâta timp cât duşmanul, opresorul este unul exterior şi te ridici împotriva lui în numele dreptăţii, apărând demnitatea unei societăţi, a unui grup sau chiar a unui individ, e mult mai simplu.
Îmi reamintesc cu oarecare plăcere gestul meu de solidaritate spontană faţă de colegii mei de clasă evrei, printre care prietena mea, Fanny Klein, în acea şcoală maghiară, când (în 1944, spre primăvară) profesorul de sport, Supiter Robert, responsabil de mişcarea fascistă autohtonă (nyilaskeresztes), i-a umilit îngrozitor pe aceşti copii, cu steaua lui David prinsă de uniformă, în faţa tuturor elevilor adunaţi în sala festivă a şcolii, arhiplină, să asiste tăcuţi la spectacolul jalnic pe care ni-l oferea. După un şir de întrebări retorice puse nouă, neevreilor, de tipul: „ştiţi voi, copii, de ce mor taţii voştri pe front?“, la care, bineînţeles, răspundea tot el: „Din cauza lor!“, arătând cu degetul spre colegii evrei, rechizitoriul s-a sfârşit cu bine cunoscutul urlet: „marş afară!“. M-am ridicat şi eu de pe scaun, ţinând-o de mână pe Fanny care plângea, şi am ieşit odată cu ea din sală, în ciuda strigătelor profesorului care, de data aceasta, mi se adresau mie: „Hai înapoi, Cornea, tu nu trebuie să ieşi!“. Nu m-am întors.
Lucrurile se complică îngrozitor atunci când duşmanul vine din interiorul nostru, cu precădere atunci când în joc sunt relaţiile cele mai intime ale eului cu cei apropiaţi lui. Abia atunci te ai de înfruntat pe tine cu tine însuţi. Pentru că ai de ales între a-ţi sacrifica mica, iluzoria fericire personală sau pe cea a celor dragi ţie. În această privinţă, fie că era vorba de tata, de mama, de Tinu sau de copii, alegerile mele lăsau adesea mult de dorit."
Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu