Si daca vreau si daca NU vreau, Doamne mantuieste-ma !!!
Se afișează postările cu eticheta Codependenta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Codependenta. Afișați toate postările
joi, 5 decembrie 2013
De ce te lasa Dumnezeu sa urli de durere
Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană, vei auzi că-ţi cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine faţă de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ţie nu! El, din milă şi din iubire, a venit la noi şi vine la tine ca să-ţi arate pe viu că durerea ta se poate trăi şi altfel decât revoltându-te, acuzând şi învinovăţind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El. Tu, lipsit de milă faţă de tine, din cauza dorinţei ca lucrurile să fie aşa cum ţi-ar plăcea ţie, alegi mereu soluţiile care sporesc suferinţa, întunecă mintea şi otrăvesc viaţa. Dacă tu te opreşti din cârtit şi te aşezi în faţa Lui şi hotărăşti să iei în faţa durerii atitudinea Lui, totul se va schimba!
(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi 2012, p.46)
Via Doxologia
duminică, 6 noiembrie 2011
marți, 21 iunie 2011
Dialogul eului cu sinele
"- Unde este Mangaietorul?
- In mine.
- Eu, daca nu-i simt mangaierea, unde sunt?
- In afara mea."
Am citat dintr-o conferinta audio a Maicii Siluana.
miercuri, 20 aprilie 2011
Sinceritate
Postez si eu despre ce simt ca-mi lipseste... azi m-am surprins nesincera.
Dumnezeu ne iubeste si ne vrea asa cum suntem noi, doar sa fim sinceri.
luni, 11 aprilie 2011
Si daca vreau si daca nu vreau, Doamne mantuieste-ma!
Am primit la un moment dat acest citat prin email, fara mentionarea autorului. Mare mi-a fost bucuria sa regasesc citatul in cartea parintelui Simeon Kraiopoulos, "Adame, unde esti!", afland astfel dintr-o nota de subsol ca autorul inteleptelor vorbe este Sfantul Petru Damaschinul, iar lucrarea din care sunt extrase, "Despre cum sa castige omul adevarata credinta", este cuprinsa in Filocalia Sfintilor Pustiei. Iata in ce context a folosit citatul parintele Simeon:
"Pacatul inseamna egoism, iubire de sine, razvratire impotriva lui Dumnezeu, autonomie, adica faptul ca omul nu vrea sa asculte de Dumnezeu... De vreme ce in acest moment traim, n-am plecat din aceasta lume, Hristos si vrea, si poate sa ne faca sfinti, sa ne aseze pe acesta cale. Doar omul este cel care-L impiedica, cel care reactioneaza, cel care in final nu doreste acest lucru.
Va rog, sa ne zdrobim inimile, sa ne smerim cugetele, sa ne pocaim cu adevarat si sa spunem:"Si daca vreau, si daca nu vreau, Doamne mantuieste-ma!" Sa spunem noi, inlauntrul nostru, precum Apostolul Petru, care s-a lepadat de Hristos iar dupa aceea a plans cu amar: Tu, Doamne, toate le stii, Tu stii ca vreau sa ma pocaiesc, vreau cu adevarat sa Te iubesc, sa fiu al Tau!" Acest lucru putem sa-l spunem, iar daca n-o facem, inseamna ca nu-L dorim. Sa spunem sincer si cinstit:"Doamne, vreau sa ma mantuiesc! Tu, Doamne, toate le stii, vrei sa ma mantuiesti, poti sa ma mantuiesti si sa ma sfintesti!" Sa avem aceasta stare inaintea lui Dumnezeu, pentru ca harul Lui sa vina inlauntrul nostru, sa ne viziteze, SA NE SCHIMBE. Domnul sa ne viziteze ca un Dumnezeu Care iarta, Care curateste, Care ramane in noi si ne iubeste, Care ne face sa simtim intru bucuria cea cereasca. "
Arhim. Simeon Kraiopoulos - Adame, unde esti? Despre pocainta, din omilia Oare Hristos ne va lasa in starea in care suntem?
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Cum e relația ta cu oamenii așa e și relația ta cu Dumnezeu
"Eram odată în biserică, îmi așteptam rândul la spovedit. Era vecernie și eu mai notam ce îmi mai aduceam aminte. Mă gândeam că mă port rece cu persoanele cele mai apropiate, mama, tata, sora. Nu mai știu cum s-au înlănțuit exact gândurile dar cred că m-a înduioșat faptul că mi-am zis că îi iubesc. Apoi am zis că trebuie să fac un efort pentru ceilalți - conștient, dacă nu fac spontan - să mă dăruiesc mai mult. Și deodată mi-a venit gândul că asta e soluția, așa te apropii de Dumnezeu, prin oameni. Cum e relația ta cu oamenii așa e și relația ta cu Dumnezeu; depind una de alta, sunt direct proporționale. Ești rău, ești rece, ești indiferent, te zbați degeaba, nu poți înainta. Doar prin oameni e soluția. Și mi s-a părut atât de importantă descoperirea asta, că am început într-un fel de agitație să mă gândesc ce făcusem în ziua aceea ca să merit descoperirea asta, nu fapte, mai mult ca stare. Și apoi am simțit în inimă nici nu știu - pe Dumnezeu?, sau că Dumnezeu mă iubește? A fost singura dată când L-am simțit pe Dumnezeu în inimă, singura încredințare directă. Am avut un exemplu de cum trebuie să fie credința, cum trebuie să fie relația cu Dumnezeu, unde trebuie El să fie, unde ar trebui să ajung.
Dumnezeu este foarte aproape, mai aproape și decât rugăciunea. Dar trebuie și cucerit cu armele ţărânii: cu cuvintele în rugăciune, cu trupul în post și efort fizic pentru alții, cu frângerea inimii, a minții, a voinței, cu timpul vieții. Asta afli când începi să mergi la biserică. Cred că pe Dumnezeu îl putem cunoaște în primul rând la nivelul ţărânii, e o greșeală să credem că Dumnezeu trebuie căutat printr-un efort de ordin spiritual. Omul are măsură dumnezeiască și cu greu își dă seama că trebuie să se aplice la nivel mic și Dumnezeu Care a mers printre bolnavi urât mirositori Se va lăsa cunoscut. Mi-aș dori ca în rutina lumii în care uiți de Dumnezeu, să îmi păstrez ceva, o libertate, inimă bună, nu știu ce, așa încât să îl pot recunoaște pe Dumnezeu în vreun cerșetor. Să nu vină Dumnezeu deghizat, metaforic vorbind, și eu să trec grăbită pe lângă el. Să nu ratez întâlnirea cu Dumnezeu.
Când am început să merg la biserică, tot auzeam de smerenie și era cumva o idee amenințătoare, era o rușine să nu o ai, ca și cum nu e cea mai grea chestie de obținut (erau oameni care își arătau smerenia umblând tot timpul cu o sacoșă de pânză după ei, serios, cumva fără ea, arătau prea a domni, cred). Și acum, tot fără să fiu smerită, știu de ce este importantă. Și pentru că totul e mai simplu și se rezolvă în mod miraculos prin smerenie, dar și pentru că asta este firea lui Dumnezeu. Așa este Dumnezeu și noi vrem să fim ca El. Și cum zice Dostoievski parcă, căutându-te pe tine cu sinceritate - dând la o parte strat cu strat din iluzia despre noi în care cădem în adolescență, care ne îndepărtează de Dumnezeu și în care probabil a căzut umanitatea când a ieșit din copilăria în Rai - când ajungi acolo, gata să te descoperi, dai de Dumnezeu în schimb...
Câteodată îmi e lene și mă complac, știind că Dumnezeu este totuși aproape. Câteodată, mai rar, îmi vine să zic cu mirare: totul este misterios pentru că Dumnezeu este așa de aproape! Dar în general pur și simplu îmi duc viața fără să fiu conștientă de vreo mișcare duhovnicească. Eu sunt alintată și Dumnezeu mă lasă să mă alint încă. De multe ori zic, ce bine că nu mă ia Dumnezeu în serios, ca pe un copil care nu știe ce-i cu el.
Sărut mâna. Am scris niște gânduri cam disparate, dar le-am lăsat așa, chiar dacă poate trebuia să explic mai mult, dar le-am lăsat în forma brută...
Bogdaproste,
R
Draga mea Copilă dragă R,
Da, cu armele ţărânii devenită trup viu și templu al Duhului Sfânt avem chemarea să-l cucerim, adică să ne lăsam cuceriți de Dumnezeu! E atât de adevărat ce spui! Și e, se simte, chiar descoperirea ta a unui adevăr care, deși revelat deja prin lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, se cere descoperit și trăit de fiecare în parte pe Calea cea Una!
Cu dragoste și recunoștință,"
Maica Siluana
Dumnezeu este foarte aproape, mai aproape și decât rugăciunea. Dar trebuie și cucerit cu armele ţărânii: cu cuvintele în rugăciune, cu trupul în post și efort fizic pentru alții, cu frângerea inimii, a minții, a voinței, cu timpul vieții. Asta afli când începi să mergi la biserică. Cred că pe Dumnezeu îl putem cunoaște în primul rând la nivelul ţărânii, e o greșeală să credem că Dumnezeu trebuie căutat printr-un efort de ordin spiritual. Omul are măsură dumnezeiască și cu greu își dă seama că trebuie să se aplice la nivel mic și Dumnezeu Care a mers printre bolnavi urât mirositori Se va lăsa cunoscut. Mi-aș dori ca în rutina lumii în care uiți de Dumnezeu, să îmi păstrez ceva, o libertate, inimă bună, nu știu ce, așa încât să îl pot recunoaște pe Dumnezeu în vreun cerșetor. Să nu vină Dumnezeu deghizat, metaforic vorbind, și eu să trec grăbită pe lângă el. Să nu ratez întâlnirea cu Dumnezeu.
Când am început să merg la biserică, tot auzeam de smerenie și era cumva o idee amenințătoare, era o rușine să nu o ai, ca și cum nu e cea mai grea chestie de obținut (erau oameni care își arătau smerenia umblând tot timpul cu o sacoșă de pânză după ei, serios, cumva fără ea, arătau prea a domni, cred). Și acum, tot fără să fiu smerită, știu de ce este importantă. Și pentru că totul e mai simplu și se rezolvă în mod miraculos prin smerenie, dar și pentru că asta este firea lui Dumnezeu. Așa este Dumnezeu și noi vrem să fim ca El. Și cum zice Dostoievski parcă, căutându-te pe tine cu sinceritate - dând la o parte strat cu strat din iluzia despre noi în care cădem în adolescență, care ne îndepărtează de Dumnezeu și în care probabil a căzut umanitatea când a ieșit din copilăria în Rai - când ajungi acolo, gata să te descoperi, dai de Dumnezeu în schimb...
Câteodată îmi e lene și mă complac, știind că Dumnezeu este totuși aproape. Câteodată, mai rar, îmi vine să zic cu mirare: totul este misterios pentru că Dumnezeu este așa de aproape! Dar în general pur și simplu îmi duc viața fără să fiu conștientă de vreo mișcare duhovnicească. Eu sunt alintată și Dumnezeu mă lasă să mă alint încă. De multe ori zic, ce bine că nu mă ia Dumnezeu în serios, ca pe un copil care nu știe ce-i cu el.
Sărut mâna. Am scris niște gânduri cam disparate, dar le-am lăsat așa, chiar dacă poate trebuia să explic mai mult, dar le-am lăsat în forma brută...
Bogdaproste,
R
Draga mea Copilă dragă R,
Da, cu armele ţărânii devenită trup viu și templu al Duhului Sfânt avem chemarea să-l cucerim, adică să ne lăsam cuceriți de Dumnezeu! E atât de adevărat ce spui! Și e, se simte, chiar descoperirea ta a unui adevăr care, deși revelat deja prin lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, se cere descoperit și trăit de fiecare în parte pe Calea cea Una!
Cu dragoste și recunoștință,"
Maica Siluana
vineri, 7 ianuarie 2011
Imaginea ideala IV - Dictatura din inima omului
"Sunt persoane care se nelinistesc sa nu-si piarda imaginea ideala. Pe de alta parte traiesc martiriul sinelui mizerabil. Patimile, defectele, tot ceea ce sufletul nu suporta le poarta cu el. Se creeaza in om un conflict ingrozitor. Exista primele dorinte, primele tendinte, care nu au intotdeauna o directie sau pot avea directii diferite, care creeaza primul conflict si-l fac pe om sa plasmuiasca imaginea ideala. Pe de alta parte, tocmai datorita conflictului imaginii ideale cu realitatea sinelui nostru, se naste in om un fel de dictatura, faca ca acesta sa-si dea seama.
Karen Horney spune ca se intampla si in dictatura aceasta la fel ca in dictaturile politice. Ori se identifica cineva cu dictatura, ori se straduieste sa se faca placut, ori devine revolutionar.Asa si aici. Ori se identifca cineva cu dictatura imaginii ideale si devine narcisist, adorandu-se pe sine, ori traieste intr-o activitate continua, intr-o stradanie bolnavicioasa, intr-un stres continuu care nu-l lasa sa se linisteasca, pentru a ajunge la imaginea ideala pe care a construit-o(devine perfectionist). Ori devine revolutionar, se revolta impotriva imaginii ideale, insa ea este intronata deja. Unui om cu o imagine ideala despre sine ii pot aparea toate cele trei stari, altuia ii pot aparea doua, iar altuia doar una.
Sunt persoane care o perioada nu dorm, nu se linistesc, merg la toate slujbele si asculta toate predicile, se supun, se ataseaza pentru a ajunge la perfectiune, atrase de imaginea ideala. Daca nu se intampla ceea ce voiau, isi schimba atitudinea fata de imaginea ideala, se revolta si i se impotrivesc. Si daca inainte nu dormeau deloc, acum nu-i mai poti trezi. Desi pana acum erau aspri in ceea ce priveste morala,postul, ascultarea, mersul la biserica, acum iau o atitudine cu totul contrarie, ca si cand ar vrea sa se razbune pe imaginea ideala. Asadar omul ia odata o atitudine fata de imaginea ideala, altadata alta atitudine, dar niciodata atitudinea corecta.
Toate acestea il impiedica pe om sa aiba o evolutie normala in viata duhovniceasca. asadar, trebuie sa fie foarte atent si sa constientizeze imaginea inchipuita pe care a construit-o. Sa o caute, sa o urmareasca in amanunt si sa inteleaga bine ca atata timp cat are aceasta imagine, toate eforturile lui, toate stradaniile si toate noptile nedormite sunt pierdute.
Din pacate omul nu-si da seama usor de aceasta. Face o multime de greseli si nu-si da seama de ele, nu le vede. Prin urmare, nu poate inainta. Dar cand cineva isi da seama ca toate sunt pierdute, poate ca se va hotari, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa omoare aceasta imagine inchipuita. "
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "O dictatura inlauntrul omului" si "Obstacol in viata duhovniceasca"
Si totusi, cum se poate sparge, practic vorbind, imaginea ideala? Cum se poate iesi din minciuna? Din cate am putut sa constat in mod direct, din mila Domnului, de mare ajutor este lucrarea seminarului iertarii, pe care il gasiti aici. Si un mic exemplu din cat de eficient este acest seminar, intr-un citat dintr-o scrisoare (sesiunea cinci) a unei "seminariste", urmat de raspunsul Maicii Siluana:
"....Și-apoi eu sufăr de mândrie. O boală foarte grea. Și m-am gândit eu într-o zi de ce e păcat să fii mândru. Și mi-a venit un gând că păcatul nu este altceva decât minciună. Și mereu încerc să-mi zic: orice gând de mândrie e o minciună. Și mi-am dat seama că se aplică tuturor păcatelor: de exemplu, dacă răspund răului cu rău, am impresia că mi-am făcut mie un bine, dar e o minciună.
Măicuță, mă gândeam zilele astea ce greu e - mă gândeam, nu simțeam, prin carapace nu se simte mai nimic - să știi niște lucruri, să fii aproape sigur de ele și să nu le simți. Pot să spun cu toată certitudinea că sunt cea mai mare păcătoasă ( și chiar aș avea o mie de argumente), dar nu am căință adevărată. Sunt tare ca piatra, ca să zic astfel. Mi-am creat așa un zid de apărare, m-am străduit să fiu indiferentă și am reușit. Din păcate am reușit.
Cel mai greu mi-e însă să-i iert pe ai mei și... să mă iert pe mine.
Ție Doamne vreau să Îți slujesc și nu acestui stăpân crud care e ego-ul meu. Căci orice aș face el nu e mulțumit. Îmi repetă la infinit cuvinte de care sunt sătulă, cuvinte care mă rănesc. Iar eu aștept un singur cuvânt bun, de laudă din partea lui și nu primesc decât: bine, e bine. Se putea și mai bine. În cel mai bun caz. De cele mai multe ori: rău, rău, rău. Un fel de ochi crescuți în mintea mea care mă supraveghează permanent și care nu mă lasă, să fiu. Îmi reproșează la infinit că sunt inutilă. Îmi spun mereu că nu sunt suficient de frumoasă. Că nu știu să relaționez cum trebuie, că nu mă îmbrac frumos.
Pentru laudele lui îmi pierd liniștea și totuși nu le primesc. Uneori mă privește cu ochii alor mei, alteori cu ochii altor oameni. Îmi strigă că e greșit tot ceea ce fac și că merit să fiu pedepsită. Îmi supraveghează orice greșeală, orice lipsă de atenție, orice moment de absență și de visare. Îmi spune că orice aș face, nu voi fi niciodată îndeajuns de bună. Dar că trebuie să fiu bună cu orice preț. Îmi spune neîncetat că sunt grasă. Că nu sunt normală. Îmi dă ca exemplu oameni invidiați care primesc slavă deșartă, au succes. "Uite, așa trebuie tu să fii". Mă conduce spre bărbați intangibili, cu care n-am nimic în comun. Spre oameni obișnuiți să critice, să judece, în care își găsește susținători.
Îl simt mulțumit rareori și numai când îi dau ceea ce-mi cere: slavă deșartă, ieșit în evidență, succes, numai atunci e mulțumit. Mă critică, mă judecă, mă desființează, iar eu sunt prea slabă să mă opun. Mă trimite să păzesc porcii, căci altă utilitate nu-mi găsește, decât a sta în compania porcilor. "Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea." (Luca 15, 16) Astfel sunt și eu. Căci ego-ul meu nu-mi dă nici măcar iubirea pe care ar arăta-o unui porc. Pentru că nu poate. Pentru că el n-are iubire.
Vin la Tine, Doamne, asemeni fiului risipitor "Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednică să mă numesc "fiica Ta", nădăjduind.
Să vă rugați pentru mine, Măicuță!
A
Copila mea iubită,
Să recitești cât vei putea de des ce ai scris aici pentru că a vorbit Dumnezeu duhului tău!
Încet, încet, mintea ta se va lipi de aceste adevăruri pe care deja le trăiești în mai adâncul tău și viața ți se va schimba după dorul inimii tale.
Nu te grăbi să fii altfel decât ești, și nici să faci mai repede și mai bine (că perfecționismul e o boală grea și aducătoare de chin), ci lucrează mereu cu onestitatea de până acum și cu rugăciune și mari minuni vei mai trăi.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana"
Karen Horney spune ca se intampla si in dictatura aceasta la fel ca in dictaturile politice. Ori se identifica cineva cu dictatura, ori se straduieste sa se faca placut, ori devine revolutionar.Asa si aici. Ori se identifca cineva cu dictatura imaginii ideale si devine narcisist, adorandu-se pe sine, ori traieste intr-o activitate continua, intr-o stradanie bolnavicioasa, intr-un stres continuu care nu-l lasa sa se linisteasca, pentru a ajunge la imaginea ideala pe care a construit-o(devine perfectionist). Ori devine revolutionar, se revolta impotriva imaginii ideale, insa ea este intronata deja. Unui om cu o imagine ideala despre sine ii pot aparea toate cele trei stari, altuia ii pot aparea doua, iar altuia doar una.
Sunt persoane care o perioada nu dorm, nu se linistesc, merg la toate slujbele si asculta toate predicile, se supun, se ataseaza pentru a ajunge la perfectiune, atrase de imaginea ideala. Daca nu se intampla ceea ce voiau, isi schimba atitudinea fata de imaginea ideala, se revolta si i se impotrivesc. Si daca inainte nu dormeau deloc, acum nu-i mai poti trezi. Desi pana acum erau aspri in ceea ce priveste morala,postul, ascultarea, mersul la biserica, acum iau o atitudine cu totul contrarie, ca si cand ar vrea sa se razbune pe imaginea ideala. Asadar omul ia odata o atitudine fata de imaginea ideala, altadata alta atitudine, dar niciodata atitudinea corecta.
Toate acestea il impiedica pe om sa aiba o evolutie normala in viata duhovniceasca. asadar, trebuie sa fie foarte atent si sa constientizeze imaginea inchipuita pe care a construit-o. Sa o caute, sa o urmareasca in amanunt si sa inteleaga bine ca atata timp cat are aceasta imagine, toate eforturile lui, toate stradaniile si toate noptile nedormite sunt pierdute.
Din pacate omul nu-si da seama usor de aceasta. Face o multime de greseli si nu-si da seama de ele, nu le vede. Prin urmare, nu poate inainta. Dar cand cineva isi da seama ca toate sunt pierdute, poate ca se va hotari, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa omoare aceasta imagine inchipuita. "
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "O dictatura inlauntrul omului" si "Obstacol in viata duhovniceasca"
Si totusi, cum se poate sparge, practic vorbind, imaginea ideala? Cum se poate iesi din minciuna? Din cate am putut sa constat in mod direct, din mila Domnului, de mare ajutor este lucrarea seminarului iertarii, pe care il gasiti aici. Si un mic exemplu din cat de eficient este acest seminar, intr-un citat dintr-o scrisoare (sesiunea cinci) a unei "seminariste", urmat de raspunsul Maicii Siluana:
"....Și-apoi eu sufăr de mândrie. O boală foarte grea. Și m-am gândit eu într-o zi de ce e păcat să fii mândru. Și mi-a venit un gând că păcatul nu este altceva decât minciună. Și mereu încerc să-mi zic: orice gând de mândrie e o minciună. Și mi-am dat seama că se aplică tuturor păcatelor: de exemplu, dacă răspund răului cu rău, am impresia că mi-am făcut mie un bine, dar e o minciună.
Măicuță, mă gândeam zilele astea ce greu e - mă gândeam, nu simțeam, prin carapace nu se simte mai nimic - să știi niște lucruri, să fii aproape sigur de ele și să nu le simți. Pot să spun cu toată certitudinea că sunt cea mai mare păcătoasă ( și chiar aș avea o mie de argumente), dar nu am căință adevărată. Sunt tare ca piatra, ca să zic astfel. Mi-am creat așa un zid de apărare, m-am străduit să fiu indiferentă și am reușit. Din păcate am reușit.
Cel mai greu mi-e însă să-i iert pe ai mei și... să mă iert pe mine.
Ție Doamne vreau să Îți slujesc și nu acestui stăpân crud care e ego-ul meu. Căci orice aș face el nu e mulțumit. Îmi repetă la infinit cuvinte de care sunt sătulă, cuvinte care mă rănesc. Iar eu aștept un singur cuvânt bun, de laudă din partea lui și nu primesc decât: bine, e bine. Se putea și mai bine. În cel mai bun caz. De cele mai multe ori: rău, rău, rău. Un fel de ochi crescuți în mintea mea care mă supraveghează permanent și care nu mă lasă, să fiu. Îmi reproșează la infinit că sunt inutilă. Îmi spun mereu că nu sunt suficient de frumoasă. Că nu știu să relaționez cum trebuie, că nu mă îmbrac frumos.
Pentru laudele lui îmi pierd liniștea și totuși nu le primesc. Uneori mă privește cu ochii alor mei, alteori cu ochii altor oameni. Îmi strigă că e greșit tot ceea ce fac și că merit să fiu pedepsită. Îmi supraveghează orice greșeală, orice lipsă de atenție, orice moment de absență și de visare. Îmi spune că orice aș face, nu voi fi niciodată îndeajuns de bună. Dar că trebuie să fiu bună cu orice preț. Îmi spune neîncetat că sunt grasă. Că nu sunt normală. Îmi dă ca exemplu oameni invidiați care primesc slavă deșartă, au succes. "Uite, așa trebuie tu să fii". Mă conduce spre bărbați intangibili, cu care n-am nimic în comun. Spre oameni obișnuiți să critice, să judece, în care își găsește susținători.
Îl simt mulțumit rareori și numai când îi dau ceea ce-mi cere: slavă deșartă, ieșit în evidență, succes, numai atunci e mulțumit. Mă critică, mă judecă, mă desființează, iar eu sunt prea slabă să mă opun. Mă trimite să păzesc porcii, căci altă utilitate nu-mi găsește, decât a sta în compania porcilor. "Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea." (Luca 15, 16) Astfel sunt și eu. Căci ego-ul meu nu-mi dă nici măcar iubirea pe care ar arăta-o unui porc. Pentru că nu poate. Pentru că el n-are iubire.
Vin la Tine, Doamne, asemeni fiului risipitor "Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednică să mă numesc "fiica Ta", nădăjduind.
Să vă rugați pentru mine, Măicuță!
A
Copila mea iubită,
Să recitești cât vei putea de des ce ai scris aici pentru că a vorbit Dumnezeu duhului tău!
Încet, încet, mintea ta se va lipi de aceste adevăruri pe care deja le trăiești în mai adâncul tău și viața ți se va schimba după dorul inimii tale.
Nu te grăbi să fii altfel decât ești, și nici să faci mai repede și mai bine (că perfecționismul e o boală grea și aducătoare de chin), ci lucrează mereu cu onestitatea de până acum și cu rugăciune și mari minuni vei mai trăi.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana"
joi, 6 ianuarie 2011
Să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini
Un raspuns al Maicii Siluana
Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Siluan, dă tuturor oamenilor să guste din bucuria Ta!
Da, Copila mea, suntem mici, nevrednici și neputincioși! Dar ce minune că vedem asta! Numai Domnul, cu mila Lui iubitoare, a putut să ne deschidă ochii și ne dea puterea să nu mai fugim la vederea acestei realități în văgăunele dependențelor și consumului de surogate de viață, scornite de mintea răzvrătită și căzută din har!
E greu? Suferim? Dar, oare, pe calea cea largă e cineva care nu suferă? E goana după plăcere mai puțin dureroasă? Reușesc oare, revolta, plăcerea, satisfacția, slava de la oameni sau victimizarea să ne scape de suferință? Mărturiile tale, ale voastre ale tuturor, ne dovedesc contrariul. Atunci, de ce ține această suferință atâția oameni captivi? Pentru că trăim după schemele automate ale păcatului și nu îndrăznim să ne folosim mintea și inima. Cine se îndură să se oprească din goana somnambulică după un „remediu” care ne-ar face imuni la durere, se trezește din coșmar și începe să-și trăiască viața așa cum este. Și viața noastră, aici, este durere vie și dor nestins de bucurie, de fericire. Trăirea conștientă și fără împotrivire a acestui conținut al vieții pune început coborârii minții în inimă. Mintea coboară acolo unde e durerea și dorul ca să le dea lumina și glasul ei. Așa, inima se vede pe sine împietrită „sub lespedea grea a împotrivirii” (cum spunea o voce mult dragă mie) și începe să audă Vocea Celui ce este Viața noastră adevărată. Așa se naște rugăciunea, acest glas de taină al minții unite cu inima. Orice rugăciune este o cântare a inimii însetate de Viața Care este Dumnezeu. Doar că avem nevoie de multă străduință că să fim atenți la glasul ei și la prezența Celui ce o ascultă. Asceza nu e altceva decât silirea urechii să audă și a ochiului să vadă durerea inimii rănite de păcat și ignoranță.
Nu te rușina, Copila mea, că -L iubești pe Dumnezeu „ca să-ți fie bine” pentru că acesta e chiar „conținutul” iubirii Lui: binele nostru. Avem a ne rușina doar că nu știm încă ce e bine pentru noi și încă mai confundăm binele cu plăcerea și confortul trecător, sau cu împlinirea propriilor așteptări care nu sunt decât fantasme plăsmuite de mintea lăsată în voia ei. Să nu te rușinezi și să te arăți Domnului, mereu și mereu, aducându-ți aminte binele pe care deja îl cunoști. Așa, încet, încet, va crește și în tine omul cel tainic al inimii.
Și, te mai rog, nu te rușina nici de micimea ta. Bucuria Domnului se micșorează, fără să se împuțineze, după mărimea vasului fiecăruia, după locul pe care reușim să I-l facem în noi și în viața noastră. Să ne acceptăm fiecare măsura actuală și să ne încredințăm Lui cu nădejde.
Cum am putea să vorbim, din experiență, eu, de exemplu, despre bucuria sfântă dacă măsura ar fi doar cea realizată de Sfinții Părinți filocalici? Ce-au gustat ei la Ospățul de Nuntă al Stăpânului, ne va fi dat și nouă, după credința noastră, la Marea Înviere, dacă vom alege mila Lui în locul oricărei alte oferte, acum și în veci. Acum, aici, suntem doar ca niște „câini” care să bucură de fărâmiturile de „sub masa Stăpânului”. Dar cât de mare ne pot fi bucuria și recunoștința pot ști doar cei ce o simt.
Doamne, ajută-ne să-Ți rămânem credincioși și să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana
Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Siluan, dă tuturor oamenilor să guste din bucuria Ta!
Da, Copila mea, suntem mici, nevrednici și neputincioși! Dar ce minune că vedem asta! Numai Domnul, cu mila Lui iubitoare, a putut să ne deschidă ochii și ne dea puterea să nu mai fugim la vederea acestei realități în văgăunele dependențelor și consumului de surogate de viață, scornite de mintea răzvrătită și căzută din har!
E greu? Suferim? Dar, oare, pe calea cea largă e cineva care nu suferă? E goana după plăcere mai puțin dureroasă? Reușesc oare, revolta, plăcerea, satisfacția, slava de la oameni sau victimizarea să ne scape de suferință? Mărturiile tale, ale voastre ale tuturor, ne dovedesc contrariul. Atunci, de ce ține această suferință atâția oameni captivi? Pentru că trăim după schemele automate ale păcatului și nu îndrăznim să ne folosim mintea și inima. Cine se îndură să se oprească din goana somnambulică după un „remediu” care ne-ar face imuni la durere, se trezește din coșmar și începe să-și trăiască viața așa cum este. Și viața noastră, aici, este durere vie și dor nestins de bucurie, de fericire. Trăirea conștientă și fără împotrivire a acestui conținut al vieții pune început coborârii minții în inimă. Mintea coboară acolo unde e durerea și dorul ca să le dea lumina și glasul ei. Așa, inima se vede pe sine împietrită „sub lespedea grea a împotrivirii” (cum spunea o voce mult dragă mie) și începe să audă Vocea Celui ce este Viața noastră adevărată. Așa se naște rugăciunea, acest glas de taină al minții unite cu inima. Orice rugăciune este o cântare a inimii însetate de Viața Care este Dumnezeu. Doar că avem nevoie de multă străduință că să fim atenți la glasul ei și la prezența Celui ce o ascultă. Asceza nu e altceva decât silirea urechii să audă și a ochiului să vadă durerea inimii rănite de păcat și ignoranță.
Nu te rușina, Copila mea, că -L iubești pe Dumnezeu „ca să-ți fie bine” pentru că acesta e chiar „conținutul” iubirii Lui: binele nostru. Avem a ne rușina doar că nu știm încă ce e bine pentru noi și încă mai confundăm binele cu plăcerea și confortul trecător, sau cu împlinirea propriilor așteptări care nu sunt decât fantasme plăsmuite de mintea lăsată în voia ei. Să nu te rușinezi și să te arăți Domnului, mereu și mereu, aducându-ți aminte binele pe care deja îl cunoști. Așa, încet, încet, va crește și în tine omul cel tainic al inimii.
Și, te mai rog, nu te rușina nici de micimea ta. Bucuria Domnului se micșorează, fără să se împuțineze, după mărimea vasului fiecăruia, după locul pe care reușim să I-l facem în noi și în viața noastră. Să ne acceptăm fiecare măsura actuală și să ne încredințăm Lui cu nădejde.
Cum am putea să vorbim, din experiență, eu, de exemplu, despre bucuria sfântă dacă măsura ar fi doar cea realizată de Sfinții Părinți filocalici? Ce-au gustat ei la Ospățul de Nuntă al Stăpânului, ne va fi dat și nouă, după credința noastră, la Marea Înviere, dacă vom alege mila Lui în locul oricărei alte oferte, acum și în veci. Acum, aici, suntem doar ca niște „câini” care să bucură de fărâmiturile de „sub masa Stăpânului”. Dar cât de mare ne pot fi bucuria și recunoștința pot ști doar cei ce o simt.
Doamne, ajută-ne să-Ți rămânem credincioși și să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana
Imaginea ideala lll (Cand nu ne suportam pe noi asa cum suntem)
Omul care plasmuieste imaginea ideala (despre sine) face asta numai si numai pentru ca nu se suporta asa cum este. adica nu poate cadea de acord, nu poate discuta cu adevaratul sine. de mic simte lucrul acesta. se vede pe sine asa cum este in realitate si oboseste. Si nu doar ca oboseste, nu se poate suporta...Insa atunci cand cineva isi construieste imaginea ideala si se identifica cu ea, poate ca s-a uitat pe sine, dar sinele sau nu-l paraseste.
Ce inseamna asta? Inseamna ca de acolo de jos, unde era sinele lui, unde vedea realitatea lui, acum se vede foarte sus, unde este imaginea lui ideala. Intelegeti ce se ceeaza? In clipa in care vrea sa isi calce sinele in picioare, il urca pe culmi. Se creeaza o lupa infricosatoare. Este agatat de imaginea ideala, dar isi vede si sinele mizerabil, dupa cum indrazneste sa il caracterizeze. Se lupta cu el, nu-l vrea, nu-l suporta, dar este si acesta acolo.
Acum ce se intampla? Incepe marea tragedie. Pe de o parte se adora pe sine, caci se identifica cu imaginea ideala. Pe de alta parte vede in ce hal este si traieste intr-o continua dispretuire a sinelui, macinandu-se. Unii cred ca dispretuirea de sine, osandirea sinelui este o virtute crestineasca. Vad si la Sfintii Parinti acest lucru si cred ca traiesc precum Sfintii Parinti. Dar Parintii n-au lasat nici o clipa sinele lor sa iasa din realitate. Nu le-a scapat niciodata din ochi adevaratul lor sine... Asadar, alta e gandirea Parintilor, alta este mentalitatea lor, altfel se misca si actioneaza sufletele lor. Noi pur si simplu luam cateva fraze de la ei pentru a ne justifica starea noastra bolnavicioasa.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omilia Cand nu ne suportam pe noi asa cum suntem
Ce inseamna asta? Inseamna ca de acolo de jos, unde era sinele lui, unde vedea realitatea lui, acum se vede foarte sus, unde este imaginea lui ideala. Intelegeti ce se ceeaza? In clipa in care vrea sa isi calce sinele in picioare, il urca pe culmi. Se creeaza o lupa infricosatoare. Este agatat de imaginea ideala, dar isi vede si sinele mizerabil, dupa cum indrazneste sa il caracterizeze. Se lupta cu el, nu-l vrea, nu-l suporta, dar este si acesta acolo.
Acum ce se intampla? Incepe marea tragedie. Pe de o parte se adora pe sine, caci se identifica cu imaginea ideala. Pe de alta parte vede in ce hal este si traieste intr-o continua dispretuire a sinelui, macinandu-se. Unii cred ca dispretuirea de sine, osandirea sinelui este o virtute crestineasca. Vad si la Sfintii Parinti acest lucru si cred ca traiesc precum Sfintii Parinti. Dar Parintii n-au lasat nici o clipa sinele lor sa iasa din realitate. Nu le-a scapat niciodata din ochi adevaratul lor sine... Asadar, alta e gandirea Parintilor, alta este mentalitatea lor, altfel se misca si actioneaza sufletele lor. Noi pur si simplu luam cateva fraze de la ei pentru a ne justifica starea noastra bolnavicioasa.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omilia Cand nu ne suportam pe noi asa cum suntem
joi, 30 decembrie 2010
Imaginea ideala - ll
Imaginea ideala se poate caracteriza ca un sine al nostru fals, inchipuit. Adica este ceva care nu exista in realitate, ci l-am construit, l-am plasmuit, l-am inchipuit noi. Raul este ca, deseori, cu aceasta imagine inchipuita si falsa se amesteca si elemente de realitate. Adica, un om crede cu adevarat in Dumnezeu, vrea sa creada in Dumnezeu, crede cu adevarat in Biserica, vrea sa creada in biserica, vrea cu adevarat sa traiasca o viata crestina. Acestea sunt elemente adevarate, sunt nevoi ale sufletului sau, sunt functii ale sufletului sau. pe de alta parte, pentru ca omul fie nu este foarte sincer fata de Dumnezeu, fata de sine insusi si fata de ceilalti oameni, fie pentru ca psihologic este un tip bolnavicios, plasmuieste o imagine ideala de care se leaga, dar, in cele din urma confunda aceasta imagine inchipuita, falsa, cu elementele reale. Se creeaza in felul acesta un labirint, caruia nimeni nu-i mai da de capat.
Cati dintre dumneavoastra nu v-ati intrebat:"Nu cumva am si eu o imagine ideala?" Pe de alta parte, se vede cineva pe sine si are urmatoarea nedumerire:"De vreme ce cred cu adevarat, primesc cu adevarat Evanghelia, ma nevoiesc cu adevarat, vreau cu adevarat sa fiu crestin, unde ar putea fi aceasta imagine ideala?" Atunci lucrurile se incurca si mai rau, pentru ca sunt amestecate elementele false cu cele reale. Cu toate acestea, totdeauna imaginea ideala, sinele nostru fals este foarte puternic si inlocuieste adevaratul nostru sine. Adica, tipul bolnavicios considera imaginea inchipuita ca fiind reala si se identifica cu ea, sinele adevarat fiind umbrit.
Desi se nevoieste cineva si se straduieste sa fie bun crestin, in cele din urma nici crestin nu este, nici credincios nu este, nici virtute nu are, nici viata duhovniceasca nu are. Se inreaba atunci, ce se intampla?
Imaginea ideala asigura in omul care o are un echilibru. Multi oameni ar fi distrusi, ar innebuni, si-ar pierde capul daca nu i-ar salva aceasta imagine ideala. Adica, pana la un anumit punct face ceva, insa este un fals si nu poate ramane pentru totdeauna.
Adeseori, imaginea ideala este inabusita. Acest lucru este si mai rau. Asta inseamna ca omul inceteaza sa mai aiba o parere buna despre sine, inceteaza sa se mai identifice constient cu imaginea sa ideala, sa fie daruit ei si o transfera altei persoane. De cate ori nu admiram anumite persoane! Noi, crestinii, o patim adeseori. De fapt, nu admiram persoana in sine, nici macar nu vedem persoana in sine, ci pur si simplu transferam in ea imaginea ideala pe care o avem inlauntrul nostru. Chiar si cand admiram acea persoana, cand iubim acea persoana,cand facem tot posibilul pentru a o sluji, cand ne supunem acesteia si suntem gata chiar sa ne jertfim pentru ea, nu facem nimic altceva decat sa iubim, sa adoram si sa admiram imaginea noastra ideala pe care nu am avut curajul sa o vedem in noi si am transferat-o altei persoane.
...
In final, pentru ca toate nazuintele sufletului, toate functiile si manifestarile lui se indreapta spre aceasta imagine ideala, personalitatea este indepartata, adevaratul sine este indepartat, marginalizat.Ramane imaginea falsa,inchipuita. Avem doar impresia ca urmarim sfintenia, desavarsirea. In cele din urma, slujim si adoram ceva inchipuit, o himera, un idol.Desigur, toate acestea nu sunt ntamplatoare si nu se fac singure. Ceva este vinovat in radacina omului. Poate ca din anii copilariei, poate ca din anii adolescentei exista conflicte, iar sufletul nu suporta sa traiasca cu aceste conflicte, nu suporta sa traiasca in dezordinea care exista in el. Si de vreme ce nu poate gasi o rezolvare justa se refugiaza in imaginea ideala.
...
Nu trebuie sa ne miram atunci cand vedem ca un om are "ochelari de cal" si nu poate pricepe un lucru. Nu-si poate schimba parerea depre ceva, se lupta, chiar jertfindu-se pe sine, pentru a salva imaginea lui ideala. Chiar si la moarte poate merge cineva, pentru a-si salva imaginea ideala. Cel care este legat in felul acesta de imaginea ideala este ca si cum ar avea o cladire, o saca foarte buna, cu temelii foarte bune, insa plina cu dinamita. De aceea, un om care pare calm, bland, smerit - nu numai in ochii lui, asa fiind vazut si de ceilalti, nu accepta impotriviri, nu accepta observatii, nu accepta sa-si schimbe parerea.
...
Cu orice sacrificiu sa parasim sinele nostru fals, sa scoatem din inima noastra imaginea inchipuita si acolo inlauntrul nostru sa ramana doar Dumnezeu. Daca imaginea ideala din noi nu moare, sa nu vorbim despre Cruce, sa nu vorbim despre Patimile Lui Hristos, fiindca in noi traieste o fiara. Imaginea ideala ajunge sa isi bata joc de noi. De cate ori nu ne miram: De ce n-am priceput? De ce n-am vazut? Cum de am gresit asa? Ai gresit, n-ai priceput, ai avut ochii inchisi fiindca ai transferat imaginea ta ideala.
Va urma
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "Imaginea ideala: sinele nostru inchipuit", si "Slujim unui idol?"
Cati dintre dumneavoastra nu v-ati intrebat:"Nu cumva am si eu o imagine ideala?" Pe de alta parte, se vede cineva pe sine si are urmatoarea nedumerire:"De vreme ce cred cu adevarat, primesc cu adevarat Evanghelia, ma nevoiesc cu adevarat, vreau cu adevarat sa fiu crestin, unde ar putea fi aceasta imagine ideala?" Atunci lucrurile se incurca si mai rau, pentru ca sunt amestecate elementele false cu cele reale. Cu toate acestea, totdeauna imaginea ideala, sinele nostru fals este foarte puternic si inlocuieste adevaratul nostru sine. Adica, tipul bolnavicios considera imaginea inchipuita ca fiind reala si se identifica cu ea, sinele adevarat fiind umbrit.
Desi se nevoieste cineva si se straduieste sa fie bun crestin, in cele din urma nici crestin nu este, nici credincios nu este, nici virtute nu are, nici viata duhovniceasca nu are. Se inreaba atunci, ce se intampla?
Imaginea ideala asigura in omul care o are un echilibru. Multi oameni ar fi distrusi, ar innebuni, si-ar pierde capul daca nu i-ar salva aceasta imagine ideala. Adica, pana la un anumit punct face ceva, insa este un fals si nu poate ramane pentru totdeauna.
Adeseori, imaginea ideala este inabusita. Acest lucru este si mai rau. Asta inseamna ca omul inceteaza sa mai aiba o parere buna despre sine, inceteaza sa se mai identifice constient cu imaginea sa ideala, sa fie daruit ei si o transfera altei persoane. De cate ori nu admiram anumite persoane! Noi, crestinii, o patim adeseori. De fapt, nu admiram persoana in sine, nici macar nu vedem persoana in sine, ci pur si simplu transferam in ea imaginea ideala pe care o avem inlauntrul nostru. Chiar si cand admiram acea persoana, cand iubim acea persoana,cand facem tot posibilul pentru a o sluji, cand ne supunem acesteia si suntem gata chiar sa ne jertfim pentru ea, nu facem nimic altceva decat sa iubim, sa adoram si sa admiram imaginea noastra ideala pe care nu am avut curajul sa o vedem in noi si am transferat-o altei persoane.
...
In final, pentru ca toate nazuintele sufletului, toate functiile si manifestarile lui se indreapta spre aceasta imagine ideala, personalitatea este indepartata, adevaratul sine este indepartat, marginalizat.Ramane imaginea falsa,inchipuita. Avem doar impresia ca urmarim sfintenia, desavarsirea. In cele din urma, slujim si adoram ceva inchipuit, o himera, un idol.Desigur, toate acestea nu sunt ntamplatoare si nu se fac singure. Ceva este vinovat in radacina omului. Poate ca din anii copilariei, poate ca din anii adolescentei exista conflicte, iar sufletul nu suporta sa traiasca cu aceste conflicte, nu suporta sa traiasca in dezordinea care exista in el. Si de vreme ce nu poate gasi o rezolvare justa se refugiaza in imaginea ideala.
...
Nu trebuie sa ne miram atunci cand vedem ca un om are "ochelari de cal" si nu poate pricepe un lucru. Nu-si poate schimba parerea depre ceva, se lupta, chiar jertfindu-se pe sine, pentru a salva imaginea lui ideala. Chiar si la moarte poate merge cineva, pentru a-si salva imaginea ideala. Cel care este legat in felul acesta de imaginea ideala este ca si cum ar avea o cladire, o saca foarte buna, cu temelii foarte bune, insa plina cu dinamita. De aceea, un om care pare calm, bland, smerit - nu numai in ochii lui, asa fiind vazut si de ceilalti, nu accepta impotriviri, nu accepta observatii, nu accepta sa-si schimbe parerea.
...
Cu orice sacrificiu sa parasim sinele nostru fals, sa scoatem din inima noastra imaginea inchipuita si acolo inlauntrul nostru sa ramana doar Dumnezeu. Daca imaginea ideala din noi nu moare, sa nu vorbim despre Cruce, sa nu vorbim despre Patimile Lui Hristos, fiindca in noi traieste o fiara. Imaginea ideala ajunge sa isi bata joc de noi. De cate ori nu ne miram: De ce n-am priceput? De ce n-am vazut? Cum de am gresit asa? Ai gresit, n-ai priceput, ai avut ochii inchisi fiindca ai transferat imaginea ta ideala.
Va urma
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "Imaginea ideala: sinele nostru inchipuit", si "Slujim unui idol?"
marți, 28 decembrie 2010
Imaginea ideala despre sine (perfectionismul) - I
Imaginea ideala (despre sine) se substituie increderii de sine. De asemenea, imaginea ideala se substituie si idealurilor omului. Omul, tocmai pentru ca nu vine in lume cu de la sine putere, tocmai pentru ca nu este de sine statator, tocmai pentru ca nu este independent, cauta in afara sinelui propriu ceva de care sa se sprijine. Omul nu se poate sprijini doar pe sine insusi. Am putea spune, asadar, ca idealurile joaca un astfel de rol. Ati auzit oameni care spun "Viata mea nu are nici un rost". Omul care spune asta nu are idealuri, nu este credincios.
Pentru cel care isi construieste o imagine ideala (despre sine), aceasta patrunde in existenta lui chiar in punctul in care trebuia sa patrunda idealurile. mai concret: daca sunt stapanit de o imagine ideala pe care am construit-o, nu este posibil sa cred cu adevarat in Hristos, sa-l vad pe Hristos, sa merg catre Hristos, sa depind de Hristos. Este cu neputinta. Ceea ce m-ar fi determinat sa ma indrept spre Hristos , este deja ocupat si stapanit de imaginea ideala. Nu mai exista loc pentru Hristos.
Poate s-a intamplat sa constatati ca multi oameni, in vreme ce se nevoiesc, se traduiesc, alearga pentru a izbuti ceva, atunci cand nu izbutesc si au un esec total, sunt distrusi, sunt pierduti si nu mai pot suporta viata (viata pentru ei nu are nici un rost. Aceasta inseamna doua lucruri. Primul, arata cat rau poate provoca imaginea ideala. Adica, in masura in care plasmuim o imagine ideala, ne agatam de ea si ne umplem sufletul cu ea, sufletul nostru nu se mai poate intoarce in alta directie. Apoi, intocmai pentru ca simtim ca pierzand aceasta imagine ideala vom fi distrusi, nu o lasam cu nici un chip sa se desprinda de noi, nu indraznim in nici un fel sa acceptam ca aceasta imagine ideala din noi este gresita, este minciuna, este himera.
...
Imaginea ideala dezorganizeaza lumea noastra interioara.
va urma...
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omilia "Imaginea ideala se substituie idealurilor.
Pentru cel care isi construieste o imagine ideala (despre sine), aceasta patrunde in existenta lui chiar in punctul in care trebuia sa patrunda idealurile. mai concret: daca sunt stapanit de o imagine ideala pe care am construit-o, nu este posibil sa cred cu adevarat in Hristos, sa-l vad pe Hristos, sa merg catre Hristos, sa depind de Hristos. Este cu neputinta. Ceea ce m-ar fi determinat sa ma indrept spre Hristos , este deja ocupat si stapanit de imaginea ideala. Nu mai exista loc pentru Hristos.
Poate s-a intamplat sa constatati ca multi oameni, in vreme ce se nevoiesc, se traduiesc, alearga pentru a izbuti ceva, atunci cand nu izbutesc si au un esec total, sunt distrusi, sunt pierduti si nu mai pot suporta viata (viata pentru ei nu are nici un rost. Aceasta inseamna doua lucruri. Primul, arata cat rau poate provoca imaginea ideala. Adica, in masura in care plasmuim o imagine ideala, ne agatam de ea si ne umplem sufletul cu ea, sufletul nostru nu se mai poate intoarce in alta directie. Apoi, intocmai pentru ca simtim ca pierzand aceasta imagine ideala vom fi distrusi, nu o lasam cu nici un chip sa se desprinda de noi, nu indraznim in nici un fel sa acceptam ca aceasta imagine ideala din noi este gresita, este minciuna, este himera.
...
Imaginea ideala dezorganizeaza lumea noastra interioara.
va urma...
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omilia "Imaginea ideala se substituie idealurilor.
Nu cumva iti plangi soarta?
Nimeni nu trebuie sa-si planga soarta. Nici cel care intelege ca alcatuirea lui psihica este de vina pentru starile rele pe care le are, nici cel care nu pricepe nimic. Starea fiecarui om este iconomisita de Dumnezeu spre binele lui, si fiecare va vedea ca tot ceea ce i se intampla este spre binele lui.
Omul gaseste rezolvare tocmai atunci cand nu se macina inlauntrul sau, cand nu-si plange de mila, ci-si spune "Omul nu poate fi o prada usoara. Bunul Dumnezeu exista, este bun mereu si iconomiseste bine totul pentru fiecare in parte. Indiferent ce se intampla, este spre binele meu."
Imaginati-va ce ar insemna daca fiecare om ar gandi asa!
Arhim. Simeon Kraiopoulos, "SUFLETUL MEU, TEMNITA MEA", din capitolul Adorarea sinelui nostru.
Omul gaseste rezolvare tocmai atunci cand nu se macina inlauntrul sau, cand nu-si plange de mila, ci-si spune "Omul nu poate fi o prada usoara. Bunul Dumnezeu exista, este bun mereu si iconomiseste bine totul pentru fiecare in parte. Indiferent ce se intampla, este spre binele meu."
Imaginati-va ce ar insemna daca fiecare om ar gandi asa!
Arhim. Simeon Kraiopoulos, "SUFLETUL MEU, TEMNITA MEA", din capitolul Adorarea sinelui nostru.
luni, 27 decembrie 2010
Te cunosti pe tine insuti?
In perioada pregatitoare a Craciunului mi s-a facut pofta mare de carti. Am dat iama la Libraria Sophia si am luat cateva, dar pofta nu s-a micsorat asa ca m-am dus si la Curtea Brancoveneasca. Doamne, ce de bucatati am gasit in ambele librarii...
Deocamdata, am citit pe nerasuflate una din cartile arhim. Simeon Kraiopoulos "Te cunosti pe tine insuti? Viata duhovniceasca si problemele psihologice". Am citit-o cu gandul la altii, identificand adica problemele prezentate in carte la oameni pe care ii cunosc. Dar spre final am inceput sa imi dau seama ca am si eu acele probleme. Cartea se citeste usor, este scrisa simplu (stilul oral, pentru ca reda niste conferinte) si ne obliga sa ne auto-analizam comportamentul. Este o lectura placuta, dar nu facila, o lectura necesara pentru cei care se considera buni crestini, nu pentru atei sau nehotarati.
O analiza a cartii, facuta de Mirela Sova, gasiti aici.
Va recomand cartea cu mare drag, asa cum imi recomand si mie sa citesc mai departe si alte carti ale aceluiasi autor, mai ales ca mi l-a descoperit Domnul acum de sarbatori, ca pe o noua sansa la un nou pas... Cartea poate fi comandata si pe net, la un pret mai mic decat in librarii, de exemplu, aici.
Deocamdata, am citit pe nerasuflate una din cartile arhim. Simeon Kraiopoulos "Te cunosti pe tine insuti? Viata duhovniceasca si problemele psihologice". Am citit-o cu gandul la altii, identificand adica problemele prezentate in carte la oameni pe care ii cunosc. Dar spre final am inceput sa imi dau seama ca am si eu acele probleme. Cartea se citeste usor, este scrisa simplu (stilul oral, pentru ca reda niste conferinte) si ne obliga sa ne auto-analizam comportamentul. Este o lectura placuta, dar nu facila, o lectura necesara pentru cei care se considera buni crestini, nu pentru atei sau nehotarati.
O analiza a cartii, facuta de Mirela Sova, gasiti aici.
Va recomand cartea cu mare drag, asa cum imi recomand si mie sa citesc mai departe si alte carti ale aceluiasi autor, mai ales ca mi l-a descoperit Domnul acum de sarbatori, ca pe o noua sansa la un nou pas... Cartea poate fi comandata si pe net, la un pret mai mic decat in librarii, de exemplu, aici.
luni, 29 noiembrie 2010
Relația ca dependență
Să-ti înfrunți fricile si să-ti preiei puterea.
Sa înveti să te iubesti si să te accepti pe tine însuti, clipă de clipă.
Dacă nu îți faci temele, nu vei fi pregătit pentru test. Iar relația reprezintă verificarea finală a capacității de a te iubi pe tine însuți. Dacă te arunci în apă înainte să stii să înoti, probabil că te vei îneca. Dacă te-ai implicat într-o relatie, înainte de a fi învătat să te iubești pe tine însuti, demonii tăi ascunsi si aceia ai partenerului vor iesi la suprafată si vor distruge încrederea dintre voi.
Fă-ti temele înainte!
Fă cunoștință cu demonii din conștiința ta.
Învață să tratezi cu compasiune aceste îndoieli si frici. Iar apoi, dă testul relației.Desigur, orice faci este bine.
Chiar dacă intri nepregătit într-o relație, cel mai rău lucru care se poate întâmpla este că vei afla că ești nepregătit. Va trebui să mergi acasă si să te pregătești serios. Nu e ca și cum n-ai mai avea o altă sansă de a trece testul. Vei avea o mulțime de sanse. Dar poți să te scutesti de mult necaz, dacă te pregătesti serios, încă de pe acum.
Este nevoie de fortă si curaj pentru a ști când nu ești pregătit si pentru a le spune celorlalți adevărul.
Niciodată nu ai probleme dacă spui adevărul despre ce gândesti si ce simti. Dacă celorlalti nu le place ce aud, atunci vor pleca. Si dacă pleacă, înseamnă că si asa nu erau potriviți pentru tine. Adevărul te protejează întotdeauna de aceia care te-ar putea însela. Îi sperie.
Atunci când ești sincer cu tine însuți și cu ceilalți, atragi și alți oameni care pot fi sinceri cu tine.
Din “Cum să creăm o relație spirituală – Un ghid de dezvoltare și fericire pentru cuplurile aflate pe cale”
Paul Ferrini
Sa înveti să te iubesti si să te accepti pe tine însuti, clipă de clipă.
Dacă nu îți faci temele, nu vei fi pregătit pentru test. Iar relația reprezintă verificarea finală a capacității de a te iubi pe tine însuți. Dacă te arunci în apă înainte să stii să înoti, probabil că te vei îneca. Dacă te-ai implicat într-o relatie, înainte de a fi învătat să te iubești pe tine însuti, demonii tăi ascunsi si aceia ai partenerului vor iesi la suprafată si vor distruge încrederea dintre voi.
Fă-ti temele înainte!
Fă cunoștință cu demonii din conștiința ta.
Învață să tratezi cu compasiune aceste îndoieli si frici. Iar apoi, dă testul relației.Desigur, orice faci este bine.
Chiar dacă intri nepregătit într-o relație, cel mai rău lucru care se poate întâmpla este că vei afla că ești nepregătit. Va trebui să mergi acasă si să te pregătești serios. Nu e ca și cum n-ai mai avea o altă sansă de a trece testul. Vei avea o mulțime de sanse. Dar poți să te scutesti de mult necaz, dacă te pregătesti serios, încă de pe acum.
Este nevoie de fortă si curaj pentru a ști când nu ești pregătit si pentru a le spune celorlalți adevărul.
Niciodată nu ai probleme dacă spui adevărul despre ce gândesti si ce simti. Dacă celorlalti nu le place ce aud, atunci vor pleca. Si dacă pleacă, înseamnă că si asa nu erau potriviți pentru tine. Adevărul te protejează întotdeauna de aceia care te-ar putea însela. Îi sperie.
Atunci când ești sincer cu tine însuți și cu ceilalți, atragi și alți oameni care pot fi sinceri cu tine.
Din “Cum să creăm o relație spirituală – Un ghid de dezvoltare și fericire pentru cuplurile aflate pe cale”
Paul Ferrini
marți, 26 octombrie 2010
Timiditatea
Atat de multi dintre noi am strabatut copilaria – dar si o parte buna a vietii de adult – fiind coplesiti de teribila povara numita timiditate. Ne era greu sa pasim in incaperi aglomerate, sa conversam chiar si cu prietenii nostri, sa avem un contact vizual cu ceilalti. Acestea sunt agoniile pe care le-am suferit! Am descoperit faptul ca timiditatea este doar o alta manifestarea a fricii noastre egocentriste, care este de fapt radacina tuturor defectelor noastre de caracter. Timiditatea, este de fapt frica a ceea ce ceilalti cred sau pot sa gandeasca despre noi. Spre linistea noastra, timiditatea ne paraseste treptat, odata ce incepem sa lucram pasii si interactionam cu ceilalti. Sunt eu constient ca sunt bine, atata timp cat nu ma concentrez pe mine?
Rugaciunea de azi
Doamne, ajuta-ma sa fiu recunoscator pentru ca mi-am depasit timiditatea, dupa ani de retragere in fata oamenilor, rosindu-ma, spunand doar lucruri gresite sau pur si simplu tacand – dupa care retraiam agoniile si imaginandu-mi ceea ce ar fi trebuit sa spun sau sa fac. Fie ca eu sa cred ca a fost nevoie de o dependenta si de o multime de oameni grijulii sa ma convinga ca sunt ok – si ca si tu esti ok, la fel si ea/el sunt ok.
Ce sa-mi amintesc azi
O cura pentru timiditate este sa ne pese de ceilalti.
Sursa: grupul de discutii Sf Dimitrie
Rugaciunea de azi
Doamne, ajuta-ma sa fiu recunoscator pentru ca mi-am depasit timiditatea, dupa ani de retragere in fata oamenilor, rosindu-ma, spunand doar lucruri gresite sau pur si simplu tacand – dupa care retraiam agoniile si imaginandu-mi ceea ce ar fi trebuit sa spun sau sa fac. Fie ca eu sa cred ca a fost nevoie de o dependenta si de o multime de oameni grijulii sa ma convinga ca sunt ok – si ca si tu esti ok, la fel si ea/el sunt ok.
Ce sa-mi amintesc azi
O cura pentru timiditate este sa ne pese de ceilalti.
Sursa: grupul de discutii Sf Dimitrie
Iubirea de sine
Este o intreaga diferenta intre ideea de auto-iubire si iubirea de sine. Auto-iubirea este o reflectare a unui ego infatuat, in jurul caruia totul se invarte. Auto-iubirea este taramul fertil pentru ostilitate, aroganta si lacasul multor altor defecte de caracter, care ne orbesc orice puncte de vedere cu exceptia punctelor de vedere proprii. Iubirea de sine, in contrast, este aprecierea propriei noastre demnitati si valori ca fiinte umane. Iubirea de sine este expresia auto-realizarii, din care izvoraste umilinta. Cred eu oare ca pot sa ii iubesc pe ceilalti mai bine, atunci cand am realizat iubirea de sine?
Rugaciunea de azi
Fie ca Dumnezeu, care ma iubeste foarte mult, sa ma invete iubirea de sine. Ajuta-ma sa vad, ca, cu cat oamenii sunt mai aroganti cu atat sunt mai nesiguri fata de ei insusi. In schimb, ei sunt mai putin capabili sa aiba o imagine de sine lipsita de durere, nesiguranta, pe care au acoperit-o prin stralucire, fast si ornamente nobile. Fie ca Dumnezeu sa ma ajute, ca atunci cand ma plac pe mine insumi, sa fiu in totalitate dator lui Dumnezeu, din moment ce orice lucru se intampla se datoreaza lui Dumnezeu.
Ce sa-mi amintesc azi
Voi incerca sa ma plac pe mine insumi.
Sursa: grupul de discutii Sf Dimitrie
Rugaciunea de azi
Fie ca Dumnezeu, care ma iubeste foarte mult, sa ma invete iubirea de sine. Ajuta-ma sa vad, ca, cu cat oamenii sunt mai aroganti cu atat sunt mai nesiguri fata de ei insusi. In schimb, ei sunt mai putin capabili sa aiba o imagine de sine lipsita de durere, nesiguranta, pe care au acoperit-o prin stralucire, fast si ornamente nobile. Fie ca Dumnezeu sa ma ajute, ca atunci cand ma plac pe mine insumi, sa fiu in totalitate dator lui Dumnezeu, din moment ce orice lucru se intampla se datoreaza lui Dumnezeu.
Ce sa-mi amintesc azi
Voi incerca sa ma plac pe mine insumi.
Sursa: grupul de discutii Sf Dimitrie
joi, 7 octombrie 2010
Femeia si problemele ei prin perspectiva psihiatrului ortodox
.jpg)
Daca luni, 11 octombrie 2010, as fi in Bucuresti, nu as lipsi la ora 18 de la lansarea cărții:
„FEMEIA SI PROBLEMELE EI” - eveniment organizat de Editura si Libraria Sophia(str. Bibescu Voda, nr.19, vis-a-vis de Facultatea de Teologie) în prezența invitatilor: Dr. Dimitri Avdeev si Maica Siluana Vlad.
Sursa informatiei: , via Cristian Stavriu
luni, 19 iulie 2010
Pe scurt (dar cuprinzator) despre codependenta
"Sărut-mâna, Maica Siluana
vă trimit câteva rânduri, că mai am si altele în minte şi în inima, dar astea le trimit azi.Vă trimit şi un desen legat de rândurile astea.
Codependenţa e boala neiubirii, aşadar, noi oamenii codependenţi nu suntem oameni întregi, pentru ca numai iubirea ne face întregi, şi aici mă refer atât la iubirea părinţilor, când e sănătoasă şi provine de la Domnul, cât şi, mai ales, la iubirea lui Dumnezeu. În desen, aşa cum am văzut şi în cartea 'Labirintul codependenţei', părinţii îşi umplu rezervorul de iubire de la Dumnezeu şi ei între ei, iubindu-se, se menţin în acest izvor legaţi fiind de Dumnezeu. Aşa umplu la rândul lor izvorul de iubire al copilului. Aici părinţii sunt, în mod firesc, cei care îi vorbesc copilului despre Dumnezeu. Când se rupe legătura dintre părinţi, sau, mai grav, dintre părinţi şi Dumnezeu, atunci ei încearcă să-şi umple rezervorul de iubire de la copil, care astfel se deşartă pe sine, se goleşte...Un copil cu un astfel de rezervor gol sau pe jumătate plin, când va porni în lume şi va întâlni un alt om la fel ca el, cu rezervorul iubirii gol sau pe jumătate plin, îl va recunoaşte şi va spune: iată, am găsit „sufletul meu pereche, jumătatea mea”, care mă va completa, mă va ajuta să fiu om întreg- fie că ştie sau nu ca el nu e om întreg fiind codependent, adică om "neterminat".Se întalneşte o fată cu un băiat, codependenţi amândoi, şi îşi umplu într-adevăr fiecare rezervorul cu partea goală, din plinul celuilalt, şi ce rezulta este tot o jumătate, pentru că nu se pot completa doi oameni cu rezervoare de iubire care nu sunt pline şi ajung de unde au pornit- iubirea aia mare de la început, adică dorul de iubire de sparge ca un balon de spumă. Nădejdea e la Dumnezeu, că Dumnezeu are şi El o legătură cu copilul. În cazul copiilor cărora nu le-au vorbit părinţii despre Dumnezeu, le va vorbi El sau le va scoate oameni în cale care îi vor duce pe Cale, spre Dumnezeu. Ei îşi vor umple inima cu iubire (rezervorul de iubire) direct de la sursă, de la Dumnezeu. Astfel, doi oameni cu inima plina de iubire, adică doi oameni întregi, cu rezervorul de iubire plin, (care nu mai sunt, daca au fost, codependenţi) îşi pot întemeia o familie sănătoasă, fericită, că ei sunt oameni întregi, nu jumătăţi, aceştia nu vor spune că şi-au găsit jumătatea, ci că cel de lângă ei îi completează, dar nu în sensul de umplere a unui gol, ci în sensul de om alături de care vor merge împreună spre mântuire.Revin iar şi spun că nădejdea e la Dumnezeu, şi în cazul celor care se căsătoresc, codependenţi fiind, dar îl află pe cale pe Domnul şi Acesta le umple inima de iubirea Sa şi devin oameni întregi, mai ales daca se întâlnesc pe cale cu sfinţii, cu oameni care îi duc la Domnul, cu maica :)
Numai Dumnezeu îi face pe oameni întregi.
Vă sărut mânuţele şi vă îmbratisez cu drag mult."
Preluat de aici.
vă trimit câteva rânduri, că mai am si altele în minte şi în inima, dar astea le trimit azi.Vă trimit şi un desen legat de rândurile astea.
Codependenţa e boala neiubirii, aşadar, noi oamenii codependenţi nu suntem oameni întregi, pentru ca numai iubirea ne face întregi, şi aici mă refer atât la iubirea părinţilor, când e sănătoasă şi provine de la Domnul, cât şi, mai ales, la iubirea lui Dumnezeu. În desen, aşa cum am văzut şi în cartea 'Labirintul codependenţei', părinţii îşi umplu rezervorul de iubire de la Dumnezeu şi ei între ei, iubindu-se, se menţin în acest izvor legaţi fiind de Dumnezeu. Aşa umplu la rândul lor izvorul de iubire al copilului. Aici părinţii sunt, în mod firesc, cei care îi vorbesc copilului despre Dumnezeu. Când se rupe legătura dintre părinţi, sau, mai grav, dintre părinţi şi Dumnezeu, atunci ei încearcă să-şi umple rezervorul de iubire de la copil, care astfel se deşartă pe sine, se goleşte...Un copil cu un astfel de rezervor gol sau pe jumătate plin, când va porni în lume şi va întâlni un alt om la fel ca el, cu rezervorul iubirii gol sau pe jumătate plin, îl va recunoaşte şi va spune: iată, am găsit „sufletul meu pereche, jumătatea mea”, care mă va completa, mă va ajuta să fiu om întreg- fie că ştie sau nu ca el nu e om întreg fiind codependent, adică om "neterminat".Se întalneşte o fată cu un băiat, codependenţi amândoi, şi îşi umplu într-adevăr fiecare rezervorul cu partea goală, din plinul celuilalt, şi ce rezulta este tot o jumătate, pentru că nu se pot completa doi oameni cu rezervoare de iubire care nu sunt pline şi ajung de unde au pornit- iubirea aia mare de la început, adică dorul de iubire de sparge ca un balon de spumă. Nădejdea e la Dumnezeu, că Dumnezeu are şi El o legătură cu copilul. În cazul copiilor cărora nu le-au vorbit părinţii despre Dumnezeu, le va vorbi El sau le va scoate oameni în cale care îi vor duce pe Cale, spre Dumnezeu. Ei îşi vor umple inima cu iubire (rezervorul de iubire) direct de la sursă, de la Dumnezeu. Astfel, doi oameni cu inima plina de iubire, adică doi oameni întregi, cu rezervorul de iubire plin, (care nu mai sunt, daca au fost, codependenţi) îşi pot întemeia o familie sănătoasă, fericită, că ei sunt oameni întregi, nu jumătăţi, aceştia nu vor spune că şi-au găsit jumătatea, ci că cel de lângă ei îi completează, dar nu în sensul de umplere a unui gol, ci în sensul de om alături de care vor merge împreună spre mântuire.Revin iar şi spun că nădejdea e la Dumnezeu, şi în cazul celor care se căsătoresc, codependenţi fiind, dar îl află pe cale pe Domnul şi Acesta le umple inima de iubirea Sa şi devin oameni întregi, mai ales daca se întâlnesc pe cale cu sfinţii, cu oameni care îi duc la Domnul, cu maica :)
Numai Dumnezeu îi face pe oameni întregi.
Vă sărut mânuţele şi vă îmbratisez cu drag mult."
Preluat de aici.
duminică, 6 iunie 2010
În ziua în care m-am iubit cu adevărat
When I've loved myself enough, by Kim and Alison McMillen
"În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”
Am descoperit poemul aici.Mi-a reamintit un lucru delicat. Acela ca ni se cere sa ii iubim pe ceilalti asa cum ne iubim pe noi. Si e uneori atat de greu sa intelegem ca nu ii putem iubi cu adevarat pe ceilalti daca nu ne iubim mai intai pe noi. Parintele Savatie Bastovoi mi-a deschis ochii pe acest subiect. Daca te desconsideri pe tine, sau nu te iubesti, nu te respecti, dragostea ta pentru ceilalti nu poate fi reala si curata. Statistic vorbind, multi codependenti se confrunta cu problema asta.
"În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”
Am descoperit poemul aici.Mi-a reamintit un lucru delicat. Acela ca ni se cere sa ii iubim pe ceilalti asa cum ne iubim pe noi. Si e uneori atat de greu sa intelegem ca nu ii putem iubi cu adevarat pe ceilalti daca nu ne iubim mai intai pe noi. Parintele Savatie Bastovoi mi-a deschis ochii pe acest subiect. Daca te desconsideri pe tine, sau nu te iubesti, nu te respecti, dragostea ta pentru ceilalti nu poate fi reala si curata. Statistic vorbind, multi codependenti se confrunta cu problema asta.
joi, 22 aprilie 2010
Responsabilitate
Am descoperit azi un site pe care ma grabesc sa-l recomand. Multumesc, Ramona, pentru link.
Este vorba de site-ul domnului Adrian Nuta, de la Facultatea de Psihologie din Bucuresti. Sigur, in site-ul asta fiecare poate gasi altceva. Pe mine m-a atras intr-o prima faza explicarea notiunii de RESPONSABILITATE. Consider ca aici e primul pas pentru cei afectati de dependenta sau codependenta.
Citez: "Cred ca a fi responsabil inseamna sa accepti ca raspunsul tau la ceea ce ti se intampla este al tau. Studentilor mei le dau urmatorul exemplu: ploua! Gabriela se bucura (pentru ea ploaia are o semnificatie pozitiva) iar Andrei devine trist (pentru el ploaia contine ceva deprimant). Este ploaia responsabila pentru bucuria Gabrielei sau tristetea lui Andrei? Nicidecum! Ploaia este ceea ce este. Gabriela si Andrei raspund fiecare in felul lor personal. Pentru acest raspuns individual ei sunt responsabili. Ploaia nu este o cauza pentru ceea ce ei simt ci doar un factor declansator (un „trigger”) al unor mecanisme psihologice personale,pentru care nu pot recompensa respectiv invinui pe nimeni. Daca Andrei s-a saturat sa-si piarda buna dispozitie atunci cand ploua trebuie sa modifice ceva inauntrul lui. Este inutil sa se lupte cu ploaia,sa o alunge pe alt continent sau sa o convinga sa cada doar noaptea,cand el doarme.
Acesta este,in linii mari,mecanismul responsabilitatii. Il poate intelege si un copil de 5 ani. Altfel spus,un copilas,la nivelul varstei lui,isi poate deja asuma un anumit grad de responsabilitate (de exemplu sa se incheie singur la sireturi,sa-si toarne singur apa in pahar sau,in cazuri mai dramatice,sa accepte o portie mai mica de desene animate daca a facut o boroboata)
De pe la 18/21 de ani orice om devine in totalitate responsabil pentru viata lui."
Este vorba de site-ul domnului Adrian Nuta, de la Facultatea de Psihologie din Bucuresti. Sigur, in site-ul asta fiecare poate gasi altceva. Pe mine m-a atras intr-o prima faza explicarea notiunii de RESPONSABILITATE. Consider ca aici e primul pas pentru cei afectati de dependenta sau codependenta.
Citez: "Cred ca a fi responsabil inseamna sa accepti ca raspunsul tau la ceea ce ti se intampla este al tau. Studentilor mei le dau urmatorul exemplu: ploua! Gabriela se bucura (pentru ea ploaia are o semnificatie pozitiva) iar Andrei devine trist (pentru el ploaia contine ceva deprimant). Este ploaia responsabila pentru bucuria Gabrielei sau tristetea lui Andrei? Nicidecum! Ploaia este ceea ce este. Gabriela si Andrei raspund fiecare in felul lor personal. Pentru acest raspuns individual ei sunt responsabili. Ploaia nu este o cauza pentru ceea ce ei simt ci doar un factor declansator (un „trigger”) al unor mecanisme psihologice personale,pentru care nu pot recompensa respectiv invinui pe nimeni. Daca Andrei s-a saturat sa-si piarda buna dispozitie atunci cand ploua trebuie sa modifice ceva inauntrul lui. Este inutil sa se lupte cu ploaia,sa o alunge pe alt continent sau sa o convinga sa cada doar noaptea,cand el doarme.
Acesta este,in linii mari,mecanismul responsabilitatii. Il poate intelege si un copil de 5 ani. Altfel spus,un copilas,la nivelul varstei lui,isi poate deja asuma un anumit grad de responsabilitate (de exemplu sa se incheie singur la sireturi,sa-si toarne singur apa in pahar sau,in cazuri mai dramatice,sa accepte o portie mai mica de desene animate daca a facut o boroboata)
De pe la 18/21 de ani orice om devine in totalitate responsabil pentru viata lui."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)