Si daca vreau si daca NU vreau, Doamne mantuieste-ma !!!
Se afișează postările cu eticheta Maica Siluana. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Maica Siluana. Afișați toate postările
duminică, 6 noiembrie 2011
marți, 21 iunie 2011
Dialogul eului cu sinele
"- Unde este Mangaietorul?
- In mine.
- Eu, daca nu-i simt mangaierea, unde sunt?
- In afara mea."
Am citat dintr-o conferinta audio a Maicii Siluana.
miercuri, 2 martie 2011
Starile sufletesti si pepenele deasupra apei
Maica Siluana - Starile sufletesti
Asculta mai multe audio clasica
Lucrurile acestea sunt simple si totusi greu de pus in aplicare, cel putin pentru mine. De aceea revin mereu la cartile parintelui Simeon Kraiopoulos si ascult iar si iar conferinta Maicii Siluana despre starile sufletesti.
Daca nu sunem atenti, starile sufletesti ne dirijeaza viata, traim sub impulsul lor. Dar daca le supraveghem, le acceptam si le lasam sa treaca prin noi in mod constient incredintandu-le Domnului, vom invata sa avem bucurie in orice conditii.Starile sufletesti sunt de mai multe feluri, ele pot sa vina din afara noastra sau dinauntrul nostru.
Partea constienta, pe care o intelegem din ceea ce traim, este bucata de pepene care pluteste deasupra apei.Bucata de pepene ascunsa sub apa, mai mare la inceput, este subconstientul nostru pe care nu il cunoastem si nu il intelegem dar care ne "controleaza" viata prin mecanisme "invatate" in copilarie sau preluate genetic de la mosi si stramosi. Taind bucata de deasupra apei, oferind-o Domnului bucata de pepene de deasupra apei, adica aratandu-i constient si sincer ceea ce cunoastem despre noi chiar daca nu ne place, pepenele se va mai ridica putin din apa. Drept urmare vom mai intelege cate ceva despre noi.Si tot asa, pana cand incet,incet, tot pepenele se va ridica deasupra apei.
Asculta mai multe audio clasica
Lucrurile acestea sunt simple si totusi greu de pus in aplicare, cel putin pentru mine. De aceea revin mereu la cartile parintelui Simeon Kraiopoulos si ascult iar si iar conferinta Maicii Siluana despre starile sufletesti.
Daca nu sunem atenti, starile sufletesti ne dirijeaza viata, traim sub impulsul lor. Dar daca le supraveghem, le acceptam si le lasam sa treaca prin noi in mod constient incredintandu-le Domnului, vom invata sa avem bucurie in orice conditii.Starile sufletesti sunt de mai multe feluri, ele pot sa vina din afara noastra sau dinauntrul nostru.
Partea constienta, pe care o intelegem din ceea ce traim, este bucata de pepene care pluteste deasupra apei.Bucata de pepene ascunsa sub apa, mai mare la inceput, este subconstientul nostru pe care nu il cunoastem si nu il intelegem dar care ne "controleaza" viata prin mecanisme "invatate" in copilarie sau preluate genetic de la mosi si stramosi. Taind bucata de deasupra apei, oferind-o Domnului bucata de pepene de deasupra apei, adica aratandu-i constient si sincer ceea ce cunoastem despre noi chiar daca nu ne place, pepenele se va mai ridica putin din apa. Drept urmare vom mai intelege cate ceva despre noi.Si tot asa, pana cand incet,incet, tot pepenele se va ridica deasupra apei.
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Cum e relația ta cu oamenii așa e și relația ta cu Dumnezeu
"Eram odată în biserică, îmi așteptam rândul la spovedit. Era vecernie și eu mai notam ce îmi mai aduceam aminte. Mă gândeam că mă port rece cu persoanele cele mai apropiate, mama, tata, sora. Nu mai știu cum s-au înlănțuit exact gândurile dar cred că m-a înduioșat faptul că mi-am zis că îi iubesc. Apoi am zis că trebuie să fac un efort pentru ceilalți - conștient, dacă nu fac spontan - să mă dăruiesc mai mult. Și deodată mi-a venit gândul că asta e soluția, așa te apropii de Dumnezeu, prin oameni. Cum e relația ta cu oamenii așa e și relația ta cu Dumnezeu; depind una de alta, sunt direct proporționale. Ești rău, ești rece, ești indiferent, te zbați degeaba, nu poți înainta. Doar prin oameni e soluția. Și mi s-a părut atât de importantă descoperirea asta, că am început într-un fel de agitație să mă gândesc ce făcusem în ziua aceea ca să merit descoperirea asta, nu fapte, mai mult ca stare. Și apoi am simțit în inimă nici nu știu - pe Dumnezeu?, sau că Dumnezeu mă iubește? A fost singura dată când L-am simțit pe Dumnezeu în inimă, singura încredințare directă. Am avut un exemplu de cum trebuie să fie credința, cum trebuie să fie relația cu Dumnezeu, unde trebuie El să fie, unde ar trebui să ajung.
Dumnezeu este foarte aproape, mai aproape și decât rugăciunea. Dar trebuie și cucerit cu armele ţărânii: cu cuvintele în rugăciune, cu trupul în post și efort fizic pentru alții, cu frângerea inimii, a minții, a voinței, cu timpul vieții. Asta afli când începi să mergi la biserică. Cred că pe Dumnezeu îl putem cunoaște în primul rând la nivelul ţărânii, e o greșeală să credem că Dumnezeu trebuie căutat printr-un efort de ordin spiritual. Omul are măsură dumnezeiască și cu greu își dă seama că trebuie să se aplice la nivel mic și Dumnezeu Care a mers printre bolnavi urât mirositori Se va lăsa cunoscut. Mi-aș dori ca în rutina lumii în care uiți de Dumnezeu, să îmi păstrez ceva, o libertate, inimă bună, nu știu ce, așa încât să îl pot recunoaște pe Dumnezeu în vreun cerșetor. Să nu vină Dumnezeu deghizat, metaforic vorbind, și eu să trec grăbită pe lângă el. Să nu ratez întâlnirea cu Dumnezeu.
Când am început să merg la biserică, tot auzeam de smerenie și era cumva o idee amenințătoare, era o rușine să nu o ai, ca și cum nu e cea mai grea chestie de obținut (erau oameni care își arătau smerenia umblând tot timpul cu o sacoșă de pânză după ei, serios, cumva fără ea, arătau prea a domni, cred). Și acum, tot fără să fiu smerită, știu de ce este importantă. Și pentru că totul e mai simplu și se rezolvă în mod miraculos prin smerenie, dar și pentru că asta este firea lui Dumnezeu. Așa este Dumnezeu și noi vrem să fim ca El. Și cum zice Dostoievski parcă, căutându-te pe tine cu sinceritate - dând la o parte strat cu strat din iluzia despre noi în care cădem în adolescență, care ne îndepărtează de Dumnezeu și în care probabil a căzut umanitatea când a ieșit din copilăria în Rai - când ajungi acolo, gata să te descoperi, dai de Dumnezeu în schimb...
Câteodată îmi e lene și mă complac, știind că Dumnezeu este totuși aproape. Câteodată, mai rar, îmi vine să zic cu mirare: totul este misterios pentru că Dumnezeu este așa de aproape! Dar în general pur și simplu îmi duc viața fără să fiu conștientă de vreo mișcare duhovnicească. Eu sunt alintată și Dumnezeu mă lasă să mă alint încă. De multe ori zic, ce bine că nu mă ia Dumnezeu în serios, ca pe un copil care nu știe ce-i cu el.
Sărut mâna. Am scris niște gânduri cam disparate, dar le-am lăsat așa, chiar dacă poate trebuia să explic mai mult, dar le-am lăsat în forma brută...
Bogdaproste,
R
Draga mea Copilă dragă R,
Da, cu armele ţărânii devenită trup viu și templu al Duhului Sfânt avem chemarea să-l cucerim, adică să ne lăsam cuceriți de Dumnezeu! E atât de adevărat ce spui! Și e, se simte, chiar descoperirea ta a unui adevăr care, deși revelat deja prin lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, se cere descoperit și trăit de fiecare în parte pe Calea cea Una!
Cu dragoste și recunoștință,"
Maica Siluana
Dumnezeu este foarte aproape, mai aproape și decât rugăciunea. Dar trebuie și cucerit cu armele ţărânii: cu cuvintele în rugăciune, cu trupul în post și efort fizic pentru alții, cu frângerea inimii, a minții, a voinței, cu timpul vieții. Asta afli când începi să mergi la biserică. Cred că pe Dumnezeu îl putem cunoaște în primul rând la nivelul ţărânii, e o greșeală să credem că Dumnezeu trebuie căutat printr-un efort de ordin spiritual. Omul are măsură dumnezeiască și cu greu își dă seama că trebuie să se aplice la nivel mic și Dumnezeu Care a mers printre bolnavi urât mirositori Se va lăsa cunoscut. Mi-aș dori ca în rutina lumii în care uiți de Dumnezeu, să îmi păstrez ceva, o libertate, inimă bună, nu știu ce, așa încât să îl pot recunoaște pe Dumnezeu în vreun cerșetor. Să nu vină Dumnezeu deghizat, metaforic vorbind, și eu să trec grăbită pe lângă el. Să nu ratez întâlnirea cu Dumnezeu.
Când am început să merg la biserică, tot auzeam de smerenie și era cumva o idee amenințătoare, era o rușine să nu o ai, ca și cum nu e cea mai grea chestie de obținut (erau oameni care își arătau smerenia umblând tot timpul cu o sacoșă de pânză după ei, serios, cumva fără ea, arătau prea a domni, cred). Și acum, tot fără să fiu smerită, știu de ce este importantă. Și pentru că totul e mai simplu și se rezolvă în mod miraculos prin smerenie, dar și pentru că asta este firea lui Dumnezeu. Așa este Dumnezeu și noi vrem să fim ca El. Și cum zice Dostoievski parcă, căutându-te pe tine cu sinceritate - dând la o parte strat cu strat din iluzia despre noi în care cădem în adolescență, care ne îndepărtează de Dumnezeu și în care probabil a căzut umanitatea când a ieșit din copilăria în Rai - când ajungi acolo, gata să te descoperi, dai de Dumnezeu în schimb...
Câteodată îmi e lene și mă complac, știind că Dumnezeu este totuși aproape. Câteodată, mai rar, îmi vine să zic cu mirare: totul este misterios pentru că Dumnezeu este așa de aproape! Dar în general pur și simplu îmi duc viața fără să fiu conștientă de vreo mișcare duhovnicească. Eu sunt alintată și Dumnezeu mă lasă să mă alint încă. De multe ori zic, ce bine că nu mă ia Dumnezeu în serios, ca pe un copil care nu știe ce-i cu el.
Sărut mâna. Am scris niște gânduri cam disparate, dar le-am lăsat așa, chiar dacă poate trebuia să explic mai mult, dar le-am lăsat în forma brută...
Bogdaproste,
R
Draga mea Copilă dragă R,
Da, cu armele ţărânii devenită trup viu și templu al Duhului Sfânt avem chemarea să-l cucerim, adică să ne lăsam cuceriți de Dumnezeu! E atât de adevărat ce spui! Și e, se simte, chiar descoperirea ta a unui adevăr care, deși revelat deja prin lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, se cere descoperit și trăit de fiecare în parte pe Calea cea Una!
Cu dragoste și recunoștință,"
Maica Siluana
vineri, 7 ianuarie 2011
Imaginea ideala IV - Dictatura din inima omului
"Sunt persoane care se nelinistesc sa nu-si piarda imaginea ideala. Pe de alta parte traiesc martiriul sinelui mizerabil. Patimile, defectele, tot ceea ce sufletul nu suporta le poarta cu el. Se creeaza in om un conflict ingrozitor. Exista primele dorinte, primele tendinte, care nu au intotdeauna o directie sau pot avea directii diferite, care creeaza primul conflict si-l fac pe om sa plasmuiasca imaginea ideala. Pe de alta parte, tocmai datorita conflictului imaginii ideale cu realitatea sinelui nostru, se naste in om un fel de dictatura, faca ca acesta sa-si dea seama.
Karen Horney spune ca se intampla si in dictatura aceasta la fel ca in dictaturile politice. Ori se identifica cineva cu dictatura, ori se straduieste sa se faca placut, ori devine revolutionar.Asa si aici. Ori se identifca cineva cu dictatura imaginii ideale si devine narcisist, adorandu-se pe sine, ori traieste intr-o activitate continua, intr-o stradanie bolnavicioasa, intr-un stres continuu care nu-l lasa sa se linisteasca, pentru a ajunge la imaginea ideala pe care a construit-o(devine perfectionist). Ori devine revolutionar, se revolta impotriva imaginii ideale, insa ea este intronata deja. Unui om cu o imagine ideala despre sine ii pot aparea toate cele trei stari, altuia ii pot aparea doua, iar altuia doar una.
Sunt persoane care o perioada nu dorm, nu se linistesc, merg la toate slujbele si asculta toate predicile, se supun, se ataseaza pentru a ajunge la perfectiune, atrase de imaginea ideala. Daca nu se intampla ceea ce voiau, isi schimba atitudinea fata de imaginea ideala, se revolta si i se impotrivesc. Si daca inainte nu dormeau deloc, acum nu-i mai poti trezi. Desi pana acum erau aspri in ceea ce priveste morala,postul, ascultarea, mersul la biserica, acum iau o atitudine cu totul contrarie, ca si cand ar vrea sa se razbune pe imaginea ideala. Asadar omul ia odata o atitudine fata de imaginea ideala, altadata alta atitudine, dar niciodata atitudinea corecta.
Toate acestea il impiedica pe om sa aiba o evolutie normala in viata duhovniceasca. asadar, trebuie sa fie foarte atent si sa constientizeze imaginea inchipuita pe care a construit-o. Sa o caute, sa o urmareasca in amanunt si sa inteleaga bine ca atata timp cat are aceasta imagine, toate eforturile lui, toate stradaniile si toate noptile nedormite sunt pierdute.
Din pacate omul nu-si da seama usor de aceasta. Face o multime de greseli si nu-si da seama de ele, nu le vede. Prin urmare, nu poate inainta. Dar cand cineva isi da seama ca toate sunt pierdute, poate ca se va hotari, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa omoare aceasta imagine inchipuita. "
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "O dictatura inlauntrul omului" si "Obstacol in viata duhovniceasca"
Si totusi, cum se poate sparge, practic vorbind, imaginea ideala? Cum se poate iesi din minciuna? Din cate am putut sa constat in mod direct, din mila Domnului, de mare ajutor este lucrarea seminarului iertarii, pe care il gasiti aici. Si un mic exemplu din cat de eficient este acest seminar, intr-un citat dintr-o scrisoare (sesiunea cinci) a unei "seminariste", urmat de raspunsul Maicii Siluana:
"....Și-apoi eu sufăr de mândrie. O boală foarte grea. Și m-am gândit eu într-o zi de ce e păcat să fii mândru. Și mi-a venit un gând că păcatul nu este altceva decât minciună. Și mereu încerc să-mi zic: orice gând de mândrie e o minciună. Și mi-am dat seama că se aplică tuturor păcatelor: de exemplu, dacă răspund răului cu rău, am impresia că mi-am făcut mie un bine, dar e o minciună.
Măicuță, mă gândeam zilele astea ce greu e - mă gândeam, nu simțeam, prin carapace nu se simte mai nimic - să știi niște lucruri, să fii aproape sigur de ele și să nu le simți. Pot să spun cu toată certitudinea că sunt cea mai mare păcătoasă ( și chiar aș avea o mie de argumente), dar nu am căință adevărată. Sunt tare ca piatra, ca să zic astfel. Mi-am creat așa un zid de apărare, m-am străduit să fiu indiferentă și am reușit. Din păcate am reușit.
Cel mai greu mi-e însă să-i iert pe ai mei și... să mă iert pe mine.
Ție Doamne vreau să Îți slujesc și nu acestui stăpân crud care e ego-ul meu. Căci orice aș face el nu e mulțumit. Îmi repetă la infinit cuvinte de care sunt sătulă, cuvinte care mă rănesc. Iar eu aștept un singur cuvânt bun, de laudă din partea lui și nu primesc decât: bine, e bine. Se putea și mai bine. În cel mai bun caz. De cele mai multe ori: rău, rău, rău. Un fel de ochi crescuți în mintea mea care mă supraveghează permanent și care nu mă lasă, să fiu. Îmi reproșează la infinit că sunt inutilă. Îmi spun mereu că nu sunt suficient de frumoasă. Că nu știu să relaționez cum trebuie, că nu mă îmbrac frumos.
Pentru laudele lui îmi pierd liniștea și totuși nu le primesc. Uneori mă privește cu ochii alor mei, alteori cu ochii altor oameni. Îmi strigă că e greșit tot ceea ce fac și că merit să fiu pedepsită. Îmi supraveghează orice greșeală, orice lipsă de atenție, orice moment de absență și de visare. Îmi spune că orice aș face, nu voi fi niciodată îndeajuns de bună. Dar că trebuie să fiu bună cu orice preț. Îmi spune neîncetat că sunt grasă. Că nu sunt normală. Îmi dă ca exemplu oameni invidiați care primesc slavă deșartă, au succes. "Uite, așa trebuie tu să fii". Mă conduce spre bărbați intangibili, cu care n-am nimic în comun. Spre oameni obișnuiți să critice, să judece, în care își găsește susținători.
Îl simt mulțumit rareori și numai când îi dau ceea ce-mi cere: slavă deșartă, ieșit în evidență, succes, numai atunci e mulțumit. Mă critică, mă judecă, mă desființează, iar eu sunt prea slabă să mă opun. Mă trimite să păzesc porcii, căci altă utilitate nu-mi găsește, decât a sta în compania porcilor. "Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea." (Luca 15, 16) Astfel sunt și eu. Căci ego-ul meu nu-mi dă nici măcar iubirea pe care ar arăta-o unui porc. Pentru că nu poate. Pentru că el n-are iubire.
Vin la Tine, Doamne, asemeni fiului risipitor "Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednică să mă numesc "fiica Ta", nădăjduind.
Să vă rugați pentru mine, Măicuță!
A
Copila mea iubită,
Să recitești cât vei putea de des ce ai scris aici pentru că a vorbit Dumnezeu duhului tău!
Încet, încet, mintea ta se va lipi de aceste adevăruri pe care deja le trăiești în mai adâncul tău și viața ți se va schimba după dorul inimii tale.
Nu te grăbi să fii altfel decât ești, și nici să faci mai repede și mai bine (că perfecționismul e o boală grea și aducătoare de chin), ci lucrează mereu cu onestitatea de până acum și cu rugăciune și mari minuni vei mai trăi.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana"
Karen Horney spune ca se intampla si in dictatura aceasta la fel ca in dictaturile politice. Ori se identifica cineva cu dictatura, ori se straduieste sa se faca placut, ori devine revolutionar.Asa si aici. Ori se identifca cineva cu dictatura imaginii ideale si devine narcisist, adorandu-se pe sine, ori traieste intr-o activitate continua, intr-o stradanie bolnavicioasa, intr-un stres continuu care nu-l lasa sa se linisteasca, pentru a ajunge la imaginea ideala pe care a construit-o(devine perfectionist). Ori devine revolutionar, se revolta impotriva imaginii ideale, insa ea este intronata deja. Unui om cu o imagine ideala despre sine ii pot aparea toate cele trei stari, altuia ii pot aparea doua, iar altuia doar una.
Sunt persoane care o perioada nu dorm, nu se linistesc, merg la toate slujbele si asculta toate predicile, se supun, se ataseaza pentru a ajunge la perfectiune, atrase de imaginea ideala. Daca nu se intampla ceea ce voiau, isi schimba atitudinea fata de imaginea ideala, se revolta si i se impotrivesc. Si daca inainte nu dormeau deloc, acum nu-i mai poti trezi. Desi pana acum erau aspri in ceea ce priveste morala,postul, ascultarea, mersul la biserica, acum iau o atitudine cu totul contrarie, ca si cand ar vrea sa se razbune pe imaginea ideala. Asadar omul ia odata o atitudine fata de imaginea ideala, altadata alta atitudine, dar niciodata atitudinea corecta.
Toate acestea il impiedica pe om sa aiba o evolutie normala in viata duhovniceasca. asadar, trebuie sa fie foarte atent si sa constientizeze imaginea inchipuita pe care a construit-o. Sa o caute, sa o urmareasca in amanunt si sa inteleaga bine ca atata timp cat are aceasta imagine, toate eforturile lui, toate stradaniile si toate noptile nedormite sunt pierdute.
Din pacate omul nu-si da seama usor de aceasta. Face o multime de greseli si nu-si da seama de ele, nu le vede. Prin urmare, nu poate inainta. Dar cand cineva isi da seama ca toate sunt pierdute, poate ca se va hotari, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa omoare aceasta imagine inchipuita. "
Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "O dictatura inlauntrul omului" si "Obstacol in viata duhovniceasca"
Si totusi, cum se poate sparge, practic vorbind, imaginea ideala? Cum se poate iesi din minciuna? Din cate am putut sa constat in mod direct, din mila Domnului, de mare ajutor este lucrarea seminarului iertarii, pe care il gasiti aici. Si un mic exemplu din cat de eficient este acest seminar, intr-un citat dintr-o scrisoare (sesiunea cinci) a unei "seminariste", urmat de raspunsul Maicii Siluana:
"....Și-apoi eu sufăr de mândrie. O boală foarte grea. Și m-am gândit eu într-o zi de ce e păcat să fii mândru. Și mi-a venit un gând că păcatul nu este altceva decât minciună. Și mereu încerc să-mi zic: orice gând de mândrie e o minciună. Și mi-am dat seama că se aplică tuturor păcatelor: de exemplu, dacă răspund răului cu rău, am impresia că mi-am făcut mie un bine, dar e o minciună.
Măicuță, mă gândeam zilele astea ce greu e - mă gândeam, nu simțeam, prin carapace nu se simte mai nimic - să știi niște lucruri, să fii aproape sigur de ele și să nu le simți. Pot să spun cu toată certitudinea că sunt cea mai mare păcătoasă ( și chiar aș avea o mie de argumente), dar nu am căință adevărată. Sunt tare ca piatra, ca să zic astfel. Mi-am creat așa un zid de apărare, m-am străduit să fiu indiferentă și am reușit. Din păcate am reușit.
Cel mai greu mi-e însă să-i iert pe ai mei și... să mă iert pe mine.
Ție Doamne vreau să Îți slujesc și nu acestui stăpân crud care e ego-ul meu. Căci orice aș face el nu e mulțumit. Îmi repetă la infinit cuvinte de care sunt sătulă, cuvinte care mă rănesc. Iar eu aștept un singur cuvânt bun, de laudă din partea lui și nu primesc decât: bine, e bine. Se putea și mai bine. În cel mai bun caz. De cele mai multe ori: rău, rău, rău. Un fel de ochi crescuți în mintea mea care mă supraveghează permanent și care nu mă lasă, să fiu. Îmi reproșează la infinit că sunt inutilă. Îmi spun mereu că nu sunt suficient de frumoasă. Că nu știu să relaționez cum trebuie, că nu mă îmbrac frumos.
Pentru laudele lui îmi pierd liniștea și totuși nu le primesc. Uneori mă privește cu ochii alor mei, alteori cu ochii altor oameni. Îmi strigă că e greșit tot ceea ce fac și că merit să fiu pedepsită. Îmi supraveghează orice greșeală, orice lipsă de atenție, orice moment de absență și de visare. Îmi spune că orice aș face, nu voi fi niciodată îndeajuns de bună. Dar că trebuie să fiu bună cu orice preț. Îmi spune neîncetat că sunt grasă. Că nu sunt normală. Îmi dă ca exemplu oameni invidiați care primesc slavă deșartă, au succes. "Uite, așa trebuie tu să fii". Mă conduce spre bărbați intangibili, cu care n-am nimic în comun. Spre oameni obișnuiți să critice, să judece, în care își găsește susținători.
Îl simt mulțumit rareori și numai când îi dau ceea ce-mi cere: slavă deșartă, ieșit în evidență, succes, numai atunci e mulțumit. Mă critică, mă judecă, mă desființează, iar eu sunt prea slabă să mă opun. Mă trimite să păzesc porcii, căci altă utilitate nu-mi găsește, decât a sta în compania porcilor. "Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea." (Luca 15, 16) Astfel sunt și eu. Căci ego-ul meu nu-mi dă nici măcar iubirea pe care ar arăta-o unui porc. Pentru că nu poate. Pentru că el n-are iubire.
Vin la Tine, Doamne, asemeni fiului risipitor "Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednică să mă numesc "fiica Ta", nădăjduind.
Să vă rugați pentru mine, Măicuță!
A
Copila mea iubită,
Să recitești cât vei putea de des ce ai scris aici pentru că a vorbit Dumnezeu duhului tău!
Încet, încet, mintea ta se va lipi de aceste adevăruri pe care deja le trăiești în mai adâncul tău și viața ți se va schimba după dorul inimii tale.
Nu te grăbi să fii altfel decât ești, și nici să faci mai repede și mai bine (că perfecționismul e o boală grea și aducătoare de chin), ci lucrează mereu cu onestitatea de până acum și cu rugăciune și mari minuni vei mai trăi.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana"
joi, 6 ianuarie 2011
Să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini
Un raspuns al Maicii Siluana
Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Siluan, dă tuturor oamenilor să guste din bucuria Ta!
Da, Copila mea, suntem mici, nevrednici și neputincioși! Dar ce minune că vedem asta! Numai Domnul, cu mila Lui iubitoare, a putut să ne deschidă ochii și ne dea puterea să nu mai fugim la vederea acestei realități în văgăunele dependențelor și consumului de surogate de viață, scornite de mintea răzvrătită și căzută din har!
E greu? Suferim? Dar, oare, pe calea cea largă e cineva care nu suferă? E goana după plăcere mai puțin dureroasă? Reușesc oare, revolta, plăcerea, satisfacția, slava de la oameni sau victimizarea să ne scape de suferință? Mărturiile tale, ale voastre ale tuturor, ne dovedesc contrariul. Atunci, de ce ține această suferință atâția oameni captivi? Pentru că trăim după schemele automate ale păcatului și nu îndrăznim să ne folosim mintea și inima. Cine se îndură să se oprească din goana somnambulică după un „remediu” care ne-ar face imuni la durere, se trezește din coșmar și începe să-și trăiască viața așa cum este. Și viața noastră, aici, este durere vie și dor nestins de bucurie, de fericire. Trăirea conștientă și fără împotrivire a acestui conținut al vieții pune început coborârii minții în inimă. Mintea coboară acolo unde e durerea și dorul ca să le dea lumina și glasul ei. Așa, inima se vede pe sine împietrită „sub lespedea grea a împotrivirii” (cum spunea o voce mult dragă mie) și începe să audă Vocea Celui ce este Viața noastră adevărată. Așa se naște rugăciunea, acest glas de taină al minții unite cu inima. Orice rugăciune este o cântare a inimii însetate de Viața Care este Dumnezeu. Doar că avem nevoie de multă străduință că să fim atenți la glasul ei și la prezența Celui ce o ascultă. Asceza nu e altceva decât silirea urechii să audă și a ochiului să vadă durerea inimii rănite de păcat și ignoranță.
Nu te rușina, Copila mea, că -L iubești pe Dumnezeu „ca să-ți fie bine” pentru că acesta e chiar „conținutul” iubirii Lui: binele nostru. Avem a ne rușina doar că nu știm încă ce e bine pentru noi și încă mai confundăm binele cu plăcerea și confortul trecător, sau cu împlinirea propriilor așteptări care nu sunt decât fantasme plăsmuite de mintea lăsată în voia ei. Să nu te rușinezi și să te arăți Domnului, mereu și mereu, aducându-ți aminte binele pe care deja îl cunoști. Așa, încet, încet, va crește și în tine omul cel tainic al inimii.
Și, te mai rog, nu te rușina nici de micimea ta. Bucuria Domnului se micșorează, fără să se împuțineze, după mărimea vasului fiecăruia, după locul pe care reușim să I-l facem în noi și în viața noastră. Să ne acceptăm fiecare măsura actuală și să ne încredințăm Lui cu nădejde.
Cum am putea să vorbim, din experiență, eu, de exemplu, despre bucuria sfântă dacă măsura ar fi doar cea realizată de Sfinții Părinți filocalici? Ce-au gustat ei la Ospățul de Nuntă al Stăpânului, ne va fi dat și nouă, după credința noastră, la Marea Înviere, dacă vom alege mila Lui în locul oricărei alte oferte, acum și în veci. Acum, aici, suntem doar ca niște „câini” care să bucură de fărâmiturile de „sub masa Stăpânului”. Dar cât de mare ne pot fi bucuria și recunoștința pot ști doar cei ce o simt.
Doamne, ajută-ne să-Ți rămânem credincioși și să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana
Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Siluan, dă tuturor oamenilor să guste din bucuria Ta!
Da, Copila mea, suntem mici, nevrednici și neputincioși! Dar ce minune că vedem asta! Numai Domnul, cu mila Lui iubitoare, a putut să ne deschidă ochii și ne dea puterea să nu mai fugim la vederea acestei realități în văgăunele dependențelor și consumului de surogate de viață, scornite de mintea răzvrătită și căzută din har!
E greu? Suferim? Dar, oare, pe calea cea largă e cineva care nu suferă? E goana după plăcere mai puțin dureroasă? Reușesc oare, revolta, plăcerea, satisfacția, slava de la oameni sau victimizarea să ne scape de suferință? Mărturiile tale, ale voastre ale tuturor, ne dovedesc contrariul. Atunci, de ce ține această suferință atâția oameni captivi? Pentru că trăim după schemele automate ale păcatului și nu îndrăznim să ne folosim mintea și inima. Cine se îndură să se oprească din goana somnambulică după un „remediu” care ne-ar face imuni la durere, se trezește din coșmar și începe să-și trăiască viața așa cum este. Și viața noastră, aici, este durere vie și dor nestins de bucurie, de fericire. Trăirea conștientă și fără împotrivire a acestui conținut al vieții pune început coborârii minții în inimă. Mintea coboară acolo unde e durerea și dorul ca să le dea lumina și glasul ei. Așa, inima se vede pe sine împietrită „sub lespedea grea a împotrivirii” (cum spunea o voce mult dragă mie) și începe să audă Vocea Celui ce este Viața noastră adevărată. Așa se naște rugăciunea, acest glas de taină al minții unite cu inima. Orice rugăciune este o cântare a inimii însetate de Viața Care este Dumnezeu. Doar că avem nevoie de multă străduință că să fim atenți la glasul ei și la prezența Celui ce o ascultă. Asceza nu e altceva decât silirea urechii să audă și a ochiului să vadă durerea inimii rănite de păcat și ignoranță.
Nu te rușina, Copila mea, că -L iubești pe Dumnezeu „ca să-ți fie bine” pentru că acesta e chiar „conținutul” iubirii Lui: binele nostru. Avem a ne rușina doar că nu știm încă ce e bine pentru noi și încă mai confundăm binele cu plăcerea și confortul trecător, sau cu împlinirea propriilor așteptări care nu sunt decât fantasme plăsmuite de mintea lăsată în voia ei. Să nu te rușinezi și să te arăți Domnului, mereu și mereu, aducându-ți aminte binele pe care deja îl cunoști. Așa, încet, încet, va crește și în tine omul cel tainic al inimii.
Și, te mai rog, nu te rușina nici de micimea ta. Bucuria Domnului se micșorează, fără să se împuțineze, după mărimea vasului fiecăruia, după locul pe care reușim să I-l facem în noi și în viața noastră. Să ne acceptăm fiecare măsura actuală și să ne încredințăm Lui cu nădejde.
Cum am putea să vorbim, din experiență, eu, de exemplu, despre bucuria sfântă dacă măsura ar fi doar cea realizată de Sfinții Părinți filocalici? Ce-au gustat ei la Ospățul de Nuntă al Stăpânului, ne va fi dat și nouă, după credința noastră, la Marea Înviere, dacă vom alege mila Lui în locul oricărei alte oferte, acum și în veci. Acum, aici, suntem doar ca niște „câini” care să bucură de fărâmiturile de „sub masa Stăpânului”. Dar cât de mare ne pot fi bucuria și recunoștința pot ști doar cei ce o simt.
Doamne, ajută-ne să-Ți rămânem credincioși și să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana
joi, 7 octombrie 2010
Femeia si problemele ei prin perspectiva psihiatrului ortodox
.jpg)
Daca luni, 11 octombrie 2010, as fi in Bucuresti, nu as lipsi la ora 18 de la lansarea cărții:
„FEMEIA SI PROBLEMELE EI” - eveniment organizat de Editura si Libraria Sophia(str. Bibescu Voda, nr.19, vis-a-vis de Facultatea de Teologie) în prezența invitatilor: Dr. Dimitri Avdeev si Maica Siluana Vlad.
Sursa informatiei: , via Cristian Stavriu
luni, 9 august 2010
Centrul de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Iași, are nevoie de sprijinul nostru!
Dragii noștri,
Așa cum am făcut-o și cu alte prilejuri, vă cerem din nou ajutorul.Spațiul pe care îl avem la dispoziție este foarte restrâns pentru solicitările pe care le primim, așa încât am început lucrările de reparații la o clădire din curtea Centrului.Clădirea urmează să fie amenajată ca sală de curs cu dotările aferente.Pentru a putea acoperi toate cheltuielile implicate de această lucrare, orice sumă de bani pe care ne-o puteți dărui este foarte importantă. Ne puteți trimite banii prin mandat poștal, Western Union sau MoneyGram pe adresa:Ștefan Elena Iulia, Iași, str. Talpălari nr 12, cod 700127 sau prin virament în contul Asociaţiei noastre, deschis la BCR Al. I. Cuza Iaşi : RO 51 RNCB 0140025294990001.De asemenea, donațiile se pot face online, prin serviciul securizat Paypal. Aici.
Ne bucurăm dacă ne trimiteți și pomelnicul familiei voastre prin email, ca să vă putem pomeni în rugăciunile noastre.
Vă mulțumim pentru că ne-ați susținut mereu și Îl rugăm pe Dumnezeu să vă răsplătească bunăvoința.
Maica Siluana și obștea
Sursa poza: Delia
Așa cum am făcut-o și cu alte prilejuri, vă cerem din nou ajutorul.Spațiul pe care îl avem la dispoziție este foarte restrâns pentru solicitările pe care le primim, așa încât am început lucrările de reparații la o clădire din curtea Centrului.Clădirea urmează să fie amenajată ca sală de curs cu dotările aferente.Pentru a putea acoperi toate cheltuielile implicate de această lucrare, orice sumă de bani pe care ne-o puteți dărui este foarte importantă. Ne puteți trimite banii prin mandat poștal, Western Union sau MoneyGram pe adresa:Ștefan Elena Iulia, Iași, str. Talpălari nr 12, cod 700127 sau prin virament în contul Asociaţiei noastre, deschis la BCR Al. I. Cuza Iaşi : RO 51 RNCB 0140025294990001.De asemenea, donațiile se pot face online, prin serviciul securizat Paypal. Aici.
Ne bucurăm dacă ne trimiteți și pomelnicul familiei voastre prin email, ca să vă putem pomeni în rugăciunile noastre.
Vă mulțumim pentru că ne-ați susținut mereu și Îl rugăm pe Dumnezeu să vă răsplătească bunăvoința.
Maica Siluana și obștea
Sursa poza: Delia
sâmbătă, 26 iunie 2010
Noi nu suntem raul
Sesiunea 1
... Sau cine şi unde sunt în raport cu EL (Domnul)
“Fiecare om este o altă mîntuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decat oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice.”
(Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 155)
Sărut mâna, Măicuţă, cu drag, dor şi recunoştinţă! Binecuvântaţi !
Cu binecuvântarea Cuvioşiei Voastre şi cu puţina rugăciune de care am fost în stare, pornesc din nou pe drumul iertării. De data aceasta altfel, mai conştientă de cele cuprinse în seminar, şi, mai ales , mai cu Doamne. Luând totul de la capăt e ca şi cum m-am trezit dintr-un somn greu şi încep să păşesc spre lumină.
Îmi cer iertare dacă voi da dovadă de incoerenţă în exprimarea mea scrisă!
Când v-am cunoscut personal, din mila Domnului, Care v-a trimis de peste mări şi ţări numai ca să nu mor, eram disperată să mă vindec de rănile-mi lăuntrice. Seminarul Iertării devenise pentru mine medicamentul trimis de Doamne în scopul vindecării; reprezenta finalul îndelungilor mele căutări. Şi m-am avântat cu toată fiinţa spre acest „elixir”. Numai că totul mi-a fost anevoios în parcugerea Seminarului, chiar dintru început şi, într-un final, nu am dobândit ceea ce căutam, adică Iertarea. M-am oprit la sesiunea 6, datorită poverii uriaşe de a împlini o cauză măreaţă printr-o sinergie denaturată. Căci, fără Domnul, nu putem face nimic..
Aveam să aflu ceva mai târziu de ce am eşuat în dobândirea Iertării, deşi mă folosisem de seminar. Şi au fost mai mulţi factori defavorizanţi, pe cel mai important l-am amintit deja:
- o percepţie greşită a Seminarului Iertării, care, fără să îmi dau seama, devenise pentru mine un bun în sine, neapărat de dobândit, un medicament miraculos pe care îl înghiţi şi te-ai însănătoşit;
- atitudinea mea greşită de a mă asemăna „concurenţei” (fraţii mei mai mari care în acelaşi timp lucrau la Seminar şi vă trimiteau materialele lor). Nu am putut ţine pasul cu nici unul, calea mea avea să fie una unică. Nu mă aflam la olimpiadă, ci pe Calea mântuirii, care, dupa cum spune mai sus Părintele Rafail, niciodată nu e identică cu a altcuiva.
- starea de om măcinat continuu de spaima extremă care a caracterizat relaţionarea mea cu oricine , s-a extins şi în relaţia mea cu Cuvioşia Voastră. Deja mă temeam că v-am dezamăgit cu „prestaţia” mea slab calitativă etc. (Aici adaug şi teama adâncă de a nu deveni dependentă din nou de cineva, ştiind că numai Domnul poate alina dorul şi durerea inimii mele.);
- confuzia care mă cuprinsese faţă de conţinutul oferit de Seminar şi imposibilitatea de a-l pătrunde, „digera” decât parţial;
- şi, cel mai important, eram dominată de tirania unui dumnezeu crud ce se manifesta asupra mea din cea mai fragedă copilarie în lipsa comuniunii cu Dumnezeu Cel Unul.
Toate aceste „ingrediente” mi-au amărât existenţa cumplit. Şi a fost nevoie de timp până să mă lămuresc ce se întâmpla cu mine (oricum, la acest moment, tot nu cunosc mare lucru din ce se întâmplă cu mine).
În prezent, prin mila şi dragostea Domnului, pe care am început să le descopăr relativ recent, după ce prin Sfintele Taine şi consiliere am început să mă vindec încet, încet de influenţa dumnezeului tiran (demonul), reluând Seminarul - Sesiunea 1 în întreg conţinutul său, nu mică mi-a fost bucuria să constat că fiecare frază e atât de plină de semnificaţie şi valoare, un material uşor de parcurs (deşi atât de plin de conţinut) de data aceasta, de parcă aş fi descoperit un giuvaer de cunoştinţă. Şi toate sunt aşa de noi aici şi acum, de parcă nu am citit niciodată aceste rânduri. Am citit/încă recitesc rând cu rând Sesiunea 1 şi aflu bogăţie de informaţie, pe care m-aş bucura să o pot asimila cât mai deplin. Primul lucru relevant e acela că prin Seminar, Măicuţă, ne călăuziţi spre dobândirea Iertării, dar în spatele cuvântului stă Domnul Însuşi. EL ESTE însăşi Iertarea, spre EL ne călăuziţi; pe EL să ÎL dobândim, deci, nici mai mult, nici mai puţin! Pe EL am şi eu nevoie să ÎL dobândesc. Adică, dobândirea lui Dumnezeu în viaţa/fiinţa mea. Acesta este scopul Seminarului sau al Maicii prin Seminar – să ÎL dobândim pe Dumnezeu! Nu pot să nu exclam: Ce minune! Nu am nevoie de nici o formă sau formulă, ci de (relaţie cu) Domnul Însuşi Care prin mine să săvârşească cu puterea Lui iertarea; dragostea, smerenia, răbdarea şi toate celelalte virtuţi.
Toate definiţiile iertării conţinute de Seminar sunt extrem de valoroase pentru mine, voi sublinia însă două, cele mai rezonante. Aflu că iertarea „este mai curând o problemă între om şi Dumnezeu”. Adică, între mine şi El; între noi doi se rezolvă problema. Am nevoie de relaţia mea cu EL, chiar dacă exerciţiul relaţionării mi-a lipsit dintotdeauna. El este aer, apă, hrană şi pentru „componenta” mea nevăzută – duhul, astfel încât să nu mor curând şi pentru totdeauna. Ultima definiţie a iertării mă străfulgeră lăuntric - „Dumnezeu este gata mereu să ne ierte şi să ne iubească fără nici o condiţie. Dificultatea vine din partea noastră, din partea neputinţei noastre de a ne lăsa iubiţi.” Iată dragostea cea nebănuit de mare a lui Dumnezeu faţă de mine (noi toţi). Şi iată, în antiteză, şi partea noastră – neputinţa de a ne lăsa iubiţi.
De aici pornind, vreau să vă mărturisesc durerea mea cea mare (şi de aici începe exprimarea durerii mele; plângerile Enei; Sparge durerea): mă doare abuzul de tot felul suferit în trecut nu pentru ce am pătimit în sine, ci pentru urmările cumplite lăsate în mine – mutaţii le-aş numi, prin care am devenit altfel decât m-a creat Ziditorul - nu mai ştiu să mă las iubită şi preţuită în comuniune cu EL.
Abuzul (păcatul) m-a înrăit; mi-a sucit minţile, inima, mi-a înnebunit simţurile, mi-a afectat, infectat întreaga făptură, încât nu mai ştiu cine sunt, nu îmi mai recunosc Părintele; nu mai semăn şi nu mă mai asemăn Lui. Abuzul mi L-a răpit pe Dumnezeu şi m-a răpit pe mine Lui. Acesta e bonusul primit în urma suferinţelor trecutului, e bomboana de pe vârful tortului. Şi în această situaţie dureroasă, nu sufăr doar eu, cea rănită direct, dar prin mine a fost lovit şi EL de abuz, căci copilul I-a plecat de Acasă; s-a depărtat cumplit, înnebunit de teroare, mizerie, de nenumărate scheme şi mecanisme de autoapărare şi s-a pierdut în hăţişuri ale întunericului. Apoi, abuzul deşi a încetat, nu a încetat, căci m-a setat să mă abuzez singură, să îi continui lucrarea în cel mai demonic mod cu putinţă în mine şi în cei dragi, ducând astfel mai departe în curgerea generaţiilor neamului meu răul „moştenit”, pe care nu mă pot abţine să nu îl repet decât pe perioadă limitate de timp. Iar drama cea mare e că Domnul mă caută, mă vrea înapoi, bate la uşă, iar eu, având setările făcute de abuzator (care nu e în esenţă altul decât diavolul, lucrător prin oameni), mă aflu dincolo de uşă, în suferinţe grele, căutând izbăvirea la EL, dar incapabilă de a-i deschide. Ce mă fac???? Nu ştiu să Îi deschid! Orice am încercat până acum, nu a deschis uşa inimii mele Lui, iar EL nu intră cu forţa, - nu poate, fiind Dumnezeu. Stăm astfel şi plângem amândoi de o parte şi de alta a uşii, Unul după altul (EL mai cu seamă, căci eu de multe ori ajung să nu mai simt nimic), fără ca eu să pot/ştiu a-i deschide, încât abia mai pot purta sadismul acestei realităţi în care trăiesc. „Meşteşugul nefericirii”, cum îl numiţi Cuvioşia Voastră, e prezent în casa inimii mele.
Totuşi, aleg să nu deznădăjduiesc, pentru că Domnul prin psalmul 26 mi-a spus într-un moment al disperării mele: ”Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul”. Şi, mai nou, pornesc mai departe de aici. Adesea de abia târându-mi persoana sub povara neasemănării cu Dumnezeu, trebuie să găsesc răbdare şi aşteptare. Fac aşa cum mi-a spus El, ÎL aştept, şi iar ÎL aştept. În cumplitul iad care este în mine. Nădăjduind în iscusinţa Sa de a mă învăţa cum să Îi deschid poarta inimii mele într-un sfârşit, până nu va fi prea târziu.
Mă simt ca un drogat care otrăvit de toxicitatea unui mod de viaţă îmbibat de păcat, de tot felul de dependenţe de comportament nociv şi de percepţie eronată, am nevoie acum să mă las ; să încep a exersa în schimb singura dependenţă viabilă – dependenţa de Doamne (ca şi făptură a Lui (nu a răului), cum scrie în Sesiunea 1). Şi nu prea ştiu cum să pun în practică dependenţa de El pe fondul generat de codependenţa cronică de care sufăr, dar dacă Împărăţia se ia cu sila, atunci aşa să fie şi întru mine! E pe viaţă şi pe moarte (veşnică) până la urmă, nu e de glumă cu aşa ceva, am ştiut asta dintotdeauna. Mă voi sili spre El cu sau fără cuvinte, cu sau fără fapte; mă voi sili spre moarte – moartea vechiului şi pervertitului din mine.
... Dar nu e uşor! Căci nici bine nu am scris cele de mai sus, şi luptă mare mi-a venit prin gânduri, prin reactualizarea amintirilor trecutului plin de abuz şi păcat. Aş avea muuulte de spus, dar sintetizez: iată-mă şi pe mine identificându-mă la acest moment şi cu abuzatorul. Mă simt capabilă de orice rău şi astfel i-am „înţeles” pe cei care m-au abuzat: poţi să răneşti crunt din ipostaza celui care, voit sau nu, sistematic respingi pe Dumnezeu, pentru că pur şi simplu eşti fără scut în faţa presiunilor (ispitelor) demonului. Şi v-aş ruga, pomeniţi-mă şi pe mine la rugăciune, căci cu cât ÎL caut mai mult pe Domnul, cu atât mai multe şi grozave rele ies din mine; în loc să devin mai bună, mă surprind în toiul păcatului şi nu mică mi-a fost spaima iniţial. Căci m-am simţit captivă unui rău căruia nu mă pot împotrivi: e acolo în sângele şi carnea mea. Şi mă terorizează cu ameninţarea că îi sunt prizonieră pentru totdeauna. (...). În durerea aceasta nouă, am avut un moment în care am realizat ceva cumplit: iată ce greu îmi e să ies de sub influenţa răului, mă chinui să scap de el de nu mai ştiu câţi ani. Nu ar fi exclus ca asta să se datoreze şi faptului că în sânul apropiaţilor mei, ei, neputincioşi şi furioşi fiind, m-au drăcuit adesea, m-au dat răului. Şi uite că m-a luat, aşa cum şi-au dorit pe moment, şi greu scap de el.
Dar, Doamne, ce mă fac cu cei pe care apoi i-am dat eu răului, dupa cum uşor am învăţat? Complicată situaţie, nu intru în amănunte, dar păcatul naşte păcat şi se poate ţine în lanţ la nesfârşit. Doamne, ai milă de noi! Nu ne lăsa pradă răului!
Pe de altă parte, aş vrea să vă mai mărturisesc ceva. Mult ajutor, de neimaginat şi nepreţuit, am primit prin cuvântul Cuvioşiei Voastre de pe site, articole sau conferinţe. Şi atât cât sunt în stare, Vă mulţumesc pentru tot sprijinul pe care nu mai osteniţi să ni-l oferiţi! Vă port în gând şi inimă necontenit, ne sunteţi „de-a casei” şi dincolo de toată truda şi greutatea vieţii mele stigmatizată de un trecut trist, păstrez nădejdea bucuriei şi a întâlnirii cu toţi cei dragi la capăt de drum.
Îmi cer iertare pentru că atât de puţin sunt în stare deocamdată! Păstrez nădejdea în Domnul! ÎL aştept pe El, căci perioada asta din viaţa mea se poate numi Aşteptând pe Dumnezeu.
Mă opresc aici deocamdată. Binecuvântaţi! Doamne să vă binecuvânteze!
Sărut mâna!
Elina
Raspunsul:
Fetita mea iubita,
Cât timp ne împotrivim răului din noi nu putem ieși din capcană. Domnul spune: „nu vă împotriviți celui rău”! E uimitor, nu? Dar e singura ieșire pentru că împotrivindu-ne, devenim răi. Dar, atenție, a nu ne împotrivi nu înseamnă să facem ce ne cere, împinge sau obligă răul, ci doar să nu-i dăm din energia noastră luptându-ne cu el. Să-l simțim, să-l vedem, să-l numim dacă avem cuvinte, să-l îndurăm ca rău dar fără să ne identificăm cu el. Să avem conștiința clară că noi nu suntem răul. Că răul este în noi, dar nu este noi! Și, cu acel ceva, acel cineva din noi care nu este răul, să alergăm la Domnul arătându-ne pătimirea și cerând eliberarea. Vei descoperi cu uimire că răul nu mai are nici o putere asupra ta, chiar dacă o vreme îi mai simți presiunea sau sfâșierea. Dincolo de zona vulnerabilă a ființei noastre, se află lăcașul Bucuriei. Ai nevoie doar să accepți sfâșierea trecerii prin zona minată. De mână cu El!
Calea, Elina mea iubită, este această arătare-chemare lăuntrică în chiar momentul durerii, căderii, rușinii, deznădejdii... Vrăjmașul are putere asupra noastră doar atâta vreme cât căutăm alinare, ușurare, descărcare, anesteziere împotriva durerii la capătul căreia este Domnul, Cel ce a biruit moartea cu moartea Sa!De mare ajutor îți va fi și acceptarea, pe care te rog s-o duci până la capătul său de trăire, faptului că toată suferința pe care ne-o produce răul din noi este o suferință de gânduri și sentimente care ne amenință și chiar sperie că nu suntem buni și că Dumnezeu ne va stârpi fără milă pentru asta. Este iadul din noi, este iadul minții nostre, este iadul în care Domnul i-a cerut Sfântului Siluan să-și țină mintea și să nu deznădăjduiască. Să creadă în Dumnezeu iubire, în Dumnezeul Care iartă și iubește fără nici o condiție pe tot omul care alerga la El.
Știi, Dumnezeu nu așteaptă să ne facem mai întâi buni și apoi să alergăm la El ca să ne felicite, ca să ne dea o cunună de biruitori. Și nici nu ne cere să ne odihnim de răutatea noastră și abia apoi să ne ducem la El. Ci ne cheamă așa răi, răniți, obosiți, zdrobiți! Ce va face cu noi de ne vom duce, tu știi deja multe și, vei vedea în curând mult mai multe și ne vei povesti și nouă pentru că deja ești la Întâlnire!
Cu dragoste și recunoștință pentru onestitate și vitejie,
Maica Siluana
Detalii despre Seminarul Iertarii,online aici.
... Sau cine şi unde sunt în raport cu EL (Domnul)
“Fiecare om este o altă mîntuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decat oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice.”
(Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 155)
Sărut mâna, Măicuţă, cu drag, dor şi recunoştinţă! Binecuvântaţi !
Cu binecuvântarea Cuvioşiei Voastre şi cu puţina rugăciune de care am fost în stare, pornesc din nou pe drumul iertării. De data aceasta altfel, mai conştientă de cele cuprinse în seminar, şi, mai ales , mai cu Doamne. Luând totul de la capăt e ca şi cum m-am trezit dintr-un somn greu şi încep să păşesc spre lumină.
Îmi cer iertare dacă voi da dovadă de incoerenţă în exprimarea mea scrisă!
Când v-am cunoscut personal, din mila Domnului, Care v-a trimis de peste mări şi ţări numai ca să nu mor, eram disperată să mă vindec de rănile-mi lăuntrice. Seminarul Iertării devenise pentru mine medicamentul trimis de Doamne în scopul vindecării; reprezenta finalul îndelungilor mele căutări. Şi m-am avântat cu toată fiinţa spre acest „elixir”. Numai că totul mi-a fost anevoios în parcugerea Seminarului, chiar dintru început şi, într-un final, nu am dobândit ceea ce căutam, adică Iertarea. M-am oprit la sesiunea 6, datorită poverii uriaşe de a împlini o cauză măreaţă printr-o sinergie denaturată. Căci, fără Domnul, nu putem face nimic..
Aveam să aflu ceva mai târziu de ce am eşuat în dobândirea Iertării, deşi mă folosisem de seminar. Şi au fost mai mulţi factori defavorizanţi, pe cel mai important l-am amintit deja:
- o percepţie greşită a Seminarului Iertării, care, fără să îmi dau seama, devenise pentru mine un bun în sine, neapărat de dobândit, un medicament miraculos pe care îl înghiţi şi te-ai însănătoşit;
- atitudinea mea greşită de a mă asemăna „concurenţei” (fraţii mei mai mari care în acelaşi timp lucrau la Seminar şi vă trimiteau materialele lor). Nu am putut ţine pasul cu nici unul, calea mea avea să fie una unică. Nu mă aflam la olimpiadă, ci pe Calea mântuirii, care, dupa cum spune mai sus Părintele Rafail, niciodată nu e identică cu a altcuiva.
- starea de om măcinat continuu de spaima extremă care a caracterizat relaţionarea mea cu oricine , s-a extins şi în relaţia mea cu Cuvioşia Voastră. Deja mă temeam că v-am dezamăgit cu „prestaţia” mea slab calitativă etc. (Aici adaug şi teama adâncă de a nu deveni dependentă din nou de cineva, ştiind că numai Domnul poate alina dorul şi durerea inimii mele.);
- confuzia care mă cuprinsese faţă de conţinutul oferit de Seminar şi imposibilitatea de a-l pătrunde, „digera” decât parţial;
- şi, cel mai important, eram dominată de tirania unui dumnezeu crud ce se manifesta asupra mea din cea mai fragedă copilarie în lipsa comuniunii cu Dumnezeu Cel Unul.
Toate aceste „ingrediente” mi-au amărât existenţa cumplit. Şi a fost nevoie de timp până să mă lămuresc ce se întâmpla cu mine (oricum, la acest moment, tot nu cunosc mare lucru din ce se întâmplă cu mine).
În prezent, prin mila şi dragostea Domnului, pe care am început să le descopăr relativ recent, după ce prin Sfintele Taine şi consiliere am început să mă vindec încet, încet de influenţa dumnezeului tiran (demonul), reluând Seminarul - Sesiunea 1 în întreg conţinutul său, nu mică mi-a fost bucuria să constat că fiecare frază e atât de plină de semnificaţie şi valoare, un material uşor de parcurs (deşi atât de plin de conţinut) de data aceasta, de parcă aş fi descoperit un giuvaer de cunoştinţă. Şi toate sunt aşa de noi aici şi acum, de parcă nu am citit niciodată aceste rânduri. Am citit/încă recitesc rând cu rând Sesiunea 1 şi aflu bogăţie de informaţie, pe care m-aş bucura să o pot asimila cât mai deplin. Primul lucru relevant e acela că prin Seminar, Măicuţă, ne călăuziţi spre dobândirea Iertării, dar în spatele cuvântului stă Domnul Însuşi. EL ESTE însăşi Iertarea, spre EL ne călăuziţi; pe EL să ÎL dobândim, deci, nici mai mult, nici mai puţin! Pe EL am şi eu nevoie să ÎL dobândesc. Adică, dobândirea lui Dumnezeu în viaţa/fiinţa mea. Acesta este scopul Seminarului sau al Maicii prin Seminar – să ÎL dobândim pe Dumnezeu! Nu pot să nu exclam: Ce minune! Nu am nevoie de nici o formă sau formulă, ci de (relaţie cu) Domnul Însuşi Care prin mine să săvârşească cu puterea Lui iertarea; dragostea, smerenia, răbdarea şi toate celelalte virtuţi.
Toate definiţiile iertării conţinute de Seminar sunt extrem de valoroase pentru mine, voi sublinia însă două, cele mai rezonante. Aflu că iertarea „este mai curând o problemă între om şi Dumnezeu”. Adică, între mine şi El; între noi doi se rezolvă problema. Am nevoie de relaţia mea cu EL, chiar dacă exerciţiul relaţionării mi-a lipsit dintotdeauna. El este aer, apă, hrană şi pentru „componenta” mea nevăzută – duhul, astfel încât să nu mor curând şi pentru totdeauna. Ultima definiţie a iertării mă străfulgeră lăuntric - „Dumnezeu este gata mereu să ne ierte şi să ne iubească fără nici o condiţie. Dificultatea vine din partea noastră, din partea neputinţei noastre de a ne lăsa iubiţi.” Iată dragostea cea nebănuit de mare a lui Dumnezeu faţă de mine (noi toţi). Şi iată, în antiteză, şi partea noastră – neputinţa de a ne lăsa iubiţi.
De aici pornind, vreau să vă mărturisesc durerea mea cea mare (şi de aici începe exprimarea durerii mele; plângerile Enei; Sparge durerea): mă doare abuzul de tot felul suferit în trecut nu pentru ce am pătimit în sine, ci pentru urmările cumplite lăsate în mine – mutaţii le-aş numi, prin care am devenit altfel decât m-a creat Ziditorul - nu mai ştiu să mă las iubită şi preţuită în comuniune cu EL.
Abuzul (păcatul) m-a înrăit; mi-a sucit minţile, inima, mi-a înnebunit simţurile, mi-a afectat, infectat întreaga făptură, încât nu mai ştiu cine sunt, nu îmi mai recunosc Părintele; nu mai semăn şi nu mă mai asemăn Lui. Abuzul mi L-a răpit pe Dumnezeu şi m-a răpit pe mine Lui. Acesta e bonusul primit în urma suferinţelor trecutului, e bomboana de pe vârful tortului. Şi în această situaţie dureroasă, nu sufăr doar eu, cea rănită direct, dar prin mine a fost lovit şi EL de abuz, căci copilul I-a plecat de Acasă; s-a depărtat cumplit, înnebunit de teroare, mizerie, de nenumărate scheme şi mecanisme de autoapărare şi s-a pierdut în hăţişuri ale întunericului. Apoi, abuzul deşi a încetat, nu a încetat, căci m-a setat să mă abuzez singură, să îi continui lucrarea în cel mai demonic mod cu putinţă în mine şi în cei dragi, ducând astfel mai departe în curgerea generaţiilor neamului meu răul „moştenit”, pe care nu mă pot abţine să nu îl repet decât pe perioadă limitate de timp. Iar drama cea mare e că Domnul mă caută, mă vrea înapoi, bate la uşă, iar eu, având setările făcute de abuzator (care nu e în esenţă altul decât diavolul, lucrător prin oameni), mă aflu dincolo de uşă, în suferinţe grele, căutând izbăvirea la EL, dar incapabilă de a-i deschide. Ce mă fac???? Nu ştiu să Îi deschid! Orice am încercat până acum, nu a deschis uşa inimii mele Lui, iar EL nu intră cu forţa, - nu poate, fiind Dumnezeu. Stăm astfel şi plângem amândoi de o parte şi de alta a uşii, Unul după altul (EL mai cu seamă, căci eu de multe ori ajung să nu mai simt nimic), fără ca eu să pot/ştiu a-i deschide, încât abia mai pot purta sadismul acestei realităţi în care trăiesc. „Meşteşugul nefericirii”, cum îl numiţi Cuvioşia Voastră, e prezent în casa inimii mele.
Totuşi, aleg să nu deznădăjduiesc, pentru că Domnul prin psalmul 26 mi-a spus într-un moment al disperării mele: ”Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul”. Şi, mai nou, pornesc mai departe de aici. Adesea de abia târându-mi persoana sub povara neasemănării cu Dumnezeu, trebuie să găsesc răbdare şi aşteptare. Fac aşa cum mi-a spus El, ÎL aştept, şi iar ÎL aştept. În cumplitul iad care este în mine. Nădăjduind în iscusinţa Sa de a mă învăţa cum să Îi deschid poarta inimii mele într-un sfârşit, până nu va fi prea târziu.
Mă simt ca un drogat care otrăvit de toxicitatea unui mod de viaţă îmbibat de păcat, de tot felul de dependenţe de comportament nociv şi de percepţie eronată, am nevoie acum să mă las ; să încep a exersa în schimb singura dependenţă viabilă – dependenţa de Doamne (ca şi făptură a Lui (nu a răului), cum scrie în Sesiunea 1). Şi nu prea ştiu cum să pun în practică dependenţa de El pe fondul generat de codependenţa cronică de care sufăr, dar dacă Împărăţia se ia cu sila, atunci aşa să fie şi întru mine! E pe viaţă şi pe moarte (veşnică) până la urmă, nu e de glumă cu aşa ceva, am ştiut asta dintotdeauna. Mă voi sili spre El cu sau fără cuvinte, cu sau fără fapte; mă voi sili spre moarte – moartea vechiului şi pervertitului din mine.
... Dar nu e uşor! Căci nici bine nu am scris cele de mai sus, şi luptă mare mi-a venit prin gânduri, prin reactualizarea amintirilor trecutului plin de abuz şi păcat. Aş avea muuulte de spus, dar sintetizez: iată-mă şi pe mine identificându-mă la acest moment şi cu abuzatorul. Mă simt capabilă de orice rău şi astfel i-am „înţeles” pe cei care m-au abuzat: poţi să răneşti crunt din ipostaza celui care, voit sau nu, sistematic respingi pe Dumnezeu, pentru că pur şi simplu eşti fără scut în faţa presiunilor (ispitelor) demonului. Şi v-aş ruga, pomeniţi-mă şi pe mine la rugăciune, căci cu cât ÎL caut mai mult pe Domnul, cu atât mai multe şi grozave rele ies din mine; în loc să devin mai bună, mă surprind în toiul păcatului şi nu mică mi-a fost spaima iniţial. Căci m-am simţit captivă unui rău căruia nu mă pot împotrivi: e acolo în sângele şi carnea mea. Şi mă terorizează cu ameninţarea că îi sunt prizonieră pentru totdeauna. (...). În durerea aceasta nouă, am avut un moment în care am realizat ceva cumplit: iată ce greu îmi e să ies de sub influenţa răului, mă chinui să scap de el de nu mai ştiu câţi ani. Nu ar fi exclus ca asta să se datoreze şi faptului că în sânul apropiaţilor mei, ei, neputincioşi şi furioşi fiind, m-au drăcuit adesea, m-au dat răului. Şi uite că m-a luat, aşa cum şi-au dorit pe moment, şi greu scap de el.
Dar, Doamne, ce mă fac cu cei pe care apoi i-am dat eu răului, dupa cum uşor am învăţat? Complicată situaţie, nu intru în amănunte, dar păcatul naşte păcat şi se poate ţine în lanţ la nesfârşit. Doamne, ai milă de noi! Nu ne lăsa pradă răului!
Pe de altă parte, aş vrea să vă mai mărturisesc ceva. Mult ajutor, de neimaginat şi nepreţuit, am primit prin cuvântul Cuvioşiei Voastre de pe site, articole sau conferinţe. Şi atât cât sunt în stare, Vă mulţumesc pentru tot sprijinul pe care nu mai osteniţi să ni-l oferiţi! Vă port în gând şi inimă necontenit, ne sunteţi „de-a casei” şi dincolo de toată truda şi greutatea vieţii mele stigmatizată de un trecut trist, păstrez nădejdea bucuriei şi a întâlnirii cu toţi cei dragi la capăt de drum.
Îmi cer iertare pentru că atât de puţin sunt în stare deocamdată! Păstrez nădejdea în Domnul! ÎL aştept pe El, căci perioada asta din viaţa mea se poate numi Aşteptând pe Dumnezeu.
Mă opresc aici deocamdată. Binecuvântaţi! Doamne să vă binecuvânteze!
Sărut mâna!
Elina
Raspunsul:
Fetita mea iubita,
Cât timp ne împotrivim răului din noi nu putem ieși din capcană. Domnul spune: „nu vă împotriviți celui rău”! E uimitor, nu? Dar e singura ieșire pentru că împotrivindu-ne, devenim răi. Dar, atenție, a nu ne împotrivi nu înseamnă să facem ce ne cere, împinge sau obligă răul, ci doar să nu-i dăm din energia noastră luptându-ne cu el. Să-l simțim, să-l vedem, să-l numim dacă avem cuvinte, să-l îndurăm ca rău dar fără să ne identificăm cu el. Să avem conștiința clară că noi nu suntem răul. Că răul este în noi, dar nu este noi! Și, cu acel ceva, acel cineva din noi care nu este răul, să alergăm la Domnul arătându-ne pătimirea și cerând eliberarea. Vei descoperi cu uimire că răul nu mai are nici o putere asupra ta, chiar dacă o vreme îi mai simți presiunea sau sfâșierea. Dincolo de zona vulnerabilă a ființei noastre, se află lăcașul Bucuriei. Ai nevoie doar să accepți sfâșierea trecerii prin zona minată. De mână cu El!
Calea, Elina mea iubită, este această arătare-chemare lăuntrică în chiar momentul durerii, căderii, rușinii, deznădejdii... Vrăjmașul are putere asupra noastră doar atâta vreme cât căutăm alinare, ușurare, descărcare, anesteziere împotriva durerii la capătul căreia este Domnul, Cel ce a biruit moartea cu moartea Sa!De mare ajutor îți va fi și acceptarea, pe care te rog s-o duci până la capătul său de trăire, faptului că toată suferința pe care ne-o produce răul din noi este o suferință de gânduri și sentimente care ne amenință și chiar sperie că nu suntem buni și că Dumnezeu ne va stârpi fără milă pentru asta. Este iadul din noi, este iadul minții nostre, este iadul în care Domnul i-a cerut Sfântului Siluan să-și țină mintea și să nu deznădăjduiască. Să creadă în Dumnezeu iubire, în Dumnezeul Care iartă și iubește fără nici o condiție pe tot omul care alerga la El.
Știi, Dumnezeu nu așteaptă să ne facem mai întâi buni și apoi să alergăm la El ca să ne felicite, ca să ne dea o cunună de biruitori. Și nici nu ne cere să ne odihnim de răutatea noastră și abia apoi să ne ducem la El. Ci ne cheamă așa răi, răniți, obosiți, zdrobiți! Ce va face cu noi de ne vom duce, tu știi deja multe și, vei vedea în curând mult mai multe și ne vei povesti și nouă pentru că deja ești la Întâlnire!
Cu dragoste și recunoștință pentru onestitate și vitejie,
Maica Siluana
Detalii despre Seminarul Iertarii,online aici.
sâmbătă, 12 iunie 2010
Ceva ce nu este de vanzare
O tânără pereche de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele îngrămădite la întâmplare parcă, pe băncuțe. Erou acolo păpuși de tot felul, jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza.
Nu reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.
- Știți, începu femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.
- Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.
- Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.
- Îmi pare rău, zise zâmbind vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.
Faptul de a hotărî să avem un copil însemnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun: „M-ați chemat și iată-mă! Ce îmi dați acum?”.
Astfel începe îndatorirea educativă.
Un băiat de 15 ani vede cam așa acest lucru:
Voiam lapte
Și am primit biberonul,
Îmi doream aproape părinții
Și am căpătat o jucărioară,
Voiam să le vorbesc
Și mi-au dat un televizor,
Doream să învăț
Și mi-au cumpărat caiete,
Voiam să gândesc
Și am primit cunoștințe,
Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor
Și am dobândit câte o biată idee,
Voiam să fiu liber
Și m-au învățat disciplina,
Îmi doream iubire
Și mi-au făcut morală,
Voiam o profesie
Și am dobândit un loc de muncă,
Doream fericire
Și am primit bani,
Voiam libertate
Și am căpătat o mașină,
Doream să aflu sensul lucrurilor
Și am intrat pe făgașul carierei,
Voiam speranță
Și mi s-a dat doar milă,
Voiam să trăiesc...
BRUNO FERRERO
Articol preluat de la Maica Siluana. Poza am rapit-o de la Izabelle, de care mi-e dor, nu stiu de ce nu a mai scris de multa vreme.
Nu reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.
- Știți, începu femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.
- Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.
- Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.
- Îmi pare rău, zise zâmbind vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.
Faptul de a hotărî să avem un copil însemnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun: „M-ați chemat și iată-mă! Ce îmi dați acum?”.
Astfel începe îndatorirea educativă.
Un băiat de 15 ani vede cam așa acest lucru:
Voiam lapte
Și am primit biberonul,
Îmi doream aproape părinții
Și am căpătat o jucărioară,
Voiam să le vorbesc
Și mi-au dat un televizor,
Doream să învăț
Și mi-au cumpărat caiete,
Voiam să gândesc
Și am primit cunoștințe,
Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor
Și am dobândit câte o biată idee,
Voiam să fiu liber
Și m-au învățat disciplina,
Îmi doream iubire
Și mi-au făcut morală,
Voiam o profesie
Și am dobândit un loc de muncă,
Doream fericire
Și am primit bani,
Voiam libertate
Și am căpătat o mașină,
Doream să aflu sensul lucrurilor
Și am intrat pe făgașul carierei,
Voiam speranță
Și mi s-a dat doar milă,
Voiam să trăiesc...
BRUNO FERRERO
Articol preluat de la Maica Siluana. Poza am rapit-o de la Izabelle, de care mi-e dor, nu stiu de ce nu a mai scris de multa vreme.
miercuri, 9 iunie 2010
Mintea omului
"Da, mintea omului, numită nous de Sfinții Părinți, nu este acea „minte mică” despre care vorbești și care cere ce nu-ți e de folos de la Domnul. Această minte mică, mintea care ne minte, ne duce în înșelare de atâtea ori, este rațiunea, una din lucrările minții noastre și cea mai afectată de cădere și păcat. Mintea noastră adevărată și întreagă este de o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul. Din ea se nasc gândurile pe care le poate prelucra rațiunea, din ea purcede duhul omului, templu al Duhului Sfânt. Ale ei sunt și lucrările atenției, trezviei, imaginației, contemplației. Ale ei sunt simțirile duhovnicești. Ea e legătura noastră cu Dumnezeu. Ea și nu lucrarea ei rațiunea, cea transformată în zeitate de sărmanul om căzut, ne leagă de Dumnezeu și de lucrarea Sa cu noi.
Așadar, de îndată ce o numim mică, strâmtă și neputincioasă mintea cu care lucrează omul nostru vechi, egoul nostru, ne desprindem, ne eliberăm de identificările impuse de ego și devenim capabili să ne dăm seama că nu suntem una cu dorințele, poftele, nemulțumirile, sau plăcerile noastre. Devenim capabili să ne dăm seama că noi suntem altcineva și altceva și că sensul vieții noastre este dincolo de satisfacerea unor nevoi de supraviețuire sau de plăcere efemeră. Nevoința, asceza creștină, nu este altceva decât lepădarea, desprinderea de identificările, îngustările și limitările impuse de păcat. Doare pentru că renunțarea la o plăcere aduce o durere în trup și în suflet, dar e o durere mai mică decât cea cauzată de satisfacerea plăcerilor și, în plus, e o naștere la bucuria de a fi liber și iubit în libertate și deplinătatea ființei.
Când omul va realiza că nu există nici un „remediu” care să elimine „efectele secundare” (plăcerea e primară și durerea e secundară) ale consumului și existenței centrate pe plăcere, diavolul nu va mai avea nici o putere aspra micii sale minți. Deocamdată însă, aceasta e robia secolului și puțini sunt cei doritori să se salveze."
Fragment dintr-o scrisoare, raspuns al maicii Siluana
Așadar, de îndată ce o numim mică, strâmtă și neputincioasă mintea cu care lucrează omul nostru vechi, egoul nostru, ne desprindem, ne eliberăm de identificările impuse de ego și devenim capabili să ne dăm seama că nu suntem una cu dorințele, poftele, nemulțumirile, sau plăcerile noastre. Devenim capabili să ne dăm seama că noi suntem altcineva și altceva și că sensul vieții noastre este dincolo de satisfacerea unor nevoi de supraviețuire sau de plăcere efemeră. Nevoința, asceza creștină, nu este altceva decât lepădarea, desprinderea de identificările, îngustările și limitările impuse de păcat. Doare pentru că renunțarea la o plăcere aduce o durere în trup și în suflet, dar e o durere mai mică decât cea cauzată de satisfacerea plăcerilor și, în plus, e o naștere la bucuria de a fi liber și iubit în libertate și deplinătatea ființei.
Când omul va realiza că nu există nici un „remediu” care să elimine „efectele secundare” (plăcerea e primară și durerea e secundară) ale consumului și existenței centrate pe plăcere, diavolul nu va mai avea nici o putere aspra micii sale minți. Deocamdată însă, aceasta e robia secolului și puțini sunt cei doritori să se salveze."
Fragment dintr-o scrisoare, raspuns al maicii Siluana
vineri, 28 mai 2010
"Prefer un Dumnezeu vulnerabil"
"Astăzi, cineva drag mie, mi-a trimis un cuvânt scris de profesorul Adrian Nuță (Permisiunea de a greși) pe care l-am citit cu încântare, luare aminte și bucurie. O bucurie înmulțită cu cea a tuturor celor care vor citi asta și vor lua aminte și se vor folosi, pentru că acestă permisiune este chiar unul din darurile fundamentale pe care le-a făcut Dumnezeu omului de la început! Și toată istoria omenirii nu este, la o lectură onestă, decât iubirea nebună a lui Dumnezeu față de greșelnica făptură numită om. O, dacă ne-am îndura să luăm aminte că nu să nu greșim ne cere Dumnezeu, ci să alegem Viața ca să ne bucurăm de Ea și în ea! Dacă în loc să condamn și să pedepsesc, sau să mă condamn și să mă pedepsesc, aleg să iert și să mă iert cu iubirea pe care mi-o oferă El, nu doar ca model, ci și ca putere lăuntrică efectivă, ce mai rămâne din suferința mea?
Problema însă are rădăcini înfipte viclean în firea omului, într-un adânc de dincolo de cel în care umblă, admirabil, și profesorul Nuță! E acolo unde omul alege să nu-și permită să greșească pentru a fi ca Dumnezeu, așa cum și-L închipuie el la sugestia celui ce n-a mai avut smerenia să mai primească iubirea lui Dumnezeu după ce a greșit.
Dar nu pentru aceste gânduri am început să scriu mesajul, ci pentru ultimele cuvinte ale articolului:Prefer un Dumnezeu vulnerabil și viu unuia înghețat în perfecțiunea lui intangibilă. Aș vrea să se găsească o Evanghelie apocrifa în care Iisus să nu fie menajat, adică să fie prezentat și făcând lucruri caraghioase sau prostești. E ciudat... însă cred că L-aș iubi mai mult.
Voiam să-ți spun, Profesore, că ai voie să greșești închipuindu-ți că Domnul nu este cum ți-ai dori ca să-L iubești mai mult! El nu încetează pentru asta să te iubească exact așa cum îți dorește inima în adâncul ei cel mai adânc. Cât despre Evanghelia pe care o cauți este deja în cele patru, dar e ascunsă de lecturile făcute de alții prin ochii noștri. Până o vei recunoaște acolo o poți citi, cum și faci cumva cu harul pe care îl ai, explicit și limpede în inima și viața fiecărui om. Domnul Se identifică până la a spune „Mie” și „pe Mine” când vorbește despre „cei mai mici ai Săi” și oricine se recunoște pe sine ca fiind unul dintre aceștia, Îl vede cât este de vulnerabil și câte lucruri caraghioase și prostești face în noi.Din păcate, încă citim toate astea aproape exclusiv cu ochii „acuzatorului”!
Cu recunoștință pentru cine mi-a trimis articolul și admirație pentru autor,
Maica Siluana"
Pentru ziua de azi, LA MULTI ANI, Maicuta Siluana!
Problema însă are rădăcini înfipte viclean în firea omului, într-un adânc de dincolo de cel în care umblă, admirabil, și profesorul Nuță! E acolo unde omul alege să nu-și permită să greșească pentru a fi ca Dumnezeu, așa cum și-L închipuie el la sugestia celui ce n-a mai avut smerenia să mai primească iubirea lui Dumnezeu după ce a greșit.
Dar nu pentru aceste gânduri am început să scriu mesajul, ci pentru ultimele cuvinte ale articolului:Prefer un Dumnezeu vulnerabil și viu unuia înghețat în perfecțiunea lui intangibilă. Aș vrea să se găsească o Evanghelie apocrifa în care Iisus să nu fie menajat, adică să fie prezentat și făcând lucruri caraghioase sau prostești. E ciudat... însă cred că L-aș iubi mai mult.
Voiam să-ți spun, Profesore, că ai voie să greșești închipuindu-ți că Domnul nu este cum ți-ai dori ca să-L iubești mai mult! El nu încetează pentru asta să te iubească exact așa cum îți dorește inima în adâncul ei cel mai adânc. Cât despre Evanghelia pe care o cauți este deja în cele patru, dar e ascunsă de lecturile făcute de alții prin ochii noștri. Până o vei recunoaște acolo o poți citi, cum și faci cumva cu harul pe care îl ai, explicit și limpede în inima și viața fiecărui om. Domnul Se identifică până la a spune „Mie” și „pe Mine” când vorbește despre „cei mai mici ai Săi” și oricine se recunoște pe sine ca fiind unul dintre aceștia, Îl vede cât este de vulnerabil și câte lucruri caraghioase și prostești face în noi.Din păcate, încă citim toate astea aproape exclusiv cu ochii „acuzatorului”!
Cu recunoștință pentru cine mi-a trimis articolul și admirație pentru autor,
Maica Siluana"
Pentru ziua de azi, LA MULTI ANI, Maicuta Siluana!
duminică, 18 aprilie 2010
duminică, 28 februarie 2010
Martisor duhovnicesc
Pentru doamne si domnisoare, cu drag.
(Nu este interzis accesul domnilor)
Multumiri Deliei pentru postarea acestei minunate emisiuni pe vimeo.
(Nu este interzis accesul domnilor)
Maica Siluana, Despre femeie... from delia on Vimeo.
Multumiri Deliei pentru postarea acestei minunate emisiuni pe vimeo.
luni, 28 decembrie 2009
Cum sa ne rugam - parintele Paisie Aghioritul
"La inceput sa ne rugam pentru ca rugaciunea noastra sa aiba drept rezultat venirea tuturor celor ce traiesc si a celor care vor trai la evlavie fata de Dumnezeu. Eu spun in rugaciunea mea: "Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine". Si mai spun: "Doamne, mantuieste pe cei necredinciosi". Cand preotul spune "Pentru cei ce ne-au cerut noua nevrednicilor sa ne rugam pentru dansii", adaug si "pentru cei ce nu ne-au cerut". Pentru ca trebuie sa ne rugam si pentru care ne-au cerut-o, cat si pentru cei ce nu ne-au cerut, si pentru cunoscuti si pentru necunoscuti. Exista atatea mii de oameni care au mai mare nevoie si probleme mai serioase decat acei care ne-au cerut sa ne rugam. Sa facem rugaciune si pentru cei ce au fost nedreptatiti, ca sa se arate adevarul; sa li se dea libertate celor inchisi si sa-i foloseasca duhovniceste necazul prin care au trecut. (...)
Sa te rogi in general [decat sa adresezi cereri concrete] si sa spui: "Doamne Iisuse Hristoase miluieste pe cei ce sufera trupeste si sufleteste." In aceasta rugaciune sunt cuprinsi si cei adormiti. Daca-ti vine in minte o ruda, spune si pentru ea o rugaciune: "...miluieste pe robulTau cutare", si treci imediat la rugaciunea generala pentru toata lumea, "...miluieste toata lumea Ta." Poti sa-ti aduci amine de o persoana care are nevoie si sa te rogi putin pentru ea, dupa care spune: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi" si sa te doara pentru toti, ca sa nu plece... trenul doar cu un calator. Sa nu ne agatam numai de o problema si dupa aceea sa nu putem ajuta cu rugaciunea nici pe ceilalti, nici pe noi insine. Cand, de pilda, te rogi pentru un bolnav de cancer, sa te rogi pentru toti bolnavii de cancer si sa pui o rugaciune si pentru cei adormiti. Sau vezi un nefericit. Mintea ta sa mearga imediat la toti nefericitii si sa te rogi pentru ei. (...)
Atunci cand merge cineva la subiecte speciale si se gandeste cat sufera semenii nostri, se foloseste pentru ca i se brodeaza inima. Astfel, cu inima indurerata, de la subiectele speciale merge la cele generale si ajuta tot mai mult prin rugaciunea inimii. "
Parintele Paisie Aghioritul - "Azi traim anii Apocalipsei"
Asa cum spune parintele Paisie, asa se roaga si maicuta Siluana, dupa rugaciunile incepatoare. Recomand cu drag sa o ascultam aici: http://ramurainflorita.blogspot.com/2009/10/rugaciunea-de-la-ora-22-cu-maica.html
Sa te rogi in general [decat sa adresezi cereri concrete] si sa spui: "Doamne Iisuse Hristoase miluieste pe cei ce sufera trupeste si sufleteste." In aceasta rugaciune sunt cuprinsi si cei adormiti. Daca-ti vine in minte o ruda, spune si pentru ea o rugaciune: "...miluieste pe robulTau cutare", si treci imediat la rugaciunea generala pentru toata lumea, "...miluieste toata lumea Ta." Poti sa-ti aduci amine de o persoana care are nevoie si sa te rogi putin pentru ea, dupa care spune: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi" si sa te doara pentru toti, ca sa nu plece... trenul doar cu un calator. Sa nu ne agatam numai de o problema si dupa aceea sa nu putem ajuta cu rugaciunea nici pe ceilalti, nici pe noi insine. Cand, de pilda, te rogi pentru un bolnav de cancer, sa te rogi pentru toti bolnavii de cancer si sa pui o rugaciune si pentru cei adormiti. Sau vezi un nefericit. Mintea ta sa mearga imediat la toti nefericitii si sa te rogi pentru ei. (...)
Atunci cand merge cineva la subiecte speciale si se gandeste cat sufera semenii nostri, se foloseste pentru ca i se brodeaza inima. Astfel, cu inima indurerata, de la subiectele speciale merge la cele generale si ajuta tot mai mult prin rugaciunea inimii. "
Parintele Paisie Aghioritul - "Azi traim anii Apocalipsei"
Asa cum spune parintele Paisie, asa se roaga si maicuta Siluana, dupa rugaciunile incepatoare. Recomand cu drag sa o ascultam aici: http://ramurainflorita.blogspot.com/2009/10/rugaciunea-de-la-ora-22-cu-maica.html
miercuri, 9 decembrie 2009
Challenge
"Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.
În primul rând, nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului... E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea – și morbidă și indiscretă – de a ferici pe toți oamenii cu amănunte tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții.
Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității.
Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională, a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.
Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție."
NICOLAE STEINHARDT - Jurnalul fericirii
Via Maica Siluana
În primul rând, nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului... E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea – și morbidă și indiscretă – de a ferici pe toți oamenii cu amănunte tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții.
Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității.
Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională, a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.
Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție."
NICOLAE STEINHARDT - Jurnalul fericirii
Via Maica Siluana
sâmbătă, 31 octombrie 2009
Doamne, binecuvântează și miluiește pe toți copiii lumii!
Doamne, binecuvântează și miluiește pe toți copiii lumii!
... Doamne, binecuvântează și miluiește pe toți copiii abuzați din pântecele maicii lor!
... Doamne, binecuvântează și miluiește pe pruncușorul femeii aceleia care se plimbă astăzi nepăsătoare trăgând cu sete din țigară! Binecuvânteaz-o și pe mămica lui și arată-i minunea care crește în ea și învaț-o s-o iubească deplin!
... Doamne, binecuvântează și miluiește pe toți copiii neascultați de părinții lor, pe copiii neglijați, neînvățați, nesupravegheați, neiubiți de părinții lor!
... Doamne, binecuvântează și miluiește copilașii bătuți, bătuți cu cruzime, care aud mereu țipete și înjurături din gura părinților care, ei înșiși neiubiți, n-au învățat să-i iubească!
... Doamne, binecuvântează și miluiește copilașii răniți de părinții lor care nu știu și nu pot să le ceară iertare! Ocrotește-i Tu, învață-i toate și vindecă suflețelul lor care nu înțelege de ce părinții se bat, se înjură, se rănesc, se înșeală, se părăsesc, îi părăsesc...
... Doamne, binecuvântează și miluiește copiii pe care părinții nu-i lasă să crească, nu știu de ce să îi ferească și cum să îi educe! Ferește-i Tu de toată răutatea! Învață-ne pe noi toți cum să-i creștem pe copiii Tăi și să Ți-i aducem candele luminoase, curate, pe care să le umpli cu Duhul Tău cel Sfânt! Nu ne lăsa să perpetuăm asupra copiilor Tăi, ca pe un blestem, abuzurile pe care le-am trăit și care ne-au îndepărtat de Tine, de oameni, de noi înșine. Curăță inimile noastre și le pregătește să devină inimi de părinți credincioși. Iar când, inevitabil, îi vom răni pe copiii Tăi, Doamne, învață-ne cele de folos și-i întărește să nu le fim noi poticnire în calea către Tine, Părintele nostru. Învață-i să ne ierte, să ne binecuvânteze și să se roage pentru noi, căci știm puterea unei rugăciuni curate de copil.
... Doamne, binecuvântează și miluiește pe toți copiii lumii!
... Doamne, binecuvântează-ne, iartă-ne și ne miluiește și pe noi, copiii de ieri.
Vindeca inimile noastre și picură în ele înțelepciunea Duhului Tău celui Sfânt. Ajută-ne nouă să iertăm toate și să facem voia Ta.
Sursa:http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1205
... Doamne, binecuvântează și miluiește pe toți copiii abuzați din pântecele maicii lor!
... Doamne, binecuvântează și miluiește pe pruncușorul femeii aceleia care se plimbă astăzi nepăsătoare trăgând cu sete din țigară! Binecuvânteaz-o și pe mămica lui și arată-i minunea care crește în ea și învaț-o s-o iubească deplin!
... Doamne, binecuvântează și miluiește pe toți copiii neascultați de părinții lor, pe copiii neglijați, neînvățați, nesupravegheați, neiubiți de părinții lor!
... Doamne, binecuvântează și miluiește copilașii bătuți, bătuți cu cruzime, care aud mereu țipete și înjurături din gura părinților care, ei înșiși neiubiți, n-au învățat să-i iubească!
... Doamne, binecuvântează și miluiește copilașii răniți de părinții lor care nu știu și nu pot să le ceară iertare! Ocrotește-i Tu, învață-i toate și vindecă suflețelul lor care nu înțelege de ce părinții se bat, se înjură, se rănesc, se înșeală, se părăsesc, îi părăsesc...
... Doamne, binecuvântează și miluiește copiii pe care părinții nu-i lasă să crească, nu știu de ce să îi ferească și cum să îi educe! Ferește-i Tu de toată răutatea! Învață-ne pe noi toți cum să-i creștem pe copiii Tăi și să Ți-i aducem candele luminoase, curate, pe care să le umpli cu Duhul Tău cel Sfânt! Nu ne lăsa să perpetuăm asupra copiilor Tăi, ca pe un blestem, abuzurile pe care le-am trăit și care ne-au îndepărtat de Tine, de oameni, de noi înșine. Curăță inimile noastre și le pregătește să devină inimi de părinți credincioși. Iar când, inevitabil, îi vom răni pe copiii Tăi, Doamne, învață-ne cele de folos și-i întărește să nu le fim noi poticnire în calea către Tine, Părintele nostru. Învață-i să ne ierte, să ne binecuvânteze și să se roage pentru noi, căci știm puterea unei rugăciuni curate de copil.
... Doamne, binecuvântează și miluiește pe toți copiii lumii!
... Doamne, binecuvântează-ne, iartă-ne și ne miluiește și pe noi, copiii de ieri.
Vindeca inimile noastre și picură în ele înțelepciunea Duhului Tău celui Sfânt. Ajută-ne nouă să iertăm toate și să facem voia Ta.
Sursa:http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1205
joi, 24 septembrie 2009
La multi ani, Maicuta Siluana!
La multi ani! Sa ne traiti intru Domnul scumpa maicuta!Cu adanca dragoste si profund respect va multumesc pentru felul in care sunteti un dar al Domnului pentru cei ce va cauta!
luni, 6 iulie 2009
Ruga pentru grabnic ajutor
Dragii nostri prieteni,
Stiu ca va rugati pentru noi si va multumesc, dar va rog ca, o vreme, sa va rugati impreuna cu noi si pentru noi cu rugaciunea:
Doamne, miluieste si cerceteaza cu harul Tau pe cei ce ne iubesc si pe cei ce ne urasc!
Doamne, rasplateste cu mangaierea Ta si cu bunatati pamantesti si ceresti pe cei ce ne iubesc si ne ajuta pe Cale!
Doamne, pune degraba si cu temei iubire in inima noastra pentru toti cei care ne vrajmasesc si ne fac rau cu voie sau fara voie, cu stiinta sau fara stiinta, cu gandul, cuvantul sau cu fapta si revarsa harul Tau in inima lor spre dragoste si intelegere!
Doamne, invata-ne sa fim blanzi si smeriti cu inima, cum ne-ai cerut!
Doamne, multumim pentru tot si pentru toate si fie Slava Ta in veci!
Doamne, Preasfanta Treime, Tata, Fiule si Duhule Sfinte, miluieste-ne pe noi si pe toata lumea Ta!
Amin!
Cu recunostinta,
Maica Siluana cu familia sa in Domnul
http://www.sfintiiarhangheli.ro/maica-siluana-va-raspunde.php
duminică, 1 februarie 2009
Anunt
Centrul de Formare si Consiliere Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil doreste sa organizeze o întâlnire cu medicii psihiatri si psihologi ortodocsi din Iasi pentru stabilirea unei strategii de unire, sub binecuvântarea Bisericii, a tuturor preocuparilor de practicare a unei psihoterapii ortodoxe.
Cu respect, invitam si pe parintii teologi sau duhovnici preocupati de formularea antropologiei ortodoxe într-un limbaj accesibil celor care se straduiesc sa raspunda problemelor omului în duh ortodox.
Doritorii sunt rugati sa se înscrie online pâna la data de 10 februarie 2009 pe mail-ul Centrului sfarhangheli@gmail.com.
Anuntul a fost preluat de aici : http://www.sfintiiarhangheli.ro
Cu respect, invitam si pe parintii teologi sau duhovnici preocupati de formularea antropologiei ortodoxe într-un limbaj accesibil celor care se straduiesc sa raspunda problemelor omului în duh ortodox.
Doritorii sunt rugati sa se înscrie online pâna la data de 10 februarie 2009 pe mail-ul Centrului sfarhangheli@gmail.com.
Anuntul a fost preluat de aici : http://www.sfintiiarhangheli.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)