Amintiri dragi despre parintele Arsenie

Era prin anul 1994. Tatal meu murise iar mama era foarte bolnava si nu puteam sa o vizitez decat de doua ori pe an. Intre noi erau 700 km si aveam 2 fetite mititele. Era o mare dilema in capul meu, mi-as fi dorit mult de tot sa ii stau mamei alaturi mereu, dar nu stiam cum sa fac asta. Ma simteam vinovata pentru multe, pentru faptul ca nu i-am fost alaturi tatalui in perioadele lui de suferinta (avand la vremea aceea o fetita de un an si ceva si inca una in burtica). pentru ca in prezent imi neglijam mama, pentru ca plecasem, prin casatorie, atat de departe de casa parinteasca, parca fugind spre o viata mai usoara. Ai mei parinti mi-au fost alaturi cata vreme am avut nevoie de ei, iar acum, cand eram bine, se prabusisera in boala. Spiritual vorbind eram complet pierduta in spatiu, nu ma mai spovedisem din copilarie iar pe Domnul de-abia ce incepusem sa il descopar.

Acesta a fost contextul in care o buna prietena mi-a oferit un minunat cadou, respectiv o plimbare pana la Techirghiol. (Multumesc din suflet, scumpa mea Eva). Auzisem de parintele Arsenie si voiam sa il intreb despre dilemele si fricile mele.

Am ajuns in curtea manastirii si am intrebat de chilia parintelui. Era un moment de liniste deplina, nimeni la coada, nimeni in curte. Stateam in fata chiliei si nu aveam curaj sa intru. Parintele ne-a simtit, a iesit sa ne intampine si ne-a invitat inauntru. Nu m-am spovedit atunci... n-am cerut asta si nu mi s-a oferit decat ceea ce am cerut: o discutie. Pentru ca imi era teama de blestemele pe care le auzisem rostite asupra familiei mele, parintele mi-a spus: "Dumnezeu nu asculta vorbele dobitocesti ale oamenilor."

Apoi am pus intrebarea care ma framanta adanc: "De ce ma pune Dumnezeu sa aleg intre parinti si copii?". Intrebarea mea l-a suparat pe parintele, sau l-a intristat faptul ca nu stiam nimic despre ordinea fireasca a lucrurilor, despre prioritatile fiecarui om in viata si despre importanta care e necesar a fi acordata celor dragi.Mi-a spus sa am grija de copii, ca asta este treaba mea mea acum, si sa imi vizitez mama cat de des pot. Finalul intalnirii a fost cu totul altfel decat restul discutiei, parintele ne-a facut sa radem, mi-a insuflat incredere si mi-a readus zambetul pe buze.

Urmatoarele intalniri cu parintele au fost pentru spovedanie. Nu mergeam singura, duceam cu mine prietene dragi, asa cum si eu fusesem dusa la randul meu la dansul. Ultima oara cand l-am vazut, dupa o foarte lunga pauza, a fost din nou la initiativa unei dragi si tinere prietene, Adina. Asta s-a intamplat cu doi ani in urma, parintele era bolnav si maicuta care il avea in grija incerca sa mai tempereze multimea vizitatorilor. Am primit atunci din partea parintelui o rugaciune de binecuvantare, toti ce care eram pe acolo. Inca mai simt uneori calda si ocrotitoare a parintelui pe capul meu.


Ultimele zile au fost paradoxale. Durere imbracata in bucurie.Multumesc Domnului ca in seara dinaintea inmormantarii mi-a oferit din nou o plimbare la Techirghiol. Multumesc Domnului ca mi-a dat nelinistea cea buna si m-a impins de la spate sa merg si la slujba de inmormantare. Cum sa renunti la atata binecuvantare?

Cum sa fie mort parintele? E viu, e mai viu decat noi toti, pentru ca avea de mult in sine si are in continuare viata cea adevarata, bucuria, raiul. Cum sa aruncam noi tarana peste sicriul parintelui? Noi, care suntem tarana, sa aruncam tarana peste omul lui Dumnezeu? Noi sa ne rugam sa fie iertat cel ce era deja demult sfant? Am simtit ca parintele ne poarta de grija in continuare, pana la nivel de detaliu, pentru ca sa pricepem ca Domnul are grija de noi in toate ale noastre... Poate ca par lucruri normale sau simple, dar mie mi s-a parut extraordinar sa gust coliva facuta pentru parintele si sa beau apa rece oferita de pomana pentru parintele.

In timp ce se citea din cuvantul patriarhului despre dragostea parintelui pentru Maica Domnului mi-am imaginat cum l-a intampinat Maicuta, acolo sus, pe parintele Arsenie.

Parintele Arsenie a fost un mare dar si o mare binecuvantare de la Domnul pentru poporul roman.

Am incercat sa primesc si sa pastrez in inima mea toata comoara cuvintelor rostite de parintii care au slujit. Parintele Teofan a explicat cum e cu starea de prezenta, ce era ceruta drept canon de catre parintele Arsenie. Stare de prezenta fata de Domnul, fata de aproapele, fata de lume si fata de propria constiinta.


" - Prezenta in fata lui Dumnezeu, caci El te-a creat.
- Prezenta in fata aproapelui, caci esti destinat sa-l iubesti si sa te rogi pentru el.
- Prezenta in fata lumii, caci lumea intreaga esti chemat sa o porti in rugaciunile tale catre Dumnezeu.
- Prezenta in fata propriei tale constiinte, care nu trebuie sa fie niciodata adormita."

"Dumnezeu, spunea Parintele, mantuieste doar pe cei vii, pe cei care pulseaza de viata, pe cei care traiesc cu adevarat in fiecare clipa, pe cei care daruiesc viata celor din jurul lor."

Predica IPS Teofan rostita la slujba de inmormantare, poate fi ascultata sau citita aici.

A plecat la Domnul!

"Dacă te temi de moarte, nu poţi apăra şi nu poţi să dai cuvînt bun. Trebuie să trăim cu conştiinţa morţii; nu putem ocoli moartea şi toată viaţa ne pregătim pentru ea. Dar dincolo de moarte ne aşteaptă fericirea veşnică, dacă îl urmăm pe Hristos. Aşdar, orice preot, ca şi orice creştin, trebuie să mărturisească Adevărul cu orice preţ. Căci, pînă la urmă, nici nu avem ce pierde. În cel mai rău caz ne omoară, dar pentru asta nu trebuie să ne îndulcim poziţia. Sînt duhovnici buni la noi, însă e nevoie de eroism să împlineşti cunoştinţele."

parintele Arsenie Papacioc

Azi, in ziua aflarii mostelor sfantului bucuriei, Serafim de Sarov, s-a mutat la Domnul parintele Arsenie Papacioc. Dar parintele e si cu noi, si pentru noi, nimic nu pierdem. Lacrimile sunt un castig. Sarut-mana, parinte drag!

Despre Parintele Bartolomeu Anania, cu prof. Razvan Ionescu

INVIEREA E MAI PRESUS DE MOARTE

Prof. Razvan Ionescu despre IPS Bartolomeu Anania - 1 feb 2011

Asculta mai multe audio traditionala

Sinceritatea unui OM universal

Niciodata, in lumea asta, pentru nimic nu e prea tarziu!



UPDATE: Din pacate aceste inregistrari din emisiunea Profesionistii cu parintele Bartolomeu Anania nu mai pot fi vizionate pe youtube. Am incercat sa regasesc inregistrarea emisiunii in arhiva TVR, dar nu am reusit. Mare pacat. Voi posta in schimb o inregistrare a unei emisiuni din aceasta dimineata de la Radio Dobrogea.

Singura certitudine

Despre moarte, cu realism

Atitudinea in fata mortii

Alexandra a fost. Pe pamant. Acum e la Domnul. De cand a aflat diagnosticul, cancer cu metastaze, in luna iulie a acestui an, a inceput sa tina un jurnal.

Prima fila:

"Azi e o zi nefasta pentru mine. Diagnosticul a venit ca un soc: metastaze la plamani si rinichi. Primul gand care-mi trece prin minte implica moartea. Imi pare imposibil sa mi-o scot din minte. Incerc sa-mi imaginez cum arata NIMICUL! O mare intindere pustie de GOL! Nimeni drag care sa fie pe acel camp pustiu, care sa ma tina de mana. Nu reusesc sa-mi retin lacrimile. Un zid imens imi apare in fata: sfarsitul…cand nici macar nu am inceput. Incerc sa plec de la acest sfarsit si sa imaginez o viata pe care inca nu am trait-o si pe care poate nici nu voi apuca sa o cunosc. Cum ar fi aratat ea oare?

Mi-e teama….foarte teama! Simt cum respiratia mi se ingreuneaza, cum inima incepe sa-mi bata din ce in ce mai tare, de parca ar vrea sa iasa de la locul ei... acel loc bolnav, patat de cancer: pieptul meu! Ma gandesc cum sa le spun celor dragi?! Marian, sotul meu, e langa mine…incearca sa ma incurajeze insa ochii lui sunt atat de tristi si imi pare atat de rau ca nu pot sa-I alin…dragul de el.

Incerc sa ma adun…ma indrept instinctiv spre o biserica…poate Dumnezeu ma va indruma spre o cale…poate imi va da o speranta…poate imi va da o noua sansa la viata…"

Azi a fost postata ultima fila a jurnalului, o fila pregatita din timp. Pentru ca stia. Intelesese.

"Buna dragii mei... daca cititi aceste randuri este pentru ca Dumnezeu a decis ca eu sa-i fiu alaturi...

Am inceput sa scriu pe acest blog din recunostinta pentru cei care, fara sa ma cunoasca, au decis sa fie alaturi de mine, atat moral cat si financiar... si am vrut sa le impartasesc din experienta traita si din lectiile invatate, si prin asta sa le multumesc pentru suportul acordat...

Daca am reusit sa transmit mesajul... acela ca viata e cel mai pretios dar pe care-l primim si ca merita traita intens... si daca in momentele vesele sau triste o sa va amintiti acest mesaj... atunci inseamna ca, desi am pierdut batalia... n-am pierdut si razboiul... inseamna ca voi continua sa traiesc in amintirea voastra...

Imi doresc sa nu umbresc in nici un fel aceste sarbatori... si-mi doresc sa ma conduceti cu zambetul pe buze... pentru ca acest sfarsit nu e o pedeapsa... ci doar rasplata unei vieti traite frumos... pentru ca acest sfarsit e doar un nou inceput...

Va imbratisez cu drag!"

Doamne, odihneste in pace acest suflet frumos!

Tentatia iadului

„Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul
fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească. Orice întoarcere a voinţei,
deci orice faptă, dincolo e cu neputinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare
patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând cum să se împlinească,se stârneşte mereu, creşte mereu şi-l chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc - şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nici o izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zadarnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor,asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă.Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se în deşert şi zvârcolindu-se, în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai – ceea ce îi măreşte suferinţele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioaroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.

Precum în viaţa pământească, lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului,acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic,zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins,care nu luminează nimic.Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (Ioan 2,16), înşelate de iubirea de sine, care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.

Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei care n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la mine şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde,le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte.”

Ieromonah Arsenie Boca,Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

Sursa:Irina Adriana Coşoveanu, Fundatia Arsenie Boca, http://www.fundatiaarsenieboca.ro/

874

Mai intai am vazut afisul. La Natalia. L-au preluat multe bloguri. Apoi Adriana a gasit videoclipul. Asa ca, e momentul potrivit sa-l preiau si eu. Pentru ca centrul acesta de ingrijiri paleative se ocupa si de suflet. Pentru ca momentul cand medicii nu mai pot da sperante de vindecare e tare dificil pentru pacienti si familia lor. Pentru ca mi-as fi dorit sa existe un asemenea centru cu 16 ani in urma, pe undeva pe langa Cluj, pentru mama mea.Pentru ca mi-as fi dorit vara trecuta sa existe un asemenea centru si in Constanta... Pentru ca am avut onoarea sa il ascult pe domnul doctor Pavel Chirila la o conferinta, pentru ca Maica Siluana il recomanda cu mare drag.



Detalii despre Fundatia Sfanta Irina - http://www.paliativecare.ro

We'll stand up for you

"We'll Stand Up For You" from Wynn Young on Vimeo.

Filmul a fost inspirat dintr-un caz real.

In memoriam Traian Popescu

In amintirea unui mare roman, model de demnitate nationala, va recomand sa ascultati inregistrarea conferintei de la Constanta, "Anul 1948 şi Generaţia Scut” susţinută de către Dan Puric şi Traian Popescu in noiembrie 2008.

http://www.radiodobrogea.ro/?p=1353

Cosmina a plecat

Azi, am scos de pe blog un banner. Cosmina a plecat printre ingerasi.Am aflat vestea de pe blogul Isabellei, desigur. Am recitit toata povestea ei si am plans admirandu-i ambitia si tenacitatea. S-a luptat frumos, pentru viata. A trait putin, dar din plin si si-a asumat durerea, cat pentru o viata intreaga. Prin felul ei de a suporta suferinta si-a facut multi prieteni, care i-au fost mereu alaturi. N-am intalnit-o niciodata pe Cosmina, dar parca i-am trait durerea, in acest loc alinator si incapatanat care este blogul Isabellei. Un blog amar si tacut. Cosmina, odihneste-te in pace!In sfarsit nu te mai doare nimic.

Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice

"Dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.

Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale.

A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul Hristos îl va primii în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cărţile, în înregistrările cu predicile, conferinţele sau interviurile realizate în ultimii 20 de ani în toată ţara.

Veşnica lui pomenire!"

Mai multe informatii aici: http://www.basilica.ro/ro/stiri/parintele_arhimandrit_teofil_paraian_duhovnicul_manastirii_brancoveanu_de_la_sambata_de_sus_a_trecut_la_cele_vesnice.html
si aici: http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2009/10/vesnica-pomenire-iubite-parinte-teofil.html

Inmormantarea va avea loc sambata la ora 14, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus. Pentru participare la inmormantare se organizeaza pelerinaj din Bucuresti. Detalii aici: http://paginadefolos.blogspot.com/2009/10/veniti-la-inmormantarea-pr-teofil.html

Odihneste-te in pace, suflet bun!

Au trecut deja noua zile de cand bunul meu tata socru a adormit. Nu ma simteam inca pregatita sa scriu pe tema asta, dar un comentariu primit azi m-a provocat. Doamna Elena, multumesc pentru provocare.

Socrul meu a fost un om bun, chiar foarte bun. Dar inainte de a se imbolnavi (cancer la plamani, depistat foarte tarziu, in faza la care metastazele se intinsesera si la alte organe), nu obisnuia sa se spovedeasca sau sa se impartaseasca. Nu-l descoperise pe Domnul in toata splendoarea iubirii lui. Dar boala i-a fost leac duhovnicesc desavarsit. In seara zilei de 15 august (Adormirea Maicii Domnului) a facut un accident cerebral datorita metastazelor de pe creier. A venit salvarea, a fost internat, i s-au facut toate investigatiile posibile si a intrat in coma. Verdictul medicilor: mai are de trait o zi sau maxim o saptamana. A doua zi a fost pomenit la Sfanta Liturghie si la Acatistul Sf Pantelimon de dupa liturghie, la biserica din spital. Dupa liturghie a venit preotul sa-l vada. Tocmai isi revenise din coma, avea ochii deschisi si era lucid, dar nu putea vorbi. A fost impartasit cu scump trupul si sangele Domnului. Si treptat, treptat a inceput sa-si revina. Spre seara deja putea vorbi. Dupa o saptamana a reusit sa se spovedeasca. Domnul i-a daruit, dupa impartasanie, inca 40 de zile de viata pe acest pamant, caminul nostru provizoriu. Acest dar a fost valoros atat pentru el cat si pentru cei dragi lui, desi nu au fost numai zile bune, au fost si zile cu durere multa. Durerea era suportata cu stoicism si cand simtea pe cineva langa el, cineva care-l asculta cu sufletul, spunea: "Acum imi e mai bine." In ultimele 3 zile privea din cand in cand in sus, spre coltul din dreapa al incaperii, iar privirea aceea era senina si intrebatoare. A adormit linistit, intru Domnul.

Oare sa nu ma rog pentru el? Sa nu ma rog pentru scumpii mei parinti si pentru dragul meu fiu? Si pentru toate rudele mele dragi?Si pentru primul meu duhovnic? Orice gand, chiar si scurt, orice "Doamne miluieste-l" este ascultat de Domnul. Iar in sfanta liturghie si la slujba parastasului impreuna suntem.

"Sfantul Efrem Sirul explica lamurit, printr-o paralela, posibilitatea si influenta salvatoare a rugaciunilor noastre asupra sufletelor raposatilor. In testamentul sau, el zice, intre altele, ca intre raposati si vii, cand acestia se roaga pentru ei, este aceeasi simpatie ce exista in natura intre fructele pamantului. Astfel, cand timpul infloririi a trecut pentru vie, vinul in pivnita incepe a fierbe; cand unele legume plantate in pamant incep a se desfasura, aceleasi legume in case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia inseamna a avea un viu interes pentru soarta aproapelui. Insusi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta pacatosilor, impovarandu-Se cu toate pacatele noastre si facandu-Se vinovat de toate greselile noastre inaintea Parintelui Sau ceresc; toate aceste greseli le-a spalat cu sangele Sau si le-a sters prin moartea Sa. Asadar, daca Insusi Dumnezeu ia parte la soarta noastra, putem noi sa nu ne interesam de soarta aproapelui nostru, cerand pentru el mantuirea, putem noi sa nu sacrificam tot ce este in puterea noastra?

Domnul nostru Iisus Hristos ne invata si ne-a aratat ca nu sunt morti propriu-zis, ca oamenii vietuiesc dincolo de mormant. Viata crestina este intemeiata pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugandu-se pentru membrii Bisericii lui Hristos si purtand greutatea aproapelui.

Biserica Ortodoxa se roaga pentru tot universul, pentru toti oamenii - vii sau morti - numai daca ei sunt ortodocsi si daca au parasit aceasta viata intru credinta si nadejde. Nu e nevoie decat a crede in Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugaciunilor pentru raposati. De voi uita pe raposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata ca l-am iubit cand era cu mine pe pamant? Daca intr-adevar l-am iubit viu fiind, as putea inceta sa-l mai iubesc cand va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrara bunului simt. La nevoie se cunosc adevaratele prietenii si putem noi sa ne inchipuim o trebuinta mai mare decat aceea a sufletului nedesavarsit, incarcat de pacate?

Astfel se arata inalta indatorire inaintea lui Dumnezeu si inaintea raposatilor a celui ce se roaga pentru morti. A inmormanta trupul raposatilor este un act de milostenie practicat de intreaga omenire. Insa religia crestina pretinde inca sa se ingroape trupul cu toata onoarea ce se cuvine templului Sfantului Duh. Asadar, inmormantarea trupului este un act de caritate propriu intregii omeniri, in vreme ce rugaciunea pentru raposati este rodul acelora ce cunosc pe adevaratul Dumnezeu - izvorul iubirii si al vietii. Nu stim si nu putem sti cine greseste si cine are dreptate inaintea lui Dumnezeu; numai El singur o stie. Noi nu stim decat un singur lucru: ca toti oamenii sunt pacatosi. " Ca nu este drept nici unul ", invata Cuvantul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). " Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant" (Iov 14, 44). Noi stim bine ca suntem zamisliti in pacat, ne nastem, vietuim in pacat si nu suntem curatiti pe deplin de pacat in clipa in care trecem in lumea de dincolo de mormant. Nimic mai important nu le revine celor vii decat a urma aceasta porunca: " A iubi pe toti si a ne ruga pentru toti ". Acel ce da viata si iarta pacatele a zis: " Cereti si vi se va da, nu voiesc moartea pacatosului! ". El insusi ne-a invatat a ne ruga astfel: " Si ne iarta noua gresalele noastre! ". Rugaciunea data de Domnul slujeste drept fundament la toate rugaciunile noastre, prin urmare, si la rugaciunea pentru morti, unde ne rugam pentru mantuirea raposatului si cerem iertarea pacatelor sale." (Multumesc Ramona, pentru acest text).

Acatistul pentru cei adormiti e plin de dulceata iubirii depline si universale. Cum sa nu-l citesti?

Odihneste-te in pace suflet bun!

Putem schimba starea sufletelor dupa moarte?

"Dupa moartea fiecaruia dintre noi, urmeaza judecata particulara. Dupa aceasta judecata, sufletele ajung in rai sau in iad, unde astepta invierea si judecata universala. Teologia ortodoxa afirma ca starea dupa judecata particulara se poate schimba prin rugaciunile Bisericii si jertfa liturgica. Despre posibila schimbare a starii de dupa judecata universala, Sfanta Scriptura nu ne ofera niciun temei. Starea din rai si iad, dupa judecata particulara, nu este identica cu starea din rai si iad de dupa judecata universala.

Cine face trecerea de la suferinta la bucurie, dupa judecata particulara?

Sfantul Atanasie cel Mare spune ca Dumnezeu nu-i lasa sa sufere pe cei care au murit cu intentia pocaintei. Dumnezeu misca rudele, prietenii, alte persoane ramase in viata, sa implineasca neajunsurile celor adormiti. Au aparut si obiectii fata de aceasta invatatura - spun unii, daca rugaciunile pentru cei morti pot aduce o schimbare a starii celor morti, atunci s-ar mantui toti. La aceasta obiectie, Sfantul Ioan Damaschin raspunde: “Ar fi bine sa fie asa. Nici Dumnezeu si nici noi nu am avea nimic impotriva, daca toate rugaciunile pentru cei morti ar fi ascultate. Dar Dumnezeu le asculta numai pe acelea care corespund starii de receptivitate a celui mort”. Anca Manolache sustine ca “rugaciunea celui de pe pamant “contacteaza” sufletul celui pe care il pomeneste, iar acesta receptioneaza aceasta unda de iubire, care il poate indrepta spre o ameliorare a starii lui”. In acest sens parintele Dumitru Staniloae spune: “Cine-si aminteste de cineva, il ajuta sa ramana viu”.

Pentru ca noi nu cunoastem starea celor de dincolo, suntem datori sa ne rugam pentru toti cei morti.

Se mai poate ruga cel din iad pentru el insusi?

Cei care au ajuns in iad, sunt in aceasta stare din cauza lipsei de iubire. Neputinta de a iubi, atrage dupa sine si neputina de a se ruga. Daca nu L-a cunoscut pe Dumnezeu in aceasta viata, nu-l va putea cunoaste prin propriile puteri, deci singur, in lumea de dincolo. In iad este singur. Cel ajuns aici, nu manifesta interes nici pentru suferinta celorlalti. Este foarte graitor modul in care au ales zugravii sa reprezinte stare din iad: sufletele nu mai sunt fata catre fata, ci fiecare priveste spatele celuilalt.

Interesant este ca in slujba parastasului, intalnim cantari care ne dau sa intelegem ca exista un dialog intre cei vii si cei morti. Cel ce pomeneste spune: “...Miluieste zidirea Ta, Stapane, si o curateste pe ea cu indurarea Ta...”, iar cel pomenit spune: “vazandu-ma zacand fara glas si fara suflare, plangeti toti pentru mine, fratilor si prietenilor, rudelor si cunoscutilor, caci ieri vorbeam cu voi si fara de veste a venit infricosatorul ceas al mortii...va rog pe toti si ma cucernicesc voua, sa va rugati neincetat lui Hristos pentru mine, ca sa nu fiu randuit, dupa pacatele mele, la locul de pedeapsa, ci sa ma aseze unde este lumina cea vesnica”. Credem ca initiativa de pomenire nu apartine sufletului cazut in starea de iad provizoriu. Intiativa o vedem in iubirea semenilor.

In concluzie, timpul dintre judecata particulara si cea universala, reprezinta ingaduinta lui Dumnezeu, ca nimeni din cei ce sunt cunoscuti de El, sa nu ramana uitat."

Adrian Cocosila

Preluat de aici:http://www.crestinortodox.ro/diferente-interconfesionale/96824-putem-schimba-starea-sufletelor-dupa-moarte

Jocul. De-a viata. De-a moartea

Candva demult, mai exact cu 18 ani in urma, nu mi-a iesit in cale poezia asta, desi poate o stiam... Poate nu eram pregatita sa o simt, sa o inteleg cu inima. Dar ni se da intotdeauna inca o sansa si apoi inca una si inca una si inca... Pana cand invatam sa ne jucam. Si versurile nu erau destul. Pentru a usura priceperea, era nevoie de vocea lui Tudor Gheorghe. Doamne, multumesc pentru pedagogia Ta divina.

Tudor Arghezi, De-a v-ati-ascuns...

Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.
E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine.
Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.
Jocul incepe incet, ca un vant,
Eu o sa rad si o sa tac,
O sa ma culc la pamant.
O sa stau fara cuvant,
De pilda, langa copac.
E jocul sfintelor Scripturi.
Asa s-a jucat si Domnul nostru Iisus Hristos
Si altii, prinsi de friguri si de calduri,
Care din cateva sfinte tremuraturi
Au ispravit jocul, frumos.
Voi sa nu va mahniti tare
Cand ma vor lua si duce departe
Si-mi vor face un fel de inmormantare
In lutul afanat sau tare.
Asa e jocul, incepe cu moarte.
Stiind ca si Lazar a-nviat
Voi sa nu va mahniti, s-asteptati,
Ca si cum nu s-a intamplat
Nimic prea nou si prea ciudat.
Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati.
Tata s-a ingrijit de voi,
V-a lasat vite, hambare,
Pasune, bordeie si oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Si pentru mancare.
Toti vor invia, toti se vor intoarce
Intr-o zi acasa, la copii,
La nevasta, care plange si toarce,
La vacute, la mioare,
Ca oamenii gospodari si vii.
Voi cresteti, dragii mei, sanatosi,
Voinici, zglobii, cu voie buna,
Cum am apucat din mosi-stramosi.
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.
Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea cealalta.
Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit...
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Asa este jocul.
Il joci in doi, in trei,
Il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul.

Pe scurt, despre o viata frumoasa si simpla

A trait frumos. Si a murit frumos, ca o consecinta fireasca. Era un om blad, echilibrat si cu simtul umorului. A fost intai invatator, apoi profesor de muzica si director de scoala. La tara, intr-un sat ardelean. Nu l-am auzit vorbind despre Dumnezeu, dar traia ca si cand s-ar fi gandit la El in fiecare clipa. Astfel, era un model discret. Sigur ca n-am inteles asta la timp...Inteleg acum, amintindu-mi.

A fost cu siguranta sursa de putere si echilibru a copiilor lui. Fiul lui a trecut printr-o intamplare ciudata, cand era student, pe vremea comunistilor. Avea examen oral la filozofie si profesorul i-a cerut sa-si dea jos crucea de la gat, ca altfel pica. Varul meu a refuzat, preferand sa piarda examenul. Cu calm, linistit, asemenea tatalui lui.

Unchiului ii placea mult sa aiba in jur verdeata si umbra. Si liniste. Cand mergea la oras ii placea sa stea pe banca in parc, la umbra desigur. Si pentru ca a facut mult bine oamenilor, ei au cerut sa fie inmormantat in curtea bisericii. Loc cu verdeata, umbros,linistit. Odihneste-te-n pace, unchiule drag.

In amintirea mamei mele

Duminica, pe 3 mai, s-au implinit 15 ani de cand mamica mea iubita a plecat la Domnul. Ce repede trece timpul. Imi amintesc cu drag chipul ei bland si vorbele mereu calde. Nu cred ca m-a certat vreodata, desi as fi meritat. Si eu, inca de mica imi doream din toata inima sa nu o supar, si parca traiam cu spaima ca la un moment dat voi frange inima ei, inima draga a mamei. Cu siguranta ca am facut asta de nenumarate ori...

Dupa ce-am plecat la 700 km distanta, prin casatorie si repartitie guvernamentala la terminarea facultatii, sanatatea ambilor parinti s-a degradat. Parca i-ar fi tinut Domnul in putere cata vreme s-au simtit strict necesari. Material vorbind. Ca sufleteste, parintii ne sunt necesari oricand.

Si mama mea era tare, tare bolnava. Se chinuia mult. Iar pe mine ma mustra constiinta ca nu puteam sa o ajut cu nimic. Avand doi copii foarte mici o vizitam doar de doua ori pe an. Si l-am intrebat pe parintele Arsenie de la Techighiol: "Parinte, de ce ma pune Dumnezeu sa aleg intre mama si copii?" Intrebarea mea a fost desigur aberanta, ca parintele s-a suparat. Dar apoi mi-a explicat cu rabdare ca treaba mea e sa-mi cresc copiii. Dumnezeu nu ne pune sa alegem intre parinti si copii, ordinea prioritatilor e clara. Mai intai Domnul, apoi sotul apoi copii. Dar pe vremea aceea nu stiam nimic despre prioritati, traiam alandala, la intamplare. De abia incepusem sa invat mersul la biserica, insa aveam elanul si entuziasmul incepatorului. As fi facut orice pentru ca mama mea sa se vindece. N-a fost sa fie...In 1994, in a treia zi de Pasti, draga mea mamica a plecat. Cu toata durerea pierderii, am avut puterea sa spun, in fata icoanei, Slava Tie Doamne! Imi amintesc ca la priveghi am vorbit cu verii mei, al caror tata murise recent, despre relatiile uneori ciudate dintre copii si parinti si despre cartea "Vindecarea arborelui genealogic", care oferea solutiile necesare. Slujba de inmormantare a fost in ziua de Izvorul Tamaduirii si a inceput cu Hristos a inviat! A fost o slujba asa speciala, de parca nici nu era prohod...era Bucuria Invierii! Mi-e dor tare de mamica mea, dar parca impreuna ne bucuram cand auzim Hristos a inviat!

Deja au trecut doi ani?

In memoriam Octavian Paler

Maestrul nu s-a considerat pe sine un om religios. Si totusi, in mod paradoxal, in multe din scrierile sale a dezvaluit Adevarul. Ca aici:

“Intr-un fel e mai rau ca pe front…la noi, acum, e imposibil sa-ti sapi o transee. Unde s-o sapi? Nici macar una circulara nu te ajuta deoarece, cand ai terminat-o, ai surpriza sa descoperi ca dusmanul se afla inlauntrul tau” (Don Quijote in Est).

Si-a analizat obiectiv si sincer fricile 'de mangusta'. Si asteptarile inutile...

A definit surprinzator negatiile. Adica usile inchise. Adica daca cineva ma refuza, sau imi intoarce spatele, sau mi se impotriveste, o face nu pentru ca are ceva cu mine ci pentru ca ascune rani adanci (de care poate a uitat).

"E o rană în scândura uşii
unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni.
Deschideţi uşa cu grijă,
să nu loviţi rana cu cheia." (Definitia usilor inchise)

Doamne, iti multumesc pentru Octavian Paler!

Odihneste-l Doamne, la loc luminat, la loc cu verdeata, unde nu este durere, nici intristare nici suspin!

In saptamana patimilor, amintiri despre patimi trecute

In amintirea fiului meu, Andrei

Era in anul 1995. Inca incepatoare in ale credintei, oprita fiind de la taina impartasaniei, in doliu dupa scumpa mea mama...insarcinata pentru a treia oara. Fetele aveau varsta gradinitei. Toata lumea spunea ca mi-am pierdut mintile, din moment ce ma pregateam sa aduc pe lume al treilea copil. Adevarul e ca nu ma bucuram nici eu, dar nu vedeam alta cale. Nu puteam face avort. Si imi era atat de greu, singura impotriva lumii intregi, incat pasii mei nu mai stiau drumul spre biserica. Rugaciunea mea s-a racit...Singura incurajare o primeam de la scumpele mele fetite, care acceptasera ideea de a imparti tot ce aveau cu viitorul fratior sau viitoarea surioara. Ma induioseaza si azi amintirea unor cuvinte dulci, rostite din nevinovatia sufletelor lor. Aveam pe vremea aceea doar 2 camere, iar cei apropiati din familie spuneau: "Nu mai e loc pentru un al treilea copil". Si fiica mea cea mare, de cinci anisori, raspundea cu glas suav: "Uite, mai e putin loc, aici in patul asta, aici pe margine!"

Eram obosita, agitata, stresata, intr-o continua alergatura. Nu m-am ingrijit deloc. Sotul meu a plecat in misiune la granita cu Iugoslavia. Eram singura, faceam si scoala de soferi. La sase luni s-a rupt filmul, am inceput sa ma simt foarte rau. M-am internat in spital, ca sa nu pierd sarcina. Dar intr-o seara, inevitabilul s-a produs. Cam la sase luni si jumatate.

Andrei a sosit mult prea devreme. Nu i-a dat nimeni nici o sansa. Nu a scos nici un sunet. Nu a incercat nimeni sa-l salveze. Nici macar nu i-au legat buricul, l-au lasat asa, aruncat pe o paturica. Eu l-am "furat" ca sa-l incalzesc, infasandu-l intr-un prosop. Arata bine, semana cu sotul meu, ma strangea de deget. M-a gasit doctorita si m-a certat. I-am cerut sa-i lege buricul si sa-l duca la reanimare. Am fost refuzata, pe motiv ca nu stiu ce cer...A decis ea, pentru binele meu...m-a scutit de posibilitatea de a avea un copil probabil bolnav, probabil cu dizabilitati. M-a alungat de langa el. Am pandit si l-am furat inca o data. La fel si a treia oara. Pana la urma, femeia de langa mine, o crestina autentica in grija careia m-a dat Maicuta Domnului in acele zile, mi-a zis: "Maine dimineata este alta doctorita la copii, care va face totul ca sa-l salveze. Si daca este voia Domnului ca el sa traiasca, sfintii ingeri il vor acoperi si ii vor tine de cald". Am ascultat-o si m-am linistit. L-am botezat, cu apa si cu lacrimi. Dimineata, inainte de a se schimba tura, am alergat sa-l caut. Nu mai era la locul lui. L-am gasit aruncat intr-o chiuveta. Abia mai respira...Cand a venit doctorita cea buna, nu mai era nimic de facut. Am plecat dupa preot, sa-i citeasca cele cuvenite. Pe cand m-am intors, trupusorul chinuit disparuse. Mi l-au aruncat in crematoriu.

Medicii nu m-au inteles si apoi nici nu m-au lasat sa-mi traiesc durerea. Am ramas in spital in salonul mamicilor. Toate mamicile aveau grija de copii lor si vorbeau despre ei, asa cum era si normal. Eu parca n-aveam nici un rost. Dragul meu Andrei... Multa vreme m-au chinuit intrebarile, am incercat sa inteleg de ce si din cauza cui. Am regretat ca nu m-am luptat cu doctorita aceea, cu mai multa putere. Acum nu ma mai intreb de ce mi s-a intamplat asta. Am ingropat vinovatia, a mea si a neamului a carui nume nu va mai merge mai departe. Mi-am regasit linistea. Ma bucur ca Andrei a existat,ma bucur ca am petrecut impreuna cateva ceasuri, pe furate, si ca mi-a strans degetul, cu manuta lui mica si delicata. Am nadejde ca ne vom reintalni, cu mila Domnului, acolo unde este bine.

De mare ajutor mi-a fost "mamica" din patul vecin. Avea 41 de ani, 2 copii mari si tocmai il nascuse pe al treilea. A avut grija de mine si mi-a vorbit de voia Domnului, mi-a povestit intamplari minunate, m-a incurajat. Dupa multi ani am reintalnit-o la Techirghiol, la parintele Arsenie. Ne-am recunoscut una pe alta dupa voce.

Nu stiu cum as putea incheia aceste randuri, pe care multa vreme nu le-am putut scrie, dar care acum parca nu vor sa se termine. Scriind, parca am mai stat nitel de mana cu micul meu Andrei. Acu ar fi fost marisor. Domnul sa-l odihneasca in pace.