De ce te lasa Dumnezeu sa urli de durere

Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană, vei auzi că-ţi cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine faţă de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ţie nu! El, din milă şi din iubire, a venit la noi şi vine la tine ca să-ţi arate pe viu că durerea ta se poate trăi şi altfel decât revoltându-te, acuzând şi învinovăţind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El. Tu, lipsit de milă faţă de tine, din cauza dorinţei ca lucrurile să fie aşa cum ţi-ar plăcea ţie, alegi mereu soluţiile care sporesc suferinţa, întunecă mintea şi otrăvesc viaţa. Dacă tu te opreşti din cârtit şi te aşezi în faţa Lui şi hotărăşti să iei în faţa durerii atitudinea Lui, totul se va schimba! (Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi 2012, p.46) Via Doxologia

Paradox

"Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţei. Şi să nu le luăm în tragic.

Să ieşim din noi, să nu ne gîndim la noi.

Şi să fim nepăsători la ale lumii.

Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.

Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.

Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.

Şi să fim blînzi şi smeriţi cu inima.

Să nu scoatem sabia.

Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pămînt ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire

între fiu şi tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.

Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile.

Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice.

Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiţie luptătoare a omului.

Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim.

Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.

Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne vindece de ale lumii.

Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?"

din Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt

O predica pentru azi si pentru orice zi

Noi stim ca avem trup si suflet, dar mai avem ceva peste ele. Ca sa ne armonizam sufletul cu trupul si viata noastra cu cea a semenilor si cu Domnul, El ne-a mai dat ceva. Harul sau si energia sa necreata, lumina cea neinserata. Fara de care toate se tulbura... pe care noi o avem de la botez, dar o risipim prin pacat si prin ratacire, prin vorbe necugetate. Risipim si pierdem, dar putem primi iar si iar...

Omul cand se roaga si mintea si-o inalta la Domnul si simtirea si-o curateste, atunci sta inaintea Lui si respira primind ceea ce se revarsa asupra sa, primeste un fior prin care se incalzeste si se insufleteste. Harul Lui Dumnezeu izvoraste necontenit din fiinta dumnezeiasca si ni se daruieste noua de la Tatal prin Fiul in Sfantul Duh si ni se impartaseste noua in rugaciune si mai ales in sfanta liturghie.

Rugaciunea noastra e firava si saraca, unita cu neputintele noastre. Ascetii care se roaga necontenit si nu pierd niciodata din minte numele Domnului, au o bucurie mare si necontenita, ei vad lumina cea neinserata pe care au vazut-o apostolii la Schimbarea la Fata.

Puterea coplesitoare este a Domnului si nimic nu ii sta impotriva, oricata lupta pentru putere ar duce oamenii impotriva semenilor lor. Ascultati povestioara din partea a doua a predicii si vedeti cum se poate rezista celor ce se lupta cu noi. Domnul nu ia aminte la sfatul cel viclean, ci priveste catre noi toti cu dreptate dar si cu dragoste.

http://www.radiodobrogea.ro/5454-predica-la-duminica-sf-grigorie-palama-2/

Slujirea adevarului si a dragostei sa fie cel mai important lucru. Cel care inseala va fi inselat si pierde de doua ori, si aici si acolo.

Lumina cea neinserata ii imbraca pe cei sinceri, cei ce renunta la orice viclesug.

Nu fiti slujitori ai iluziilor, nu fiti in slujba unor oameni ci in slujba Domnului. Fiti liberi si discerneti adevarul de mincina.

Sa fie rugaciunea pecetea vietii noaste, sa respiram neincetat prin rugaciune si sa simtim bucuria si lumina.

Despre vocatie, pentru tineri

Via Cadelnita, via Doxologia, o foarte frumoasa si utila conferinta a parintelui Constantin Necula, din care am extras cateva citate.

"Să ştiţi că toţi avem o vocaţie de la Dumnezeu, dar de cele mai multe ori nu o descoperim. Însă, când o descoperim, vocaţia devine har al Duhului Sfânt, pururea lucrător în viaţa noastră. Ne-am obişnuit să credem că cea mai importantă vocaţie, pe care o avem pe pământ, este să avem funcţii (înalte), după ce avem funcţii să facem cariere, facem orice ca să ajungem cât mai sus, iar sus descoperim "marea vocaţie" a însingurării. Acolo eşti singur, răstignit, muşcat din toate părţile de cei care, la rândul lor, cred că vocaţia este să stai deasupra. Vocaţia este să înţelegi că a munci dedesubt nu este nici o ruşine. Între a săpa un şanţ şi a finaliza o licenţă la care nu ţii, este de preferat să sapi şanţul, dacă acesta scoate apa din cort."

"Vocaţia întotdeauna vizează discursul de adâncime. Putem să cosmetizăm unele păreri, însă vreau să vă spun că, Biserica nu este un spaţiu unde să ne putem împlini plăcerile şi dorinţele. Biserica nu este spaţiul împlinirii plăcerilor. Vocaţia nu înseamnă că îţi împlineşti o plăcere în permanenţă. Vocaţia, uneori, este o greutate pe care trebuie să o porţi cu destindere. Vocaţia devine cu adevărat dătătoare de mântuire, pentru că vocaţia noastră finală este să devenim Sfinţi, precum şi Tatăl nostru Cel din ceruri Sfânt este, aşadar să devenim Sfinţi prin împlinirea profesională a micilor noastre vocaţii."

"Primul dar al Mântuitorului Iisus Hristos către mica Lui comunitate apostolică a fost oferirea iertării. Atunci când vorbiţi de vocaţie, gândiţi-vă ce capacitate aveţi de a ierta. Nu să iertaţi cu inima îndoită, căci atunci nu aţi înţeles nimic din această iertare. Iertarea profundă ne face să fim oameni adevăraţi şi ne menţine de fiecare dată în cea mai impresionantă dintre structurile pe care le avem, de oameni integri nu doar fizic, ci şi sufleteşte. Exerciţiul acesta al iertării ne arată ce vocaţie putem să avem."

"Credinţă nu există până la mormânt. Adevărata credinţă se manifestă exact după ce se aşează piatra mormântului. Adevărata iubire se împlineşte în momentul când, celălalt, mort fiind, te aude pe tine de pe lumea aceasta spunându-i: "Tu nu ai să mori niciodată. Tu continui să trăieşti pentru că iubirea mea pentru tine continuă să existe"."

"Senzaţia adulţilor este că vocaţia lor este să dea sfaturi tinerilor. A forma un om înseamnă a-i identifica sursele de informare, nu a-l opri din învăţare prin folosirea tehnicii actuale, în speranţa că profesorul este din ce în ce mai bun, ca profesor şi va induce teamă în elevi, teamă care atinge punctul culminant în momentul în care el este scos la tablă şi probabil va şti foarte multe lucruri, care nu îi vor folosi niciodată în viaţă."

"Observaţi ce distincţie trebuie să-ţi îngăduie Dumnezeu în sufletul tău, ca să înţelegi că vocaţia personală nu este să pierzi timpul, că vocaţia nu înseamnă să râzi de propria persoană doar pentru că cei din jur te ghidează într-o direcţie în care nu crezi (şi de care nu eşti atras). Sunt mii de oameni care puteau să îşi rateze vocaţiile, dacă urmau anumite sfaturi ale părinţilor. Sunt sute de mii de oameni care, în momentul în care nu ar fi fost un singur om, atent în viaţa lor, să-i întâlnească şi să le cultive iertatea aceasta în raport cu sine, fără de care nu ar fi reuşit niciodată, poate, să ducă până la capăt misiunea aceasta pentru care Dumnezeu i-a trimis pe pământ. Sunt foarte multe lucruri pe care, (voi tinerii) trebuie să le învăţaţi aşa cum sunt. Dar sunt şi multe lucruri care trebuie să ne învăţaţi pe noi ceilalţi (adulţii), cum le vedeţi voi."

"Mântuitorul Iisus Hristos ne vrea părtaşi la mântuire, nu doar spectatori ai propriei noastre mântuiri, nu comentatori ai mântuirii altora şi nici cârtitori ai propriei noastre mântuiri."

Dincolo de orice fel de vocaţie funcţională pe care noi o avem ca oameni în noi rămâne şi vocaţia ludicului, mai dezvoltată sau mai involuată, în funcţie de capacitatea şi de locul în care ne-a aşezat Dumnezeu. Într-o altă ordine de idei, vocaţia prioritară a unui copil este să înveţe, nu să-şi dovedească învăţătura. În această vocaţie a copilului, acesta uneori mai greşeşte şi nu îi poate proteja de greşeli pe adulţi. Rolul şcolii este acela de a-i răspunde elevului la intrebarea: "Ce vrei să fii în viaţă?". Prioritară este rezolvarea ecuaţiei propriei vieţi, stabilirea rostului în viaţă, şi nu trimiterea într-un liceu unde nu îşi găseşte chemarea, fără să înţeleagă nimic din ceea ce se petrece în viaţa lui."

"Mântuitorul Iisus Hristos spune că "Nu am venit să aduc pace, ci sabie" şi de aceea a fost socotit de majoritatea oamenilor timpului său deranjant. Ori, Mântuitorul Iisus Hristos pentru acest lucru a venit: să atenţioneze de fiecare dată că lumea nu este făcută doar din şefi şi roboţi, ci din oameni care îşi împlinesc propria vocaţie, iertându-se pe sine pentru a putea merge de fiecare dată mai departe cu demnitate."

Conferinta, video si transcrisa integral, poate fi urmarita aici.

O picatura de atitudine si una de adevar

Maestrul filozof a fost intrebat:
"- Credeţi în viitorul acestei ţări?
- CRED. Păi de-aia am şi suferit. Păi acu' dacă mă scoateţi şi mă pune la zid pentru poporul român, strig: EXCELSIOR !"

Recomandare blog http://www.filozofianuantelor.org

In ceea ce priveste pozitia omului in univers, e important sa pricepem si sa retinem ca adevarul nu poate fi cunoscut decat prin revelatie, nu prin ratiune.

Si daca vreau si daca nu vreau, Doamne mantuieste-ma!

Am primit la un moment dat acest citat prin email, fara mentionarea autorului. Mare mi-a fost bucuria sa regasesc citatul in cartea parintelui Simeon Kraiopoulos, "Adame, unde esti!", afland astfel dintr-o nota de subsol ca autorul inteleptelor vorbe este Sfantul Petru Damaschinul, iar lucrarea din care sunt extrase, "Despre cum sa castige omul adevarata credinta", este cuprinsa in Filocalia Sfintilor Pustiei. Iata in ce context a folosit citatul parintele Simeon:

"Pacatul inseamna egoism, iubire de sine, razvratire impotriva lui Dumnezeu, autonomie, adica faptul ca omul nu vrea sa asculte de Dumnezeu... De vreme ce in acest moment traim, n-am plecat din aceasta lume, Hristos si vrea, si poate sa ne faca sfinti, sa ne aseze pe acesta cale. Doar omul este cel care-L impiedica, cel care reactioneaza, cel care in final nu doreste acest lucru.

Va rog, sa ne zdrobim inimile, sa ne smerim cugetele, sa ne pocaim cu adevarat si sa spunem:"Si daca vreau, si daca nu vreau, Doamne mantuieste-ma!" Sa spunem noi, inlauntrul nostru, precum Apostolul Petru, care s-a lepadat de Hristos iar dupa aceea a plans cu amar: Tu, Doamne, toate le stii, Tu stii ca vreau sa ma pocaiesc, vreau cu adevarat sa Te iubesc, sa fiu al Tau!" Acest lucru putem sa-l spunem, iar daca n-o facem, inseamna ca nu-L dorim. Sa spunem sincer si cinstit:"Doamne, vreau sa ma mantuiesc! Tu, Doamne, toate le stii, vrei sa ma mantuiesti, poti sa ma mantuiesti si sa ma sfintesti!" Sa avem aceasta stare inaintea lui Dumnezeu, pentru ca harul Lui sa vina inlauntrul nostru, sa ne viziteze, SA NE SCHIMBE. Domnul sa ne viziteze ca un Dumnezeu Care iarta, Care curateste, Care ramane in noi si ne iubeste, Care ne face sa simtim intru bucuria cea cereasca. "

Arhim. Simeon Kraiopoulos - Adame, unde esti? Despre pocainta, din omilia Oare Hristos ne va lasa in starea in care suntem?

Starile sufletesti si pepenele deasupra apei

Maica Siluana - Starile sufletesti

Asculta mai multe audio clasica

Lucrurile acestea sunt simple si totusi greu de pus in aplicare, cel putin pentru mine. De aceea revin mereu la cartile parintelui Simeon Kraiopoulos si ascult iar si iar conferinta Maicii Siluana despre starile sufletesti.

Daca nu sunem atenti, starile sufletesti ne dirijeaza viata, traim sub impulsul lor. Dar daca le supraveghem, le acceptam si le lasam sa treaca prin noi in mod constient incredintandu-le Domnului, vom invata sa avem bucurie in orice conditii.Starile sufletesti sunt de mai multe feluri, ele pot sa vina din afara noastra sau dinauntrul nostru.

Partea constienta, pe care o intelegem din ceea ce traim, este bucata de pepene care pluteste deasupra apei.Bucata de pepene ascunsa sub apa, mai mare la inceput, este subconstientul nostru pe care nu il cunoastem si nu il intelegem dar care ne "controleaza" viata prin mecanisme "invatate" in copilarie sau preluate genetic de la mosi si stramosi. Taind bucata de deasupra apei, oferind-o Domnului bucata de pepene de deasupra apei, adica aratandu-i constient si sincer ceea ce cunoastem despre noi chiar daca nu ne place, pepenele se va mai ridica putin din apa. Drept urmare vom mai intelege cate ceva despre noi.Si tot asa, pana cand incet,incet, tot pepenele se va ridica deasupra apei.

Sinceritatea unui OM universal

Niciodata, in lumea asta, pentru nimic nu e prea tarziu!



UPDATE: Din pacate aceste inregistrari din emisiunea Profesionistii cu parintele Bartolomeu Anania nu mai pot fi vizionate pe youtube. Am incercat sa regasesc inregistrarea emisiunii in arhiva TVR, dar nu am reusit. Mare pacat. Voi posta in schimb o inregistrare a unei emisiuni din aceasta dimineata de la Radio Dobrogea.

Singura certitudine

Imaginea ideala IV - Dictatura din inima omului

"Sunt persoane care se nelinistesc sa nu-si piarda imaginea ideala. Pe de alta parte traiesc martiriul sinelui mizerabil. Patimile, defectele, tot ceea ce sufletul nu suporta le poarta cu el. Se creeaza in om un conflict ingrozitor. Exista primele dorinte, primele tendinte, care nu au intotdeauna o directie sau pot avea directii diferite, care creeaza primul conflict si-l fac pe om sa plasmuiasca imaginea ideala. Pe de alta parte, tocmai datorita conflictului imaginii ideale cu realitatea sinelui nostru, se naste in om un fel de dictatura, faca ca acesta sa-si dea seama.

Karen Horney spune ca se intampla si in dictatura aceasta la fel ca in dictaturile politice. Ori se identifica cineva cu dictatura, ori se straduieste sa se faca placut, ori devine revolutionar.Asa si aici. Ori se identifca cineva cu dictatura imaginii ideale si devine narcisist, adorandu-se pe sine, ori traieste intr-o activitate continua, intr-o stradanie bolnavicioasa, intr-un stres continuu care nu-l lasa sa se linisteasca, pentru a ajunge la imaginea ideala pe care a construit-o(devine perfectionist). Ori devine revolutionar, se revolta impotriva imaginii ideale, insa ea este intronata deja. Unui om cu o imagine ideala despre sine ii pot aparea toate cele trei stari, altuia ii pot aparea doua, iar altuia doar una.

Sunt persoane care o perioada nu dorm, nu se linistesc, merg la toate slujbele si asculta toate predicile, se supun, se ataseaza pentru a ajunge la perfectiune, atrase de imaginea ideala. Daca nu se intampla ceea ce voiau, isi schimba atitudinea fata de imaginea ideala, se revolta si i se impotrivesc. Si daca inainte nu dormeau deloc, acum nu-i mai poti trezi. Desi pana acum erau aspri in ceea ce priveste morala,postul, ascultarea, mersul la biserica, acum iau o atitudine cu totul contrarie, ca si cand ar vrea sa se razbune pe imaginea ideala. Asadar omul ia odata o atitudine fata de imaginea ideala, altadata alta atitudine, dar niciodata atitudinea corecta.

Toate acestea il impiedica pe om sa aiba o evolutie normala in viata duhovniceasca. asadar, trebuie sa fie foarte atent si sa constientizeze imaginea inchipuita pe care a construit-o. Sa o caute, sa o urmareasca in amanunt si sa inteleaga bine ca atata timp cat are aceasta imagine, toate eforturile lui, toate stradaniile si toate noptile nedormite sunt pierdute.

Din pacate omul nu-si da seama usor de aceasta. Face o multime de greseli si nu-si da seama de ele, nu le vede. Prin urmare, nu poate inainta. Dar cand cineva isi da seama ca toate sunt pierdute, poate ca se va hotari, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa omoare aceasta imagine inchipuita. "

Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "O dictatura inlauntrul omului" si "Obstacol in viata duhovniceasca"

Si totusi, cum se poate sparge, practic vorbind, imaginea ideala? Cum se poate iesi din minciuna? Din cate am putut sa constat in mod direct, din mila Domnului, de mare ajutor este lucrarea seminarului iertarii, pe care il gasiti aici. Si un mic exemplu din cat de eficient este acest seminar, intr-un citat dintr-o scrisoare (sesiunea cinci) a unei "seminariste", urmat de raspunsul Maicii Siluana:

"....Și-apoi eu sufăr de mândrie. O boală foarte grea. Și m-am gândit eu într-o zi de ce e păcat să fii mândru. Și mi-a venit un gând că păcatul nu este altceva decât minciună. Și mereu încerc să-mi zic: orice gând de mândrie e o minciună. Și mi-am dat seama că se aplică tuturor păcatelor: de exemplu, dacă răspund răului cu rău, am impresia că mi-am făcut mie un bine, dar e o minciună.

Măicuță, mă gândeam zilele astea ce greu e - mă gândeam, nu simțeam, prin carapace nu se simte mai nimic - să știi niște lucruri, să fii aproape sigur de ele și să nu le simți. Pot să spun cu toată certitudinea că sunt cea mai mare păcătoasă ( și chiar aș avea o mie de argumente), dar nu am căință adevărată. Sunt tare ca piatra, ca să zic astfel. Mi-am creat așa un zid de apărare, m-am străduit să fiu indiferentă și am reușit. Din păcate am reușit.

Cel mai greu mi-e însă să-i iert pe ai mei și... să mă iert pe mine.

Ție Doamne vreau să Îți slujesc și nu acestui stăpân crud care e ego-ul meu. Căci orice aș face el nu e mulțumit. Îmi repetă la infinit cuvinte de care sunt sătulă, cuvinte care mă rănesc. Iar eu aștept un singur cuvânt bun, de laudă din partea lui și nu primesc decât: bine, e bine. Se putea și mai bine. În cel mai bun caz. De cele mai multe ori: rău, rău, rău. Un fel de ochi crescuți în mintea mea care mă supraveghează permanent și care nu mă lasă, să fiu. Îmi reproșează la infinit că sunt inutilă. Îmi spun mereu că nu sunt suficient de frumoasă. Că nu știu să relaționez cum trebuie, că nu mă îmbrac frumos.

Pentru laudele lui îmi pierd liniștea și totuși nu le primesc. Uneori mă privește cu ochii alor mei, alteori cu ochii altor oameni. Îmi strigă că e greșit tot ceea ce fac și că merit să fiu pedepsită. Îmi supraveghează orice greșeală, orice lipsă de atenție, orice moment de absență și de visare. Îmi spune că orice aș face, nu voi fi niciodată îndeajuns de bună. Dar că trebuie să fiu bună cu orice preț. Îmi spune neîncetat că sunt grasă. Că nu sunt normală. Îmi dă ca exemplu oameni invidiați care primesc slavă deșartă, au succes. "Uite, așa trebuie tu să fii". Mă conduce spre bărbați intangibili, cu care n-am nimic în comun. Spre oameni obișnuiți să critice, să judece, în care își găsește susținători.

Îl simt mulțumit rareori și numai când îi dau ceea ce-mi cere: slavă deșartă, ieșit în evidență, succes, numai atunci e mulțumit. Mă critică, mă judecă, mă desființează, iar eu sunt prea slabă să mă opun. Mă trimite să păzesc porcii, căci altă utilitate nu-mi găsește, decât a sta în compania porcilor. "Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea." (Luca 15, 16) Astfel sunt și eu. Căci ego-ul meu nu-mi dă nici măcar iubirea pe care ar arăta-o unui porc. Pentru că nu poate. Pentru că el n-are iubire.

Vin la Tine, Doamne, asemeni fiului risipitor "Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednică să mă numesc "fiica Ta", nădăjduind.

Să vă rugați pentru mine, Măicuță!
A

Copila mea iubită,

Să recitești cât vei putea de des ce ai scris aici pentru că a vorbit Dumnezeu duhului tău!

Încet, încet, mintea ta se va lipi de aceste adevăruri pe care deja le trăiești în mai adâncul tău și viața ți se va schimba după dorul inimii tale.

Nu te grăbi să fii altfel decât ești, și nici să faci mai repede și mai bine (că perfecționismul e o boală grea și aducătoare de chin), ci lucrează mereu cu onestitatea de până acum și cu rugăciune și mari minuni vei mai trăi.

Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana"

Limitele profesionalismului

"Sunt multe activități, ca să nu le numesc la grămadă meserii că nu toate sunt, în care nu e bine să fim profesioniști până la capăt. Da, sunt bune regulile. Regulile ne ajută să mergem mai departe când, temporar, uităm în ce direcție ar trebui să mergem. Dar să ne trăim viața numai prin prisma conștiinței profesionale care poate să vină și să plece poate fi un lucru nu tocmai potrivit. Sunt multe lucruri pe care le facem care cer pasiune și compasiune. Sunt multe lucruri care cer ca uneori să încălcăm regulile tocmai pentru a putea să facem bine ceea ce avem de făcut. Regulile sunt făcute de oameni iar oamenii au limite cel puțin de exprimare în scris, să zicem, dacă nu ar fi să socotim limite de gândire. Situațiile care apar în viața de zi cu zi pot fi atât de complexe încât nici zeci de mii de cărți de reguli nu ar putea să le cuprindă.

Cum ar fi fost ca Sfântul Ioan Botezătorul să o fi ținut pe a lui că nu are cum să-L boteze pe Hristos, Dumnezeu? Ar fi dat dovadă de profesionalism duhovnicesc, nu? Pentru că, evident, cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare și nu invers.

Se cere dreaptă socoteală așadar sau înțelepciune ca să vedem când este nevoie și când nu este nevoie să dăm dovadă de profesionalism. Să vedem când este cazul și când nu este cazul să ne abatem de la conduita profesională pentru a face binele bine."

Citat de aici, unde puteti citi textul intreg.

Să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini

Un raspuns al Maicii Siluana

Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Siluan, dă tuturor oamenilor să guste din bucuria Ta!

Da, Copila mea, suntem mici, nevrednici și neputincioși! Dar ce minune că vedem asta! Numai Domnul, cu mila Lui iubitoare, a putut să ne deschidă ochii și ne dea puterea să nu mai fugim la vederea acestei realități în văgăunele dependențelor și consumului de surogate de viață, scornite de mintea răzvrătită și căzută din har!

E greu? Suferim? Dar, oare, pe calea cea largă e cineva care nu suferă? E goana după plăcere mai puțin dureroasă? Reușesc oare, revolta, plăcerea, satisfacția, slava de la oameni sau victimizarea să ne scape de suferință? Mărturiile tale, ale voastre ale tuturor, ne dovedesc contrariul. Atunci, de ce ține această suferință atâția oameni captivi? Pentru că trăim după schemele automate ale păcatului și nu îndrăznim să ne folosim mintea și inima. Cine se îndură să se oprească din goana somnambulică după un „remediu” care ne-ar face imuni la durere, se trezește din coșmar și începe să-și trăiască viața așa cum este. Și viața noastră, aici, este durere vie și dor nestins de bucurie, de fericire. Trăirea conștientă și fără împotrivire a acestui conținut al vieții pune început coborârii minții în inimă. Mintea coboară acolo unde e durerea și dorul ca să le dea lumina și glasul ei. Așa, inima se vede pe sine împietrită „sub lespedea grea a împotrivirii” (cum spunea o voce mult dragă mie) și începe să audă Vocea Celui ce este Viața noastră adevărată. Așa se naște rugăciunea, acest glas de taină al minții unite cu inima. Orice rugăciune este o cântare a inimii însetate de Viața Care este Dumnezeu. Doar că avem nevoie de multă străduință că să fim atenți la glasul ei și la prezența Celui ce o ascultă. Asceza nu e altceva decât silirea urechii să audă și a ochiului să vadă durerea inimii rănite de păcat și ignoranță.

Nu te rușina, Copila mea, că -L iubești pe Dumnezeu „ca să-ți fie bine” pentru că acesta e chiar „conținutul” iubirii Lui: binele nostru. Avem a ne rușina doar că nu știm încă ce e bine pentru noi și încă mai confundăm binele cu plăcerea și confortul trecător, sau cu împlinirea propriilor așteptări care nu sunt decât fantasme plăsmuite de mintea lăsată în voia ei. Să nu te rușinezi și să te arăți Domnului, mereu și mereu, aducându-ți aminte binele pe care deja îl cunoști. Așa, încet, încet, va crește și în tine omul cel tainic al inimii.

Și, te mai rog, nu te rușina nici de micimea ta. Bucuria Domnului se micșorează, fără să se împuțineze, după mărimea vasului fiecăruia, după locul pe care reușim să I-l facem în noi și în viața noastră. Să ne acceptăm fiecare măsura actuală și să ne încredințăm Lui cu nădejde.

Cum am putea să vorbim, din experiență, eu, de exemplu, despre bucuria sfântă dacă măsura ar fi doar cea realizată de Sfinții Părinți filocalici? Ce-au gustat ei la Ospățul de Nuntă al Stăpânului, ne va fi dat și nouă, după credința noastră, la Marea Înviere, dacă vom alege mila Lui în locul oricărei alte oferte, acum și în veci. Acum, aici, suntem doar ca niște „câini” care să bucură de fărâmiturile de „sub masa Stăpânului”. Dar cât de mare ne pot fi bucuria și recunoștința pot ști doar cei ce o simt.

Doamne, ajută-ne să-Ți rămânem credincioși și să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

Imaginea ideala lll (Cand nu ne suportam pe noi asa cum suntem)

Omul care plasmuieste imaginea ideala (despre sine) face asta numai si numai pentru ca nu se suporta asa cum este. adica nu poate cadea de acord, nu poate discuta cu adevaratul sine. de mic simte lucrul acesta. se vede pe sine asa cum este in realitate si oboseste. Si nu doar ca oboseste, nu se poate suporta...Insa atunci cand cineva isi construieste imaginea ideala si se identifica cu ea, poate ca s-a uitat pe sine, dar sinele sau nu-l paraseste.

Ce inseamna asta? Inseamna ca de acolo de jos, unde era sinele lui, unde vedea realitatea lui, acum se vede foarte sus, unde este imaginea lui ideala. Intelegeti ce se ceeaza? In clipa in care vrea sa isi calce sinele in picioare, il urca pe culmi. Se creeaza o lupa infricosatoare. Este agatat de imaginea ideala, dar isi vede si sinele mizerabil, dupa cum indrazneste sa il caracterizeze. Se lupta cu el, nu-l vrea, nu-l suporta, dar este si acesta acolo.

Acum ce se intampla? Incepe marea tragedie. Pe de o parte se adora pe sine, caci se identifica cu imaginea ideala. Pe de alta parte vede in ce hal este si traieste intr-o continua dispretuire a sinelui, macinandu-se. Unii cred ca dispretuirea de sine, osandirea sinelui este o virtute crestineasca. Vad si la Sfintii Parinti acest lucru si cred ca traiesc precum Sfintii Parinti. Dar Parintii n-au lasat nici o clipa sinele lor sa iasa din realitate. Nu le-a scapat niciodata din ochi adevaratul lor sine... Asadar, alta e gandirea Parintilor, alta este mentalitatea lor, altfel se misca si actioneaza sufletele lor. Noi pur si simplu luam cateva fraze de la ei pentru a ne justifica starea noastra bolnavicioasa.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omilia Cand nu ne suportam pe noi asa cum suntem

Sfaturi de la Sf Vasile cel Mare

"Cea mai buna hotarâre si cel mai bun mod de înfrânare sa fie acesta: sa nu avem ca scop nici placerea, dar nici ostenirea trupului, ci sa ne ferim de întrecerea masurii în amândoua acestea, asa încât trupul nostru nici sa nu se tulbure din prea buna stare, nici sa nu poata împlini poruncile din pricina slabiciunii."

"Asadar, sa ne ferim de slava desarta, câine rapitor al bogatiei sufletesti, vrasmasul care se face placut sufletelor noastre, cariul virtutilor, jefuitorul pizmas al faptelor noastre bune, cel care a uns cu miere otrava înselaciunii cu care-i deprins si a întins cugetului omenesc paharul pricinuitor de moarte, pentru ca, dupa cum stim, sa se îmbuibe nesatios din patima."

"Soarele nu trebuie sa apuna peste mânia dintre frati, ca nu cumva noaptea sa-i duca la deplina învrajbire, si în ziua judecatii sa fie covârsiti de o vina de neînlaturat. Nu trebuie sa se astepte prilej potrivit pentru îndreptare, fiindca nimeni n-are siguranta zilei de mâine; cu adevarat oamenii planuiesc multe pentru ziua de mâine, dar multi n-o mai apuca."

"Iubirea de Dumnezeu nu se poate învata. Caci nici sa ne bucuram de lumina si sa râvnim dupa viata n-am învatat de la altul, nici sa iubim pe cei care ne-au nascut sau ne-au hranit nu ne-a învatat altul. Astfel, deci, cu mult mai mult învatarea iubirii de Dumnezeu nu vine din afara; ci deodata cu întocmirea vietii, adica a omului, ni s-a împlântat oarecare ratiune ca samânta, care are de la sine facultatea de a-si însusi iubirea."

Sf. Vasile cel Mare

Imaginea ideala - ll

Imaginea ideala se poate caracteriza ca un sine al nostru fals, inchipuit. Adica este ceva care nu exista in realitate, ci l-am construit, l-am plasmuit, l-am inchipuit noi. Raul este ca, deseori, cu aceasta imagine inchipuita si falsa se amesteca si elemente de realitate. Adica, un om crede cu adevarat in Dumnezeu, vrea sa creada in Dumnezeu, crede cu adevarat in Biserica, vrea sa creada in biserica, vrea cu adevarat sa traiasca o viata crestina. Acestea sunt elemente adevarate, sunt nevoi ale sufletului sau, sunt functii ale sufletului sau. pe de alta parte, pentru ca omul fie nu este foarte sincer fata de Dumnezeu, fata de sine insusi si fata de ceilalti oameni, fie pentru ca psihologic este un tip bolnavicios, plasmuieste o imagine ideala de care se leaga, dar, in cele din urma confunda aceasta imagine inchipuita, falsa, cu elementele reale. Se creeaza in felul acesta un labirint, caruia nimeni nu-i mai da de capat.

Cati dintre dumneavoastra nu v-ati intrebat:"Nu cumva am si eu o imagine ideala?" Pe de alta parte, se vede cineva pe sine si are urmatoarea nedumerire:"De vreme ce cred cu adevarat, primesc cu adevarat Evanghelia, ma nevoiesc cu adevarat, vreau cu adevarat sa fiu crestin, unde ar putea fi aceasta imagine ideala?" Atunci lucrurile se incurca si mai rau, pentru ca sunt amestecate elementele false cu cele reale. Cu toate acestea, totdeauna imaginea ideala, sinele nostru fals este foarte puternic si inlocuieste adevaratul nostru sine. Adica, tipul bolnavicios considera imaginea inchipuita ca fiind reala si se identifica cu ea, sinele adevarat fiind umbrit.

Desi se nevoieste cineva si se straduieste sa fie bun crestin, in cele din urma nici crestin nu este, nici credincios nu este, nici virtute nu are, nici viata duhovniceasca nu are. Se inreaba atunci, ce se intampla?

Imaginea ideala asigura in omul care o are un echilibru. Multi oameni ar fi distrusi, ar innebuni, si-ar pierde capul daca nu i-ar salva aceasta imagine ideala. Adica, pana la un anumit punct face ceva, insa este un fals si nu poate ramane pentru totdeauna.

Adeseori, imaginea ideala este inabusita. Acest lucru este si mai rau. Asta inseamna ca omul inceteaza sa mai aiba o parere buna despre sine, inceteaza sa se mai identifice constient cu imaginea sa ideala, sa fie daruit ei si o transfera altei persoane. De cate ori nu admiram anumite persoane! Noi, crestinii, o patim adeseori. De fapt, nu admiram persoana in sine, nici macar nu vedem persoana in sine, ci pur si simplu transferam in ea imaginea ideala pe care o avem inlauntrul nostru. Chiar si cand admiram acea persoana, cand iubim acea persoana,cand facem tot posibilul pentru a o sluji, cand ne supunem acesteia si suntem gata chiar sa ne jertfim pentru ea, nu facem nimic altceva decat sa iubim, sa adoram si sa admiram imaginea noastra ideala pe care nu am avut curajul sa o vedem in noi si am transferat-o altei persoane.
...
In final, pentru ca toate nazuintele sufletului, toate functiile si manifestarile lui se indreapta spre aceasta imagine ideala, personalitatea este indepartata, adevaratul sine este indepartat, marginalizat.Ramane imaginea falsa,inchipuita. Avem doar impresia ca urmarim sfintenia, desavarsirea. In cele din urma, slujim si adoram ceva inchipuit, o himera, un idol.Desigur, toate acestea nu sunt ntamplatoare si nu se fac singure. Ceva este vinovat in radacina omului. Poate ca din anii copilariei, poate ca din anii adolescentei exista conflicte, iar sufletul nu suporta sa traiasca cu aceste conflicte, nu suporta sa traiasca in dezordinea care exista in el. Si de vreme ce nu poate gasi o rezolvare justa se refugiaza in imaginea ideala.
...
Nu trebuie sa ne miram atunci cand vedem ca un om are "ochelari de cal" si nu poate pricepe un lucru. Nu-si poate schimba parerea depre ceva, se lupta, chiar jertfindu-se pe sine, pentru a salva imaginea lui ideala. Chiar si la moarte poate merge cineva, pentru a-si salva imaginea ideala. Cel care este legat in felul acesta de imaginea ideala este ca si cum ar avea o cladire, o saca foarte buna, cu temelii foarte bune, insa plina cu dinamita. De aceea, un om care pare calm, bland, smerit - nu numai in ochii lui, asa fiind vazut si de ceilalti, nu accepta impotriviri, nu accepta observatii, nu accepta sa-si schimbe parerea.
...
Cu orice sacrificiu sa parasim sinele nostru fals, sa scoatem din inima noastra imaginea inchipuita si acolo inlauntrul nostru sa ramana doar Dumnezeu. Daca imaginea ideala din noi nu moare, sa nu vorbim despre Cruce, sa nu vorbim despre Patimile Lui Hristos, fiindca in noi traieste o fiara. Imaginea ideala ajunge sa isi bata joc de noi. De cate ori nu ne miram: De ce n-am priceput? De ce n-am vazut? Cum de am gresit asa? Ai gresit, n-ai priceput, ai avut ochii inchisi fiindca ai transferat imaginea ta ideala.

Va urma

Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "Imaginea ideala: sinele nostru inchipuit", si "Slujim unui idol?"

Imaginea ideala despre sine (perfectionismul) - I

Imaginea ideala (despre sine) se substituie increderii de sine. De asemenea, imaginea ideala se substituie si idealurilor omului. Omul, tocmai pentru ca nu vine in lume cu de la sine putere, tocmai pentru ca nu este de sine statator, tocmai pentru ca nu este independent, cauta in afara sinelui propriu ceva de care sa se sprijine. Omul nu se poate sprijini doar pe sine insusi. Am putea spune, asadar, ca idealurile joaca un astfel de rol. Ati auzit oameni care spun "Viata mea nu are nici un rost". Omul care spune asta nu are idealuri, nu este credincios.

Pentru cel care isi construieste o imagine ideala (despre sine), aceasta patrunde in existenta lui chiar in punctul in care trebuia sa patrunda idealurile. mai concret: daca sunt stapanit de o imagine ideala pe care am construit-o, nu este posibil sa cred cu adevarat in Hristos, sa-l vad pe Hristos, sa merg catre Hristos, sa depind de Hristos. Este cu neputinta. Ceea ce m-ar fi determinat sa ma indrept spre Hristos , este deja ocupat si stapanit de imaginea ideala. Nu mai exista loc pentru Hristos.

Poate s-a intamplat sa constatati ca multi oameni, in vreme ce se nevoiesc, se traduiesc, alearga pentru a izbuti ceva, atunci cand nu izbutesc si au un esec total, sunt distrusi, sunt pierduti si nu mai pot suporta viata (viata pentru ei nu are nici un rost. Aceasta inseamna doua lucruri. Primul, arata cat rau poate provoca imaginea ideala. Adica, in masura in care plasmuim o imagine ideala, ne agatam de ea si ne umplem sufletul cu ea, sufletul nostru nu se mai poate intoarce in alta directie. Apoi, intocmai pentru ca simtim ca pierzand aceasta imagine ideala vom fi distrusi, nu o lasam cu nici un chip sa se desprinda de noi, nu indraznim in nici un fel sa acceptam ca aceasta imagine ideala din noi este gresita, este minciuna, este himera.
...
Imaginea ideala dezorganizeaza lumea noastra interioara.

va urma...

Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omilia "Imaginea ideala se substituie idealurilor.

Nu cumva iti plangi soarta?

Nimeni nu trebuie sa-si planga soarta. Nici cel care intelege ca alcatuirea lui psihica este de vina pentru starile rele pe care le are, nici cel care nu pricepe nimic. Starea fiecarui om este iconomisita de Dumnezeu spre binele lui, si fiecare va vedea ca tot ceea ce i se intampla este spre binele lui.

Omul gaseste rezolvare tocmai atunci cand nu se macina inlauntrul sau, cand nu-si plange de mila, ci-si spune "Omul nu poate fi o prada usoara. Bunul Dumnezeu exista, este bun mereu si iconomiseste bine totul pentru fiecare in parte. Indiferent ce se intampla, este spre binele meu."

Imaginati-va ce ar insemna daca fiecare om ar gandi asa!

Arhim. Simeon Kraiopoulos, "SUFLETUL MEU, TEMNITA MEA", din capitolul Adorarea sinelui nostru.

Sinceritate, vointa, actiune

"Garantia si criteriul sinceritãtii este actul care taie incertitudinile si manifestãrile cele mai intime, secrete pe care le ignori sau pe care ti le ascunzi tie însuti. Actul este o deosebire a stãrii noastre profunde. Arãtându-ne rãul spre care suntem înclinati, chiar si slãbiciunile pot sã serveascã ca avertisment prevestitor si reconfortant … descoperire cu atât mai importantã cu cât e în contradictie cu ideea falsã ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabã prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera sã ne vedem asa cum suntem si sã ne facem asa cum trebuie. Actiunile care rãsar din adâncurile vietii inconstiente trebuie sã ne slujeascã sã studiem curentele care ne duc uneori fãrã stirea noastrã…

Nu numai cã actiunea serveste sã ne descopere ceea ce în noi e mai tare decât noi, ci ea mai constituie adesea, în indiferenta si haosul stãrilor interioare, un centru solid, care devine ca un sâmbure al caracterului. De câte ori nu voim decât dupã ce am actionat si pentru cã am actionat! Copilul are o viatã alternativã de dorinte opuse si de miscãri capricioase; el construieste si distruge, plictisindu-se repede de orice; e o anarhie vie. Pentru ca sã se organizeze în el un sistem si pentru ca fortele lui sã se grupeze într-un mãnunchi în el, trebuie sã învete a urma hotãrât una din tendintele sale, excluzând pe celelalte… Altfel sfârseste prin a nu mai sti ce vrea…

Astfel, reusim, actionând, sã vrem ceea ce ni se pãrea cã nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsã de curaj si de fortã, ceea ce am fi vrut sã vrem…

Dupã îndelungi deliberãri decizia este întotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odatã trecut, actul îsi desfãsoarã consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au fi precedat. Trebuie sã trecem la faptã chiar când o facem cu oarecare silã. Pe urmã vine si plãcerea pentru acel lucru…

Chiar când nu simti tot ce zici sau ce faci, când nu ai decât o dorintã a adevãratelor dorinte, când cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrângere seacã si dezgustãtoare, aceasta produce o impresie asupra noastrã, care coboarã putin câte putin în realitatea constiintei, devenind viata noastrã… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cât poti si cum poti, cãci nu vei voi multã vreme. Pentru cã orice actiune care se executã, se foloseste în chip necesar de constrângere pentru a aduna si disciplina fortele împrãstiate; pentru cã actiunea este semnalul unui rãzboi civil în care sunt morti si rãniti, pentru cã noi nu mãrsãluim decât zdrobind în noi si sub noi legiuni de vieti, lupta e declasatã orice am face; si dacã nu luãm ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizeazã ei împotriva vointei. Trebuie sã ne batem; cel ce va fugi de luptã va pierde în chip necesar libertatea împreunã cu viata. Chiar în cei mai buni sunt comori de rãutate, de necurãtie si de pasiuni meschine. "

Arsenie Boca, Cararea Imparatiei

Despre bucuria launtrica, Sf Ioan Gura de Aur

Ceea ce ne trebuie, este ca ţinta tuturor faptelor noastre şi tot ceea ce ni se întâmplă, să fie iubirea de Dumnezeu.Când vom avea adânc înfiptă această rădăcină în sufletul nostru, nu numai bunul trai, cinstirea, rangurile, luările în seamă, ci şi defăimările, vorbirile de rău, ocările asupririle, chinuirile, toate acestea, într-un cuvânt, vor purta pentru voi roade de bucurie.

După cum rădăcinile pomului înşile sunt amare şi cu toate acestea din ele ies roade care ne plac, tot aşa întristarea după voia lui Dumnezeu ne va aduce o mare bucurie.

Ştiu cei ce adesea s-au rugat şi-au vărsat lacrimi în suferinţă, câtă bucurie au cules, cum şi-au simţit conştiinţa curăţită şi de jos s-au ridicat cu o şi mai mare de nădejde.

Cum totdeauna am zis, nu din firea lucrurilor, ci din înclinările noastre se ivesc, necontenit, întristarea sau bucuria. Aşadar, de vom face ca ele să fie ceea ce se cade să fie, avem bun temei de bucurie neamestecată. Cât priveşte trupul, felul văzduhului şi înrâuririle dinafară îi pricinuiesc mai puţin rău sau mai puţin bine decât propria lui alcătuire. Tot asemenea este şi pentru suflet, ba încă mai limpede, căci asupra trupului vine de se năruie trebuinţa cea trupească, pe când, pentru suflet, totul este atârnător de voinţă.

Dacă râvniţi după mulţumire, nu urmăriţi bogăţia, nici sănătatea trupească, nici slavă, nici puterea, nici luxul, nici ospeţele desfătătoare, nici veşmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora.

Ci căutaţi înţelepciunea cea după Dumnezeu, şi alegeţi calea virtuţii. Şi nimic din ce este, nimic din ce poate fi, nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhneşte pe alţii, vouă vă va spori bucuria…


Imagine: capul Sf Ioan Gura de Aur, manastirea Vatopedu, muntele Athos.

Sursa imagine si sursa text, http://www.ioanguradeaur.ro

Din invataturile Sfantului Nectarie (I)

Calea fericirii

Nimic nu este mai de pret decat o inima curata, pentru ca o astfel de inima devine tron al lui Dumnezeu. Si ce este mai plin de slava decat tronul lui Dumnezeu? Cu siguranta ca nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curata : "Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu " (II Corinteni 6,16.).

Asadar, cine este mai fericit decat acesti oameni ? Si de ce bunuri pot sa ramana lipsiti ? Nu se gasesc toate darurile si harismele Sfantului Duh in fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevarat, de nimic! Pentru ca Il au in inima lor pe Insusi Dumnezeu !

Cat se inseala oamenii care cauta fericirea departe de ei insisi, in tari straine si in calatorii, in bogatie si slava, in averi mari si placeri, in desfatari trupesti, in lux si in tot felul de desartaciuni, care se sfarsesc in amaraciune! Ridicarea turnului fericirii in afara inimii noastre seamana cu zidirea unei cladiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curand o astfel de constructie se va prabusi la pamant.

Fratii mei! Fericirea se afla inlauntrul vostru si fericit este omul care intelege aceasta. Cercetati-va inima si vedeti in ce stare duhovniceasca va aflati! Nu cumva inima voastra si-a pierdut indrazneala inaintea lui Dumnezeu? Nu cumva constiinta va mustra pentru calcarea poruncilor Lui? Nu cumva va invinuieste pentru nedreptati, minciuni si neglijarea indatoririlor fata de Dumnezeu si fata de aproapele? Cercetati si vedeti daca nu cumva inima voastra a fost umpluta de rautati si patimi, daca nu cumva s-a abatut pe cai nedrepte !

Din nefericire, cel care nu are grija de inima sa, se lipseste de tot lucrul bun si cade intr-o multime de rautati. Alunga bucuria si se umple de amaraciune si de frica. Alunga dragostea si primeste ura. Alunga toate harismele si roadele Sfantului Duh pe care le-a primit la Botez si se face salasul tuturor acelor rele care il fac pe om vrednic de plans si de trei ori ticalos.

Fratii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toti sa fim fericiti, atat in viata aceasta, cat si in cealalta. Pentru aceasta a intemeiat Sfanta Sa Biserica, ca sa ne curateasca de pacat, sa ne sfinteasca, sa ne faca prieteni ai Sai, sa ne daruiasca binecuvantarile Cerului.

Biserica sta mereu cu bratele deschise, ca sa ne primeasca. Sa alergam repede toti cei care avem constiinta impovarata. Sa alergam la Biserica, caci ea este gata sa ridice povara noastra cea grea, sa ne daruiasca indrazneala catre Dumnezeu, sa ne umple inima de bucurie si de fericire.

Sursa imagine si sursa text: Blogul dedicat Sfantului Nectarie