In amintirea mamei mele

Duminica, pe 3 mai, s-au implinit 15 ani de cand mamica mea iubita a plecat la Domnul. Ce repede trece timpul. Imi amintesc cu drag chipul ei bland si vorbele mereu calde. Nu cred ca m-a certat vreodata, desi as fi meritat. Si eu, inca de mica imi doream din toata inima sa nu o supar, si parca traiam cu spaima ca la un moment dat voi frange inima ei, inima draga a mamei. Cu siguranta ca am facut asta de nenumarate ori...

Dupa ce-am plecat la 700 km distanta, prin casatorie si repartitie guvernamentala la terminarea facultatii, sanatatea ambilor parinti s-a degradat. Parca i-ar fi tinut Domnul in putere cata vreme s-au simtit strict necesari. Material vorbind. Ca sufleteste, parintii ne sunt necesari oricand.

Si mama mea era tare, tare bolnava. Se chinuia mult. Iar pe mine ma mustra constiinta ca nu puteam sa o ajut cu nimic. Avand doi copii foarte mici o vizitam doar de doua ori pe an. Si l-am intrebat pe parintele Arsenie de la Techighiol: "Parinte, de ce ma pune Dumnezeu sa aleg intre mama si copii?" Intrebarea mea a fost desigur aberanta, ca parintele s-a suparat. Dar apoi mi-a explicat cu rabdare ca treaba mea e sa-mi cresc copiii. Dumnezeu nu ne pune sa alegem intre parinti si copii, ordinea prioritatilor e clara. Mai intai Domnul, apoi sotul apoi copii. Dar pe vremea aceea nu stiam nimic despre prioritati, traiam alandala, la intamplare. De abia incepusem sa invat mersul la biserica, insa aveam elanul si entuziasmul incepatorului. As fi facut orice pentru ca mama mea sa se vindece. N-a fost sa fie...In 1994, in a treia zi de Pasti, draga mea mamica a plecat. Cu toata durerea pierderii, am avut puterea sa spun, in fata icoanei, Slava Tie Doamne! Imi amintesc ca la priveghi am vorbit cu verii mei, al caror tata murise recent, despre relatiile uneori ciudate dintre copii si parinti si despre cartea "Vindecarea arborelui genealogic", care oferea solutiile necesare. Slujba de inmormantare a fost in ziua de Izvorul Tamaduirii si a inceput cu Hristos a inviat! A fost o slujba asa speciala, de parca nici nu era prohod...era Bucuria Invierii! Mi-e dor tare de mamica mea, dar parca impreuna ne bucuram cand auzim Hristos a inviat!

In saptamana patimilor, amintiri despre patimi trecute

In amintirea fiului meu, Andrei

Era in anul 1995. Inca incepatoare in ale credintei, oprita fiind de la taina impartasaniei, in doliu dupa scumpa mea mama...insarcinata pentru a treia oara. Fetele aveau varsta gradinitei. Toata lumea spunea ca mi-am pierdut mintile, din moment ce ma pregateam sa aduc pe lume al treilea copil. Adevarul e ca nu ma bucuram nici eu, dar nu vedeam alta cale. Nu puteam face avort. Si imi era atat de greu, singura impotriva lumii intregi, incat pasii mei nu mai stiau drumul spre biserica. Rugaciunea mea s-a racit...Singura incurajare o primeam de la scumpele mele fetite, care acceptasera ideea de a imparti tot ce aveau cu viitorul fratior sau viitoarea surioara. Ma induioseaza si azi amintirea unor cuvinte dulci, rostite din nevinovatia sufletelor lor. Aveam pe vremea aceea doar 2 camere, iar cei apropiati din familie spuneau: "Nu mai e loc pentru un al treilea copil". Si fiica mea cea mare, de cinci anisori, raspundea cu glas suav: "Uite, mai e putin loc, aici in patul asta, aici pe margine!"

Eram obosita, agitata, stresata, intr-o continua alergatura. Nu m-am ingrijit deloc. Sotul meu a plecat in misiune la granita cu Iugoslavia. Eram singura, faceam si scoala de soferi. La sase luni s-a rupt filmul, am inceput sa ma simt foarte rau. M-am internat in spital, ca sa nu pierd sarcina. Dar intr-o seara, inevitabilul s-a produs. Cam la sase luni si jumatate.

Andrei a sosit mult prea devreme. Nu i-a dat nimeni nici o sansa. Nu a scos nici un sunet. Nu a incercat nimeni sa-l salveze. Nici macar nu i-au legat buricul, l-au lasat asa, aruncat pe o paturica. Eu l-am "furat" ca sa-l incalzesc, infasandu-l intr-un prosop. Arata bine, semana cu sotul meu, ma strangea de deget. M-a gasit doctorita si m-a certat. I-am cerut sa-i lege buricul si sa-l duca la reanimare. Am fost refuzata, pe motiv ca nu stiu ce cer...A decis ea, pentru binele meu...m-a scutit de posibilitatea de a avea un copil probabil bolnav, probabil cu dizabilitati. M-a alungat de langa el. Am pandit si l-am furat inca o data. La fel si a treia oara. Pana la urma, femeia de langa mine, o crestina autentica in grija careia m-a dat Maicuta Domnului in acele zile, mi-a zis: "Maine dimineata este alta doctorita la copii, care va face totul ca sa-l salveze. Si daca este voia Domnului ca el sa traiasca, sfintii ingeri il vor acoperi si ii vor tine de cald". Am ascultat-o si m-am linistit. L-am botezat, cu apa si cu lacrimi. Dimineata, inainte de a se schimba tura, am alergat sa-l caut. Nu mai era la locul lui. L-am gasit aruncat intr-o chiuveta. Abia mai respira...Cand a venit doctorita cea buna, nu mai era nimic de facut. Am plecat dupa preot, sa-i citeasca cele cuvenite. Pe cand m-am intors, trupusorul chinuit disparuse. Mi l-au aruncat in crematoriu.

Medicii nu m-au inteles si apoi nici nu m-au lasat sa-mi traiesc durerea. Am ramas in spital in salonul mamicilor. Toate mamicile aveau grija de copii lor si vorbeau despre ei, asa cum era si normal. Eu parca n-aveam nici un rost. Dragul meu Andrei... Multa vreme m-au chinuit intrebarile, am incercat sa inteleg de ce si din cauza cui. Am regretat ca nu m-am luptat cu doctorita aceea, cu mai multa putere. Acum nu ma mai intreb de ce mi s-a intamplat asta. Am ingropat vinovatia, a mea si a neamului a carui nume nu va mai merge mai departe. Mi-am regasit linistea. Ma bucur ca Andrei a existat,ma bucur ca am petrecut impreuna cateva ceasuri, pe furate, si ca mi-a strans degetul, cu manuta lui mica si delicata. Am nadejde ca ne vom reintalni, cu mila Domnului, acolo unde este bine.

De mare ajutor mi-a fost "mamica" din patul vecin. Avea 41 de ani, 2 copii mari si tocmai il nascuse pe al treilea. A avut grija de mine si mi-a vorbit de voia Domnului, mi-a povestit intamplari minunate, m-a incurajat. Dupa multi ani am reintalnit-o la Techirghiol, la parintele Arsenie. Ne-am recunoscut una pe alta dupa voce.

Nu stiu cum as putea incheia aceste randuri, pe care multa vreme nu le-am putut scrie, dar care acum parca nu vor sa se termine. Scriind, parca am mai stat nitel de mana cu micul meu Andrei. Acu ar fi fost marisor. Domnul sa-l odihneasca in pace.

A fost odata...

In copilarie bunica ma ducea cu forta la biserica. Nu pricepeam eu mare lucru din slujba si oboseam sa stau atata in picioare, dar asteptam cu nerabdare predica, asemenea unei povesti adevarate. M-a marcat descrierea credintei care muta muntii din loc si am verificat-o atunci cand eram singura si infrigurata in fata unei usi care nu vroia sa se deschida.Am zis “CRED” si usa s-a deschis. Dar cand am devenit pioniera am aflat de la tovarasa ca Dumnezeu nu exista si ca e mai util sa te uiti la TV in timpul slujbei, sau sa te duci la activitati pionieresti…Si asa am devenit atee, iar chestia asta a tinut pana in 1991, la 27 de ani. A urmat momentul convertirii…Parintii mei ma crescusera cu multa dragoste, iar tatal meu ma iubea dincolo de orice limite. Avand mijloace de trai modeste s-au straduit sa nu-mi lipseasca nimic in timpul liceului si facultatii. Iar eu nu-mi manifestam la randul meu dragostea decat fata de mama mea…M-am casatorit, am plecat la 700 km distanta, parintii mei au ramas in urma, bolnavi si batrani (am fost un copil tarziu). Ii vedeam de 1-2 ori pe an. Si tatal meu a murit asteptand o asemenea vizita…Cand s-a intamplat eram insarcinata si m-a napadit brusc durerea si regretul. Durerea pentru ca l-am pierdut si regretul pentru ca niciodata nu-l lasasem sa simta ca-l iubesc, niciodata nu avesesem timp sa ascult ce ar fi vrut sa-mi povesteasca. Si tinand mana pe sicriul lui am simtit o mangaiere pe umarul drept, in timp ce cineva (poate ingerul pazitor ) imi spunea ca nu e totul pierdut, ca ne vom mai intalni, ca tatal meu stie ce simt. Dupa asta am aflat care sunt obiceiurile pentru cei adormiti, si le-am respectat. In momentul cand leganam coliva in biserica, il simteam pe tatal meu langa mine. Tatal meu a platit cu un ultim gest de iubire inceputul credintei mele, sau altfel spus Dumnezeu a transformat raul in bine. Si tot mergand sambata la pomeni si parastase am inceput sa ma simt bine in biserica. Incet, incet, viata mea s-a schimbat. Si la un moment dat am simtit nevoia sa ma spovedesc. Dar era tot timpul coada la usa preotului, iar eu eram tot timpul cu fetitele mele, mici, cu mine. Intr-o seara am stat ceva vreme la coada, pana cand ele si-au pierdut rabdarea…Si atunci am zis: Maica Domnului, eu nu vreau sa plec acasa nespovedita, ajuta-ma intr-un fel, cum vrei tu…Si nu trec doua minute si iese parintele si ma cheama pe mine inauntru, peste rand… Cand am iesit de la spovedanie zburam, nu paseam...parca milioane de ingeri cantau si se bucurau pentru mine. Era o stare de neinteles, de neexplicat, dar in acelasi timp de neuitat. Atat de multa si atat de adanca bucurie!!!!