Dor de libertate (3)

Cluj, la 11 decembrie 1988

"Pentru a scăpa de timiditate şi de laşitate, am fost cât de cât ajutată de împrejurările istorice nefavorabile în care mi-a fost dat să trăiesc: 1940–1944, ocupaţia maghiară a Transilvaniei de Nord; 1945–infinit, comunismul. Abuzurile, nedreptatea – mai ales în regimul comunist – erau atât de evidente, încât laşitatea (chiar şi în mintea unui copil, respectiv a unui adolescent) ar fi însemnat dezonoare... O, cât e de salutară pedagogia suferinţei!

Mult mai greu mi-a fost şi îmi este să mă războiesc cu egoismul meu. Atâta timp cât duşmanul, opresorul este unul exterior şi te ridici împotriva lui în numele dreptăţii, apărând demnitatea unei societăţi, a unui grup sau chiar a unui individ, e mult mai simplu.

Îmi reamintesc cu oarecare plăcere gestul meu de solidaritate spontană faţă de colegii mei de clasă evrei, printre care prietena mea, Fanny Klein, în acea şcoală maghiară, când (în 1944, spre primăvară) profesorul de sport, Supiter Robert, responsabil de mişcarea fascistă autohtonă (nyilaskeresztes), i-a umilit îngrozitor pe aceşti copii, cu steaua lui David prinsă de uniformă, în faţa tuturor elevilor adunaţi în sala festivă a şcolii, arhiplină, să asiste tăcuţi la spectacolul jalnic pe care ni-l oferea. După un şir de întrebări retorice puse nouă, neevreilor, de tipul: „ştiţi voi, copii, de ce mor taţii voştri pe front?“, la care, bineînţeles, răspundea tot el: „Din cauza lor!“, arătând cu degetul spre colegii evrei, rechizitoriul s-a sfârşit cu bine cunoscutul urlet: „marş afară!“. M-am ridicat şi eu de pe scaun, ţinând-o de mână pe Fanny care plângea, şi am ieşit odată cu ea din sală, în ciuda strigătelor profesorului care, de data aceasta, mi se adresau mie: „Hai înapoi, Cornea, tu nu trebuie să ieşi!“. Nu m-am întors.

Lucrurile se complică îngrozitor atunci când duşmanul vine din interiorul nostru, cu precădere atunci când în joc sunt relaţiile cele mai intime ale eului cu cei apropiaţi lui. Abia atunci te ai de înfruntat pe tine cu tine însuţi. Pentru că ai de ales între a-ţi sacrifica mica, iluzoria fericire personală sau pe cea a celor dragi ţie. În această privinţă, fie că era vorba de tata, de mama, de Tinu sau de copii, alegerile mele lăsau adesea mult de dorit."

Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete.

Dor de libertate (2)

Cluj, la 27 noiembrie 1988
"Îţi mulţumesc, Doamne, pentru experienţele spirituale pe care îmi permiţi să le fac. Ajută-mă să pot fi mai trează, mai atentă la ce se petrece în spiritul meu. Să-l păstrez cât mai mult deschis spre Tine. Să nu Te uit, să nu-Ţi uit prezenţa. Prezenţa Ta o percep ca iubire de Tine (dar şi ca libertate, posibilă doar în spaţiul comunicării esenţiale), raportând-o, această iubire de Tine, mereu la ceea ce mă înconjoară. Ajută-mă să fiu mai atentă la imediatul din jur: crăciunica, azaleea, mama, Tinu3, Tin-Tin, grădina, ciobul de cer printre crengi..., dar şi la ceea ce este dincolo de aceste realităţi...

Ce să fac însă cu miliţianul din poartă? Dar cu securistul care m-a lovit şi insultat... care încearcă să-mi întemniţeze spiritul şi să-i răpească puterea? Cu ei ce să fac? Cum să-mi păstrez libertatea faţă de ei, înţelegând prin libertate lipsa oricărei convulsii interioare, lipsa oricărei condiţionări de ură? Cum să mă feresc de închidere, de împuţinare şi uscăciune? Ajută-mă, Doamne, să-mi însuşesc învăţătura lui Iov: să-i proiectez şi pe ei în planurile Tale absolute, care mie îmi scapă, dar pe care, chiar neînţelegându-le, trebuie să doresc să le accept cu supunere (sunt şi ei creaturile Tale) şi cu dragoste de Tine.
*
Suntem, în fond, cu toţii produsul parţial al propriilor noastre răutăţi comise cândva, precum şi al căderii noastre comune. Este un gând care eliberează de ură. Lumea noastră, plină de imperfecţiuni, se află pe cea mai de jos treaptă a fiinţării: o inadecvată întrebuinţare a libertăţii datorită egolatriei noastre; fragilizarea binelui; obnubilarea adevărului; căderea în materialitate – supusă duratei şi morţii. Sunt cele mai grăitoare semne ale acestei prăbuşiri.
*
Libertatea, ca experienţă trăită, nu o percep decât în momentele mele de iubire de Dumnezeu, implicată în relaţiile: eu – lume, eu – tu. Dacă vreau, aşadar, să rămân liberă, nu trebuie să părăsesc tărâmul iubirii. În acest sens, se impune să-mi exersez mintea şi spiritul. De aceea, atenţie mare la raporturile mele cu cei mai apropiaţi de sufletul meu: mama, Tinu, copiii, nepoţii! Oricât de greu mi s-ar părea uneori. Ele, aceste relaţii, sunt pietrele de încercare ale sufletului meu.
Doar prin experienţa Iubire – Libertate, despre care vorbeam mai sus, sufletul iese oarecum din contingenţă, din vremelnicia haotică, participând la absolut."

Fragmente din "Jurnal. Ultimele caiete.", Doina Cornea

Dor de libertate (1)

Am stat in Cluj opt ani, in perioada liceului si a facultatii, dar nu am intalnit-o pe doamna Doina Cornea. Nu o cunosteam. Nu stiam ce pierd. In plus, pe vremea aceea eram atee si oarecum oportunista. Nu vorbeam despre regim decat in familie si in cercul de prieteni. Si totusi, in aer plutea ceva oarecum special... ceva de suflet, greu de inteles. In orasul acela existau si persoane constiente, care isi asumau conditia de om creat de Dumnezeu si una din ele era Doina Cornea.

Reiau aici un mic fragment din ultima carte, lansata pe 12 mai.(O recenzie gasiti la Roxana). Voi reveni si cu alte fragmente, pentru a savura putin cate putin. Se pare ca e mare nevoie de lectiile ascunse in randurile delicatei si puternicei doamne. De nevoia mea personala vorbesc in primul rand.

Jurnal. Ultimele caiete.
Bucureşti: Editura Fundaţiei Academiei Civice, 2009.


17 octombrie 1988
(Reflecţii pentru nepoţii mei, când vor fi mari)

"O, nu am să vă spun cum zeci de securişti şi miliţieni mă urmăresc! Cum mă împiedică să vorbesc cu prieteni sau cunoştinţe. Cum îi terorizează pe toţi cei ce încearcă să vorbească cu mine pe stradă.

Aş vrea doar să vă spun că numai în astfel de condiţii aspre de izolare forţată, când oarba duşmănie a întregului aparat represiv o simţi îndreptată împotriva ta, când eşti obiectul abuzului absolut şi constaţi că legile nu te mai protejează... numai în astfel de condiţii îţi dai seama de valoarea unui zâmbet ce ţi se adresează pe stradă, de atingerea unei mâini binevoitoare, de o vorbă bună venită din partea unui semen necunoscut. Îţi dai seama, de fapt, ce înseamnă căldura umană, aşa cum emană ea dintr-o „banală“ întâlnire cu celălalt. Aşa o consideram, banală, acea întâlnire întâmplătoare, până în anii aceştia oropsiţi. Treceam indiferentă pe lângă semenul meu şi nu realizam câtă bogăţie poate ascunde un zâmbet, un mic gest de afecţiune – anonim.
Să fiţi mereu atenţi, iubiţii mei nepoţei, la aceste umile semne... Darul lor fugitiv şi timid vă va lumina cugetul dacă veţi învăţa să-l primiţi şi să-i răspundeţi cu aceeaşi căldură.

Într-una din zile stăteam la coadă să-mi scot raţia de alimente. Securistul s-a postat lateral, la doi paşi de mine, în magazin. În urma mea venea o bătrânică în port ţărănesc. S-a sprijinit cu mâna de umărul meu. Oboseală? Simpatie? Dorinţă de comunicare în deşertul acela urban? Cert e că nu mă cunoştea. Altădată, gestul ei m-ar fi indignat. Acum am simţit că între noi se stabilea o legătură umană, în acel spaţiu cenuşiu. Totuşi, acea mână de pe umărul meu o simţeam mai fragilă decât eram eu. Mi-am întors capul, am privit chipul acelei necunoscute şi i-am zâmbit. Privirea ei temătoare implora parcă ocrotire. Fără să conştientizeze, mi-a umplut sufletul de căldură şi de iubire. Îi eram recunoscătoare acelei firave măicuţe că-mi prilejuia acea imensă bucurie de a iubi şi proteja pe cineva în pustiul care ne înconjura. A urmat o avalanşă de întrebări, de mici observaţii în legătură cu marfa, cu banii, pe care m-a rugat să îi număr, de mici mărturisiri personale; astfel am aflat că avea nouăzeci de ani, că era străbunică şi îşi mai ajuta, cum putea, familia de la oraş, fiicele... iată, stând la coadă pentru aprovizionare.

Cluj, la 20 noiembrie 1988

Trec adesea (vai, de cele mai multe ori chiar!) pe lângă darurile existenţei, fără să le bag în seamă, şi mă plâng mereu de golul dureros pe care mi-l lasă în suflet toate cele pe care aş dori să le am şi nu le pot avea. Sentiment de frustrare. Acum câteva zile, mai ales, am simţit acest decalaj cu o mare acuitate. Mă simţeam nefericită că nu eram liberă. Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blândeţea copacilor şi aromele pământului – într-o amară neputinţă de a mă menţine în acea adâncă limpezime interioară de la care pornisem. Nelegiuitele stridenţe şi ecouri venite din afară m-au smuls din centrul meu, aruncându-mă, neputincioasă, în cea mai periferică, dar şi cea mai vulnerabilă zonă a fiinţei mele. Numai în acest perimetru e posibilă sfâşierea şi pulverizarea eului.
O jalnică şi obsedantă frustrare a pus stăpânire pe mine. Deodată, ajunsă acasă, mi-am amintit zilele petrecute în celula din beciurile Securităţii. E un an de atunci. Am revăzut lumina murdară revărsată ziua şi noaptea, deopotrivă, asupra noastră din tubul livid de neon, tencuiala zgrunţuroasă şi umedă, masa de piatră (cât suprafaţa unei noptiere) prinsă între cele două rânduri de paturi din fier, suprapuse; frigul şi mucegaiul pretutindeni... şi, mai ales, cumplita spaimă de a-l şti şi pe Tin-Tin arestat alături de mine... sacrificat... Iar acum, acasă, în fotoliul meu... Tin-Tin liber... O generoasă pată de lumină pe covor... Cât n-aş fi dat, acolo, pentru o suprafaţă – fie şi numai de un centimetru pătrat – iluminată de razele soarelui! Cât n-aş fi dat doar pentru câţiva centimetri pătraţi de geam prin care să văd lumina zilei sau nişte crengi vestitoare de anotimpuri! Cât n-aş fi dat să am şi o plăntuţă căreia să-i port de grijă! M-am uitat cu oarecare vinovăţie la Crăciunica mea, de pe pervazul ferestrei, încărcată de boboci (mi-a dăruit-o mama, cu vreo douăzeci de ani în urmă). Uneori, o ud aproape mecanic, fără un gând de iubire sau de bucurie pentru ea..., fără a lua în seamă acest mic dar, acest semn de iubire care vine spre mine de undeva... Deodată, ca printr-o neaşteptată şi magică inducţie, venind din partea Crăciunelei, m-am regăsit în centrul meu, în acel spaţiu tainic al comuniunii, deschis tuturor iubirilor şi întâlnirilor sacre."

Sursa:aici