Dor de sufletul profund romanesc

Spunem mereu ca traim in lumea lui Caragiale, referindu-ne doar la grotescul personajelor Scrisorii Pierdute. Si totusi, evreul Nicolae Steinhardt a descifrat secretul Scrisorii Pierdute, a gasit in acest text dovezi ale frumusetii sufletului romanesc. Iata un evreu care i-a iubit pe romani mai mult decat se pot iubi ei. Citez din eseul parintelui Nicolae:

E lumea minunata a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic in care Caţavencu îşi cere iertare si coana Joiţica îl iartă. Fără de rostirea vorbelor acelora magice – necesare si suficiente ca orice condiţii ale unei teoreme matematice – vorbe care sunt axul si motorul aristotelic imobil al actului al IV-lea, ne alegem cu o oarecare satiră, bine scrisă, vie, nimic de spus, dar fara taină, fara arierplan si fara nimb.

Actul al IV-lea e totul si duce de-a dreptul la izvoarele românismului
(…) de iertarea lui Caţavencu de către Zoe si de pupaturile din Piaţa Independenţei inteleg sa ma folosesc ca de cele mai formidabile argumente pentru a intemeia afirmatia ca lumea lui Caragiale ne descopera sufletul românesc in toata minunata lui dulceata si crestinatate, in faza machiavelismului relativ, cand rautatea nu era inca absoluta, cand oamenii se mai puteau impaca si inca stiau ierta, cand totul inca nu era pierdut.

Probabil ca Steinhardt a realizat ca modul sau de intelegere a iertarii si impacarii caragialesti ne va mira, si ne explica suplimentar viziunea sa, cu argumente, in capitolul ce incheie eseul, Et in Arcadia ego, din care citez:

Cu aceste putine cuvinte se alege scriitorul rindurilor de faţă la sfîrşitul unei vieţi irosite. Atît doar i-a mai rămas: dreptul de a spune ca a fost si el intr-o lume in care doi oameni grabiti (lucru rar) se ciocneau pe strada si duceau instinctiv si simultan mîna la palarie pentru a-si cere scuze, in care negustorului caruia i s-ar fi oferit un cistig de zece ori cit cel realizat pentru un obiect pe care-l vinduse pe cuvint, nici nu i-ar fi trecut prin gînd ca ar putea sa-l dea altcuiva decit cumparatorului dintii la preţul stabilit verbal, in care nici ultimul dintre ticalosi n-ar fi cautat cearta unui vecin sau unui cunoscut,in care mînia, răzbunarea, ba si stricta dreptate se dadeau rusinate inapoi in faţa vorbelor pentru Dumnezeu, unde orice greseala nu avea neaparat consecinte funeste, unde lucrurile se mai aranjau si de la sine (sub ambianţa unui corp social sănătos) si nu era foc, moarte de om si nu se scufunda pamantul pentru orice nimic, in care pina si infinitul cunoştea forma imblinzită a nefinirii iar verbul trebuie era adesea inlocuit cu se cade, se cuvine, porunca oarba exprimandu-se doar prin alocutiunea straina, ironic si dispretuitor folosita, de musai; in care ciine sa fi fost, bou sa fi fost, magar sa fi fost, si tot nu se putea sa nu recunosti un colţ de rai.

O dulceaţă, o binecuvîntare. o ţară frumoasă, oameni nu numai cuminţi, dar şi binevoitori; ale caror insusiri simple pretuiesc la ananghie – si la ananghie se judeca oamenii si lucrurile – mai mult decat inteligenta francezului, initiativa anglo-saxonului sau priceperea la suruburi a neamtului; crestinismul in toate domeniile, la toate colturile, in toate inimile; un rai, am spus-o de o mie de ori.

S-a dus? Tout paradis, zice Jean Cau, est fait pour etre perdu. Dar nu s-a dus de tot. Ce ciudat lucru, si cit is de ocolite caile Domnului. In scoica aceasta a unei comedii aprige si ostile, lumea romaneasca poate strabate veacurile in tot maretul ei farmec, prevestind de aci, de pe pamint, din iuresul unor intimplari mundane, paradisul a carui nostalgie nu ne va cruţa curînd.

Suntem noi in stare sa mai vrem a putea fi?

Am preluat citatele din eseu si intrebarea finala de pe blogul lui Alex Radescu.

12 septembrie 1964

Nicolae Steinhardt despre prima sa împărtăşanie (12 septembrie 1964): „Încă din clipa când mă ridic să pornesc înspre altar încep să tremur totul. Se poate totuşi să nu fie decât foame, emoţie şi curiozitate. Cortegiul închinătorilor cu lumânări aprinse este şi el inzestrat cu o mare putere incantatorie. Dar numai după ce am primit cuminecătura îmi dau progresiv seama că am luat parte la o „taină”, că mi s-a întâmplat „ceva”. Exaltat şi plin de avuţii de negrăit, nemaidorindu-mi nimic din câte sunt în case, în magazine, în biblioteci şi-n sălile de spectacol, iubind lumea toată şi slobozit de orice legături cu ea, ca şi la botez, înţeleg că sacramentul a operat şi că mă aflu sub efectul unei lucrări transformatorii. Îmi bate inima nebuneşte cu toate că sunt cu desăvârşire liniştit, şi nu-mi vine a crede că, treaz fiind, pot cunoaşte o atare neînchipuită, nemaiîntâlnită, „instantanee” fericire.” (Jurnalul fericirii)

Paradox

"Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţei. Şi să nu le luăm în tragic.

Să ieşim din noi, să nu ne gîndim la noi.

Şi să fim nepăsători la ale lumii.

Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.

Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.

Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.

Şi să fim blînzi şi smeriţi cu inima.

Să nu scoatem sabia.

Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pămînt ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire

între fiu şi tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.

Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile.

Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice.

Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiţie luptătoare a omului.

Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim.

Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.

Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne vindece de ale lumii.

Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?"

din Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt

Parintele Nicolae de la Rohia despre Sf Ilie

"Omul acesta, cu infatisare frusta, de nu si salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana. E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca!» (III Regi 18, 27).

Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se talcuieste Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor, inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca adiere de vant.

Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea: slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.

Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii, regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul proceduriste, ale celor fara vina."

Cred ca politicienii nostri sunt cu totii adepti ai procedurilor Izabelei.

Mai mult aici: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/19/sfantul-prooroc-ilie-biciuitorul-fatarniciei/

Doamne, sa vad!

"Doamne, sa vad" poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis) retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. "Sa vad" poate semnifica si zdruncinarea fixatiei asupra hidoseniilor (efective ori presupuse, ori transmutate dinlauntrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora, ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.

"Sa vad" poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale "stramta" care apropie de Domnul. Exclamatiei "Doamne, sa vad" e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal, deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El ? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica antigravitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor: asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a infaptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul.

Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva, ca intr-o strafulgerare, faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana ce nu m-a fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti. Dintr-odata valul cade - si vedem. Ce vedem ? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu dinlauntru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi.

Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind, pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestini? Psihanalitic si escatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura - in ciuda legii Michelson - Morley - a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.

Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvanteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane, incantatoarea iluzie inceteaza.

Crestinului incepe - sub actiunea darului - a-i fi sila si groaza de el. (Asa cum, foarte probabil, le este si altora.) El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlalti si exclusiv datorita urilor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-i este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judet in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.

Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg: sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosiilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinei - parca plutind, asijderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc -, se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi, incapabil a vedea clar si la rece.

Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii.

"Eu sunt Lumina lumii."

Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit!

Parintele Nicolae Steinhardt

via crestinortodox

Cuvinte de folos de la dragul nostru parinte Nicolae

"Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele sau în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

Dînd nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeeşti, omul le rînduieşte în cuprinsul creaţiei:purtînd aproapelui dragoste şi acordîndu-i încredere, face din el o Persoană, altceva decît un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atît de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.

Corolar: cînd însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntîrziata, neşovăitoarea luare de măsuri – stîrpirea”.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Ne place internetul, nu-i asa?

Dar pana cand ne mai bucuram de el asa cum este?

RObotzi.S02.Ep.Special.ACTA from Toma Caragiu on Vimeo.

Oare ratificarea ACTA de catre un reprezentant al guvernului a tinut cont macar putin si de interesele noastre?

Sa ne dorim sa ne transformam astfel incat din smerenia noastra (iarta-mi Doamne vorba asta mare) sa apara si politicienii despre care vorbea parintele Nicolae Steinhardt

"Ce înseamnă să ai “suflet politic”?

Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricând deveni – cum atât… de frumos a spus Iorga – un om public în zilele de urgie. Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere zău nu e dacă nu se năştea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte robi nătângi. Şi nişte laşi – sufletul politic presupune o doză minimală de curaj. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici.” (Nicolae Steinhardt, din “Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari”Zaharia Sangeorzan) via Irina Bazon

Credinta ca panaceu totalitar

"Varatec, 1970

Există o ciudată ispită – de dreapta, conform Părintelui Cleopa – aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (Il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel – cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte – şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh l-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei – în sensul de la Matei 11, 12 – către credinţă.)

Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz“.(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvînteze tratamentul.)

b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.

c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania… Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.

Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)

Dacă credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale – şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

d) Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune. Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Ingerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te… încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mîinile sale.

Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul cînd a spus: încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Put your failh in God and keep your powder dry)”."

Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt

Doamne, daruieste-mi si mie sa ma vad asa cum sunt!

"„Doamne, sa vad” poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis), retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile ei imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. „Sa vad” poate semnifica si zdruncinarea fixatiei hidoseniilor (efective, presupuse ori transmutate din launtrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, compatimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.

„Sa vad” poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale „stramta” care apropie de Domnul. Exclamatiei „Doamne, sa vad” e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica anti-gravitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a faptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva ca intr-o strafulgerare faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana a nu ma fi fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti.

Dintr-o data valul cade – si vedem. Ce vedem? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu din launtru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma voi adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestin? Psihanalitic si eshatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura – in ciuda legii Michelson-Morley – a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut, ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.

Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvinteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane. Incantatoarea iluzie inceteaza. Crestinului incepe – sub actiunea darului – a-i fi sila si groaza de el (asa cum, foarte probabil, le este si altora). El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlati si exclusiv datorita urii lor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-I este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judecata in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.

Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg; sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody, crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinelui – parca plutind, asisderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc – se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi incapabil a vedea clar si la rece.

Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui Care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii. „Eu sunt lumina lumii“. Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit! “"

preluat din Daruind vei dobandi, Nicolae Steinhardt

Intreaga predica "Doamne, sa vad!" a monahului Nicolae poate fi citita aici si ascultata aici.

Vorbe despre acceptare

Aceasta e poza mea de profil in google. De ce am ales tocmai o asemenea imagine? Pentru a-mi aminti ca viata asta de pe pamant e limitata, si pentru ca parintele Nicolae e tare apropiat sufletului meu. Prima carte crestina care mi-a cazut in mana, la finalul perioadei mele de ateism, a fost Jurnalul Fericirii. De nedescris bucuria cu care am citit-o...

La mormantul parintelui Nicolae am fost o singura data "in vizita". Azi, la 22 de ani de la adormirea sa, doar o vizita virtuala mi-a fost la indemana. Printre file, printre poze, printre citate de pe bloguri. Si mi s-a facut dor de noblete, de curaj, de intelepciune. De realism si de paradox.

Am inceput blogul acesta cu gandul la dragul meu parinte Nicolae. Dar prea putin s-a materializat aici din intentiile initiale. Mai nimic...Asa cum sufletul meu e prea plin de sinele meu fals, asa si blogul acesta e plin de risipire, de imprastiere. Nu spun aceste vorbe ca sa fiu contrazisa ci doar ca sa accept acest stadiu al sinelui propriu si al manifestarilor sale exterioare. Despre acceptare, parintele spunea:

"N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem raul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecînd, tăcînd, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gînd înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.

Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.

Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele – şi îndurarea prezenţei lui"

Demonism si secularitate, Nicolae Steinhardt

Din “Daruind vei dobandi”
DEMONISM SI SECULARITATE [la Duminica 5 dupa Rusalii]

Fie că a fost vorba de ţinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizaţi, textul evanghelic al zilei (apare în trei variante la Matei 8, 28-34; Marcu 5, l-l9; Luca 8, 26-39) evocă, socotesc, cinci idei fundamentale.

Prima:

Sufletul unui om face mai mult decât o turmă de porci, fie ea de două mii de capete. De nespus mai mare valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materială, oricât de însemnată.

Unii şi-au pus întrebarea: de ce oare a îngăduit Hristos demonilor să intre în porci? Oare n-a prevăzut că animalele se vor arunca în apa lacului şi vor pieri? N-a fost Domnul lipsit de prevedere şi nu S-a arătat nepăsător de paguba pricinuită locuitorilor?

Răspunsul nu poate fi decât: Domnul a ştiut prea bine ce se va întâmpla. Dinadins a îngăduit pieirea porcilor pentru ca să se afirme cu străşnicie mai marele preţ al unui suflet omenesc decât acel al unor oricât de numeroase animale.

A doua:

Frica e pricină de alungarea lui Hristos. Când gherghesenii (Luca 8, 37) sunt „cuprinşi de frică mare” ce fac?

„Îl roagă pe Hristos să plece de la ei”. Aşadar, efectul dintâi al fricii este alungarea lui Hristos, lepădarea de El. Domnul întotdeauna şi-a învăţat ucenicii şi adepţii să nu fie fricoşi: nu vă temeţi! le zice, nu fiţi fricoşi! de ce sunteţi fricoşi? nu vă spăimântaţi! îndrăzneşte fiică; îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.

In Apocalipsă (21, 8) fricoşii sunt cei dintâi menţionaţi printre meniţii iezerului de foc şi de pucioasă.

Frica este un păcat, iar curajul este o virtute creştinească. Nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei întemeietor S-a urcat vitejeşte pe cruce.

A treia:

din textele evanghelice reiese că demonii Îl cunosc pe Hristos, ştiu cum nu se poate mai limpede Cine este: Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt (Matei 8, 29; Marcu 5, 7; Luca 8, 28). Rezultă de aici că şi demonii sunt creştini de vreme ce-L cunosc pe Hristos şi-L recunosc ca pe Fiul şi Sfântul lui Dumnezeu?

Desigur că nu, deşi s-ar părea că da. Demonii cunosc (altfel spus: cred) şi se tem.

Dar cunoaşterea şi teama nu ajung pentru a conferi calitatea de creştin. Se mai cere neapărat pentru ca să se învrednicească a fi numit cineva creştin încă două însuşiri: iubirea şi ascultarea.

Să-L iubească adică pe Hristos şi să-I facă voia, să-I împlinească poruncile, să se străduiască din răsputeri a le împlini întocmai.

Numai iubirea şi ascultarea alcătuiesc laolaltă dovada creştinităţii.

A patra

este legată de răspunsul dat de către demon întrebării lui Hristos: care-ţi este numele? Răspunsul fiind (Marcu 5, 9) „legiune (ori oştire, ori leghion) este numele meu, căci suntem numeroşi”. (Legiunea, unitate militară romană cuprindea după cum se ştie cca. 5-6 000 de oameni.)

Rezultă de aici că dacă îngăduim unui singur păcat să pună stăpânire pe trupul şi sufletul nostru, altfel spus unui singur de¬mon să pătrundă înlăunlrul fiinţei noastre, suntem pierduţi.

Acel unic demon se va înmulţi, va prolifera (cum se spune în limbaj medical); mulţime mare de draci va veni asupră-ne buluc, grămadă, potop.

Păcatele şi dracii se înmulţesc întocmai ca microbii patogeni care pătrund în corpul nostru, şi ne îmbolnăvesc, sălăşluindu-se într-un teren prielnic.

Înmulţirea dracilor şi intrarea noastră sub stăpânirea lor se mai aseamănă şi cu înrobirea toxicomanului de către un halucinogen (stupefiant, drog). Fie că drogul se numeşte haşiş, morfină, cocaină ori heroină, rezultatul e acelaşi: dependenţa toxicomanului de acel drog. Medicii zic dependenţă, dar vorbind pe româneşte substantivul trebuie tălmăcit robie. Vor fi oameni care vor grăi: dar dacă încerc de curiozitate, numai o singură pastilă ori îmi torn doar zece picături într-un pabar de apă, ori folosesc doar o singură doză de substanţă injectabilă, o singură seringă ori trag pe nas un pic de praf halucinogen, ce-are să fie?

Nu va fi nimic!

Va fi. Căci de îndată se creează „obişnuinţa, celulele trupului se îmbină cu stupefiantul respectiv şi din ce în ce mai frecvent şi mai poruncitor vor cere cantităţi din ce în ce mai mari dintr-însul. Ajuns în starea aceea, toxicomanul va recurge la orice mijloc pentru a-şi procura substanţa stăpână: va fura, va ucide chiar, va săvârşi orice fărădelege. Iar cura de dezintoxicare este extrem de grea, dureroasă, costisitoare şi aleatorie: ea nu dă în general decât rezultate parţiale şi vremelnice; curând toxicomanul va cădea din nou sub imperiul halucinogenului şi-şi va petrece viaţa între spitalul de dezintoxicare (nespus mai rău şi mai lugubru decât orice închisoare) şi scurte perioade de chinuită hălăduire în lumea celor sănătoşi şi neînlănţuiţi de diavol.

A cincea:

Pericolul demonismului. Dostoievski în Demonii, Thomans Mann în Doktor Faustus şi Heimito von Doderor într-o carte ce poartă acelaşi titlu cu a lui Dostoievski, demonstrează limpede existenţa demonului în care cei mai mulţi oameni ai veacului nostru refuză să creadă şi-şi scutură umerii: în Dumnezeu, da, cred, dar în draci, în demoni, în Scaraoţchi… şi surâd semnificativ.

Se înşeală şi se amăgesc. Demonismul, vai, e o realitate.

Pe planul vieţii publice se manifestă prin două extreme, două hăuri: sau tirania puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul, sau, dimpotrivă, la celălalt capăt, prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ şi anarhie.

Ambele extreme sunt nefireşti, primejdioase şi demonice. Dreaptă şi izbăvitoare este numai calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului. Dacă libertatea se preface în anarhie va fi nevoie ca statul să intervină pentru a restabili ordinea şi o va face potrivit cu mijloacele coercitive de care dispune, ceea ce pentru indivizi va însemna a fi cârmuiţi cu biciul şi gârbaciul întocmai ca nişte animale, ca nişte porci ce vor fi devenit de bună voia lor; iar porcii nu cunosc libertatea şi nu au nevoie de ea.

Se verifică mereu, de-a lungul istoriei, câtă dreptate a avut marele jurist francez Maurice Jauriou când a scris: dacă este alungată morala, alungată va fi libertatea.

Cuvintele acestea s-ar cuveni să le fie de învăţătură tinerilor care poate că nu înţeleg de ce desfrâul şi dezordinea sunt potrivnice libertăţii şi de ce morala e o condiţie esenţială a existentei ei.

Porcii! întreg textul evanghelic de astăzi pare a se referi la ei, a se învârti în jurul lor!

Şi într-adevăr, mai există un text evanghelic în care e vorba de porci şi care prezintă pentru noi o deosebită valoare practică. In referatul Sfantului Apostol şi Evanghelist Matei, la capitolul 7, versetul 6 se află o frază bine cunoscută de toată lumea: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se să vă sfâşie pe voi”. Atâta doar că mai toţi oamenii o citează trunchiat: nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.

Aşa, întocmai, fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. Ni se cere de aceea multă atenţie.

Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea “şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Naivitatea, zicea Leon Daudet, e bună şi frumoasă la prunci, la copii, la tineret. Oamenilor maturi şi bătrânilor le sade bine să fie inteligenţi, înţelepţi, prudenţi, călăuziţi de ceea ce vechile noastre texte bisericeşti numesc atât de pertinent: trezvie.

Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie sa se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele.

Concluziile care se pot deduce clin textul evanghelic al zilei sunt, cred, în număr de patru. Vedem că Domnul ne cere:

1. Să punem cele sufleteşti (spirituale, duhovniceşti) deasupra celor materiale, trupeşti. Hristos nu osâdeşte cele materiale, creştinismul nu-i maniheist, nu consideră materia blestemată. Dar se impune fără doar şi poate o ierarhizare: întâi cele duhovniceşti, apoi cele materiale. Întâi mântuirea demonizatului, apoi grija pentru turma de porci;

2. Să-L iubim şi să-L mărturisim cu glas tare şi înalt, să nu ne lepădăm şi ruşinăm de El, ca nu cumva şi El să fie silit să Se lepede şi ruşineze de noi în ziua Judecăţii. Credinţa lăuntrică, oricât de sinceră şi de fierbinte nu ajunge, trebuie spre a ne mântui să-L mărturisim pe Domnul „cu gura” (Rom. 10, 10);

3. Să fim şi inteligenţi (nu proşti, nu orbi, nu naivi) şi curajoşi (frica fiind nu numai ruşinoasă, ci şi păcătoasă);

4. Să fim conştienţi de oricând posibila demonizare a sufletului nostru.

Dostoievski în Demonii şi Fraţii Karamazov – nu numai prea frumoase romane, dar şi adevărate cărţi de învăţătură creştină (pe care eu unul nu mă sfiesc a le aşeza imediat după Sfintele Evanghelii şi Scrierile Sfinţilor Părinţi) – a descris cu putere şi cum nu se poate mai convingător (şi în mod profetic) trei tipuri de demonizati: Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, Piotr Stepanovici Verhovenski şi Ivan Feodorovici Karamazov.

Profetice, întru adevăr, apar aceste portrete făurite acum mai bine de o sută de ani într-o lume ca aceea a sfârşitului nostru de veac în care terorismul, lagărele şi tortura par a prolifera nu mai puţin decât demonii şi microbii de care s-a făcut vorbire mai sus.

Care sunt caracteristicile vizibile ale demonismului?

Două mai ales: sadismul rece şi răutatea gratuită.

Sadicului nu-i trebuie nici bucate alese, nici băutură, nici bani, nici satisfacţii trupeşti. Un singur lucru îl poate mulţumi şi bucura: suferinţa aproapelui său, priveliştea acestuia chinuindu-se, perpelindu-se, zbătându-se de moarte într-o cât mai lungă agonie. Păcătosul comun măcar fură, denunţă, ucide, înşeală cu o oarecare (netrebnică) motivare logică: să-i fie lui mai bine, să mănânce, să bea, să agonisească mai mult ş.a.m.d. Dar sadicul lucrează dezinteresat, el nu caută un profit material, singura voluptate pe care o poate gusta e spectacolul suferinţei celuilalt, spectacol pe care-l priveşte la rece, cu inima îngheţată.

La rece şi îngheţat! Dante în Infernul presupune în iad, dincolo de vipii, flăcări, foc, apă clocotită şi smoală fierbinte, un miez care-i un imens bloc de gheaţă. Acolo, în centrul iadului, sălăşluiesc în veci de veci Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar (Dante era ghibelin moderat), precum şi Iuda. Sufletul sadicului, al demonizatului este un asemenea bloc de gheaţă. Răutatea lui este gratuită: nu urmăreşte o satisfacţie personală ci numai obţinerea spectacolului desfătător între toate; suferinţa cât mai completă a semenului.

Hristos ne spune în Apocalipsă (3, 20): „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Dar la uşă nu stă numai Domnul Hristos; stau şi diavolii, la pânda, doar-doar să prindă momentul şi să se furişeze în sufletul nostru prin uşa întredeschisă. Dacă se întâmplă să nu păzim uşa, să o lăsăm întredeschisă, ei dau năpristan năvală iar noi trecem sub stăpânirea lor.

Să fim atenţi: să păzim cu trezvie şi prudenţă uşa sufletului Domnului nici măcar foarte puţin (preţ de o pastilă ori de o seringă ori de zece picături), căci şi aceasta le-ar permite să se strecoare şi să prolifereze. Ferească-ne Domnul de una ca asta, mai năprasnică nenorocire nu ni se poate întâmpla!

Dor de Steinhardt

Din Jurnalul Fericirii:

"Jilava

Nu te lasă grijile să dormi sau te deşteaptă din somn.

Dar se întâmplă ca şi de pe urma fericirii să te pomeneşti treaz în toiul nopţii.Aşa mi s-a întâmplat mult timp după ce am fost primit botezul. Doar din bucurie — out of sheer joy, aus lauter Freude — deschideam brusc ochii, cuprins de o stare euforică, izvoditoare nu de adormire — ca la stupefiante — ci de veghe, de viaţă supraintensă; de somn îmi ardea mie? de odihnă? de uitare? de oblivon ori evadare?

Nu, de prea plin îmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să-i zgâlţâi şi pe ceilalţi, să le spun cât sunt de fericit, să-i rog să-şi dea seama ce comoară posedă cu toţii, ce sobiţă minunată”, ce tranchilizant fără prescripţie medicală.

Noroc de mine că străşnicia regulamentului mă împiedică să mă dau în spectacol.

Ceva din felul meu diurn de a fi trădează probabil, măcar în parte, veselia mea lăuntrică; deoarece unora le sunt surprinzător de drag, în timp ce altora le impun o solidă antipatie.

— „Tu, ateu? Aida de, eşti mult prea vesel”. (Dostoievski în Adolescenţii)"

via http://nicolaesteinhardt.wordpress.com

Challenge

"Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.

În primul rând, nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului... E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)

Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea – și morbidă și indiscretă – de a ferici pe toți oamenii cu amănunte tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții.

Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității.

Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională, a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.

În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.

Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție."


NICOLAE STEINHARDT - Jurnalul fericirii

Via Maica Siluana

Fericirea care ne inghite

In amintirea parintelui Nicolae de la Rohia

Fericirea ne este daruita din plin si deplin, atunci cand suntem in stare sa o percepem, sa o intelegem, sa o acceptam.

Prima carte crestina pe care am citit-o a fost Jurnalul Fericirii. Si a fost o lectura folositoare, care m-a rascolit adanc. Am fost surprinsa la aflu ca atunci cand ma nasteam, viitorul monah iesea din inchisoare. Iesea crestin, din inchisoarea in care intrase evreu.

Aflat la Gherla în mai 1963, in celula supraaglomerata cu noi si noi loturi de detinuti, unii mai obositi, mai terminati fizic decît vechii locatari, Nicolae Steinhardt gaseste prilej de a-si ceda locul de pe prici si a se muta sa motaie pe o banca. In urmatoarea noapte, frînt de oboseala adoarme si este daruit cu un vis miraculos, o vedenie : „Nu-L vad pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumina uriasa – alba si stralucitoare – si ma simt nespus de fericit. Lumina ma înconjoara din toate partile, e o fericire totala, si înlatura totul; sînt scaldat în lumina orbitoare, plutesc în lumina, sînt în lumina si exult. Stiu ca va dura vesnic, perpetuum inmobile . Eu sînt , îmi vorbeste lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gîndului.

Eu sînt : si înteleg prin intelect si pe calea simtirii – înteleg ca e Domnul si ca sînt înlauntrul luminii Taborului, ca nu numai o vad, ci si vietuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sînt fericit, fericit, fericit. Sînt si pricep ca sînt si mi-o si spun. Si lumina parca e mai luminoasa decît lumina si parca ea îmi vorbeste si-mi spune cine e . Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai ca dureaza incontinuu, dar si creste mereu; daca raul n-are fond, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumina se lateste din ce în ce, iar fericirea, dupa ce m-a învaluit matasos, deodata schimba tactica, devine dura, se arunca, se pravaleste asupra-mi ca niste avalanse care – antigravitational – ma înalta; apoi, iar, procedeaza în alt fel: duios, ma leagana – si-n cele din urma, fara menajamente – ma înlocuieste . Nu mai sînt. Ba sînt, dar atît de puternic încît nu ma recunosc”.

Inchisoarea din Gherla era intotdeauna varuita in culori pastelate, galben sau roz. Imi atragea privirea de copil curios, in drumul spre cimitir, in a carei vecinatate se ridica falnica. Mergeam destul de des la cimitir si cu mare drag, datorita linistii depline pe care o simteam acolo. Ciudat lucru pentru un copil, mai ales ca nu pot sa spun ca nu ma speria moartea. Dar mergeam la mormantul unor persoane pe care nu apucasem sa le cunosc. Asemenea cimitirului, inchisoarea imi sugera pace si liniste...parea a fi un reper, desigur neinteles inca. Acum ma gandesc ca o particica din lumina Taborului, vazuta de viitorul monah, s-o fi imprastiat duios in eter, plutind etern, pentru a atinge bland sufletele celor ce il iubesc pe monahul Nicolae. Atata jertfa, atata suferinta...dar totul se topeste in lumina crucii, transfigurandu-se, paradoxal, in fericire adanca si inaltatoare.