Rugaciune pentru vederea pacatului propriu

Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvîrşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine. Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice Împărăţiei lui Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov

"Diavolul din pahar. Amintiri din iadul betiei"

"Am scris acest text autobiografic din dorinţa de a veni în întâmpinarea tinerilor dependenţi de alcool, dar şi a tinerilor dependenţi de droguri în general. (După cum am explicat şi în carte, alcoolul intră în categoria mai largă a drogurilor.)

Este un volum care se adresează persoanelor dependente, chiar dacă obiectul dependenţei variază (unii sunt dependenţi de alcool, alţii de tutun, alţii de cocaină sau de etnobotanice, alţii de pornografie). Mesajul meu pentru toţi aceşti fraţi de suferinţă este că singura scăpare este la Dumnezeu. Mijloacele terapeutice propuse de Biserică: Sfânta Liturghie, spovedania, împărtăşania, Sfântul Maslu, rugăciunea, pelerinaje la moaştele sfinţilor şi, mai ales, întărirea relaţiei personale cu aceştia îi pot salva. Rugăciunile mamei lor, ale fratelui, ale prietenului mult pot în faţa lui Dumnezeu. Un om dependent are voinţa anihilată, de aceea terapiile propuse de diversele şcoli psihologice sunt ineficiente sau se dovedesc ineficiente pe termen lung.

În a doua parte a cărţii mi‑am expus o parte din frământările duhovniceşti, ferindu‑mă să intru în rolul celui care ştie mai bine şi care se simte în măsură să îi înveţe pe ceilalţi. Cel care a fost depen-dent poate da pertinent sfaturi doar unui alt dependent. Altfel ar ca şi cum o fostă prostituată ar sfătui oamenii cum să facă să îşi păstreze fecioria. Am descris pur şi simplu evenimente şi gânduri care sunt importante pentru mine, cel care sunt acum. Dacă vi se va părea că mărturia mea se sfârşeşte brusc, explicaţia ar fi că ea se continuă în viaţa mea de familist care trăieşte în Biserică. Acesta poate fi subiectul unei alte cărţi."

Ciprian Voicilă, 17 ianuarie 2012

Daca aveti nevoie de ea va invit sa o achizitionati. Este aparuta la Editura Areopag.Daca o cautati si nu o gasiti, lasati un email.

Despre dragoste

Parintele meu duhovnic vorbeste adesea in predici despre importanta dragostei. Azi, dupa frumoasa slujba de seara(denie), dupa ce ni s-au inmuiat inimile in dulceata chemarii la pocainta si trezvie, dupa explicarea intelesurilor evangheliei zilei, finalul predicii s-a axat pe importanta dragostei, care poate diferi ca simtire si manifestare in functie de persoana iubita (Domnul, sotul sau sotia, copii, aproapele. Element esential comun al tipurilor de dragoste: sinceritatea. Saptamana aceasta este perioada potrivita pentru a ne apropia de Domnul cu dragoste sincera, cu inima deschisa, este perioada cand e bine sa ne dorim, mai mult ca oricand, sa devenim mai buni. In zilele acestea, daca Il insotim pe Domnul cu dragoste ne vom intoarce acasa vindecati de patimi si de ranile pacatului.

Mi-as fi dorit sa inregistrez cantarile si predica (din care prea putin am putut reda), dar am simtit ca as pierde astfel ceva din taina trairii depline a momentului prezent.

Adaug cateva cuvinte ale staretului Tadei de la Vitovnita: "...sa ne rugam Domnului ca sa ne invredniceasca a-L iubi si noi pe El asa cum ingerii si sfintii au iubit-o pe Preasfanta Maica. Pentru ca Domnul este puternic si tare si ne ajuta sa facem astfel. El doreste sa fim asa si sa ramanem in vecii vecilor si prin toate veacurile, intru vesnicie, in dragostea si imbratisarea Sa. De aceea si tie iti doresc, suflete, sa te rogi Lui, Domnului, sa te invredniceasca a-l iubi tot atat de puternic precum Il iubesc Preasfanta Maica, ingerii si sfintii. Atunci vei simti pace si liniste in inima, caci iti vei inchina inima aceluia Care este fara de sfarsit, Care isi poate imparti dragostea fara de hotar, pacea Sa nesfarsita." (Cum iti sunt gandurile, asa iti este si viata)

Si daca vreau si daca nu vreau, Doamne mantuieste-ma!

Am primit la un moment dat acest citat prin email, fara mentionarea autorului. Mare mi-a fost bucuria sa regasesc citatul in cartea parintelui Simeon Kraiopoulos, "Adame, unde esti!", afland astfel dintr-o nota de subsol ca autorul inteleptelor vorbe este Sfantul Petru Damaschinul, iar lucrarea din care sunt extrase, "Despre cum sa castige omul adevarata credinta", este cuprinsa in Filocalia Sfintilor Pustiei. Iata in ce context a folosit citatul parintele Simeon:

"Pacatul inseamna egoism, iubire de sine, razvratire impotriva lui Dumnezeu, autonomie, adica faptul ca omul nu vrea sa asculte de Dumnezeu... De vreme ce in acest moment traim, n-am plecat din aceasta lume, Hristos si vrea, si poate sa ne faca sfinti, sa ne aseze pe acesta cale. Doar omul este cel care-L impiedica, cel care reactioneaza, cel care in final nu doreste acest lucru.

Va rog, sa ne zdrobim inimile, sa ne smerim cugetele, sa ne pocaim cu adevarat si sa spunem:"Si daca vreau, si daca nu vreau, Doamne mantuieste-ma!" Sa spunem noi, inlauntrul nostru, precum Apostolul Petru, care s-a lepadat de Hristos iar dupa aceea a plans cu amar: Tu, Doamne, toate le stii, Tu stii ca vreau sa ma pocaiesc, vreau cu adevarat sa Te iubesc, sa fiu al Tau!" Acest lucru putem sa-l spunem, iar daca n-o facem, inseamna ca nu-L dorim. Sa spunem sincer si cinstit:"Doamne, vreau sa ma mantuiesc! Tu, Doamne, toate le stii, vrei sa ma mantuiesti, poti sa ma mantuiesti si sa ma sfintesti!" Sa avem aceasta stare inaintea lui Dumnezeu, pentru ca harul Lui sa vina inlauntrul nostru, sa ne viziteze, SA NE SCHIMBE. Domnul sa ne viziteze ca un Dumnezeu Care iarta, Care curateste, Care ramane in noi si ne iubeste, Care ne face sa simtim intru bucuria cea cereasca. "

Arhim. Simeon Kraiopoulos - Adame, unde esti? Despre pocainta, din omilia Oare Hristos ne va lasa in starea in care suntem?

Usile pocaintei

O lectura utila pentru perioada triodului si implicit a postului mare o constituie Usile Pocaintei a parintelui Petroniu Tanase. Domnul sa-l odihneasca intre sfintii sai!Cartea cuprinde in prima parte meditatii pentru perioada de pregatire a postului(Duminca Vamesului si a Fariseului, Duminica Fiului Risipitor,Duminica Infricosatei Judecati,Saptamana a treia,Duminica izgonirii lui Adam din Rai). In a doua parte a cartii e explicata rugaciunea Sfantului Efrem Sirul "Doamne si stapanul vietii mele". Apoi sunt meditatii pentru fiecare saptamana si duminica a postului.Partea a treia se ocupa de saptamana patimilor, precum si de fiecare zi in parte a acestei saptamani, incheindu-se desigur cu "Lumina cea neinserata"

Cartea poate fi comandata online in mai multe locuri, dar la cel mai mic pret este aici.

Un mic citat din carte, preluat de aici.

"Omul nepăsător faţă de mântuire duce casă bună cu păcatul şi cu patimile; se obişnuieşte cu ele, i se par fireşti, "că aşa este el", fără să-şi dea seama de fiara pe care o hrăneşte. Abia atunci când se trezeşte şi vrea să scape de ele, face o amară experienţă. De unde păcatul i se părea plăcut, se făcea cu lesnire, acum însă a devenit o fiară ucigătoare, cu anevoie de biruit. Patima se încuibează adânc în firea omului, cu atât mai adânc, cu cât este săvârşită de mai multe ori. Întreaga alcătuire: trup şi suflet, minte, simţire şi voinţă, se păcătoşesc; însăşi lumea înconjurătoare apare stricată şi îndeamnă la păcat. "După ce diavolul pustieşte sufletul omului, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, se îndepărtează şi lasă în suflet idolul păcatului". Acest idol nu-i altceva decât firea omenească modelată după chipul păcatului, fire care nu mai funcţionează după legile rânduite de Făcător, ci după mincinoasele legi ale patimii. Când omul vrea să scape de patimă, însăşi firea sa i se împotriveşte şi-l sileşte la păcat. Omul se luptă din răsputeri cu sine însuşi, dar puterea cu care el trebuia să se împotrivească răului este şi ea pervertită şi-l târăşte la rău; de aceea, este aproape întotdeauna biruit. N-aţi văzut oameni împătimiţi: beţivi, tutungii, desfrânaţi ş.a., care voiesc să scape de patimă, dar nu mai pot? De zeci de ori se hotărăsc s-o curme cu răul şi de zeci de ori cad. "Patima învechindu-se şi rana obrintindu-se, spune o vorbă veche, a se tămădui cu anevoie este". Iar Cuviosul Dorotei ne îndeamnă: "Să tăiem patimile degrab, până nu ne obişnuim cu ele... pentru că dacă le vom lăsa să se întărească cu totul şi ne vor cuprinde, atunci singuri nu le vom mai putea dezrădăcina, oricât de mult ne-am osteni". Pentru că la început sunt slabe şi neputincioase ca o furnică, dar mai pe urmă cresc şi se întăresc ca nişte lei şi nu mai pot fi biruite. Aceasta este robia păcatului, moartea sufletului înainte de moarte şi arvuna iadului.

În această stare de neputinţă, omul renunţă să se mai lupte cu păcatul, se deznădăjduieşte: Nu mă mai pot mântui, sunt pierdut! Atunci apare din nou vrăjmaşul şi şopteşte: "Vezi? Ai păcătuit peste măsură; nu mai poţi face nimic; Dumnezeu te-a părăsit!". Omul se găseşte în pragul deznădejdii, pe marginea prăpastiei iadului. Aceasta-i prăpastia pe care o sapă păcatul în sufletul omului şi de care el se teme când fuge de sine. Dacă omul nu se eliberează din puterea tiranică a răului, căderea este sigură; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia în care se află. Ce să facă? Să ne uităm la vameş. El priveşte în prăpastia sufletului său; se spăimântă şi se cutremură, dar se umileşte şi strigă degrabâ: "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!". Dar dacă omul nici nu vrea să-şi recunoască starea decăzută şi nici nu vrea să alerge la Dumnezeu?, lucru care se întâmplă de fapt cel mai adesea.
...
Pilda "fiului risipitor" tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Şi, pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvârşită icoană a milostivirii şi bunătăţii dumnezeieşti. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu sunt biruite milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, "Care aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa" (In. 3, 16). "Milostivirea Lui Dumnezeu este foc arzător, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. O, de am avea noi atâta ardoare pentru El, câtă duioşie părintească are El pentru noi!"

Imaginea ideala IV - Dictatura din inima omului

"Sunt persoane care se nelinistesc sa nu-si piarda imaginea ideala. Pe de alta parte traiesc martiriul sinelui mizerabil. Patimile, defectele, tot ceea ce sufletul nu suporta le poarta cu el. Se creeaza in om un conflict ingrozitor. Exista primele dorinte, primele tendinte, care nu au intotdeauna o directie sau pot avea directii diferite, care creeaza primul conflict si-l fac pe om sa plasmuiasca imaginea ideala. Pe de alta parte, tocmai datorita conflictului imaginii ideale cu realitatea sinelui nostru, se naste in om un fel de dictatura, faca ca acesta sa-si dea seama.

Karen Horney spune ca se intampla si in dictatura aceasta la fel ca in dictaturile politice. Ori se identifica cineva cu dictatura, ori se straduieste sa se faca placut, ori devine revolutionar.Asa si aici. Ori se identifca cineva cu dictatura imaginii ideale si devine narcisist, adorandu-se pe sine, ori traieste intr-o activitate continua, intr-o stradanie bolnavicioasa, intr-un stres continuu care nu-l lasa sa se linisteasca, pentru a ajunge la imaginea ideala pe care a construit-o(devine perfectionist). Ori devine revolutionar, se revolta impotriva imaginii ideale, insa ea este intronata deja. Unui om cu o imagine ideala despre sine ii pot aparea toate cele trei stari, altuia ii pot aparea doua, iar altuia doar una.

Sunt persoane care o perioada nu dorm, nu se linistesc, merg la toate slujbele si asculta toate predicile, se supun, se ataseaza pentru a ajunge la perfectiune, atrase de imaginea ideala. Daca nu se intampla ceea ce voiau, isi schimba atitudinea fata de imaginea ideala, se revolta si i se impotrivesc. Si daca inainte nu dormeau deloc, acum nu-i mai poti trezi. Desi pana acum erau aspri in ceea ce priveste morala,postul, ascultarea, mersul la biserica, acum iau o atitudine cu totul contrarie, ca si cand ar vrea sa se razbune pe imaginea ideala. Asadar omul ia odata o atitudine fata de imaginea ideala, altadata alta atitudine, dar niciodata atitudinea corecta.

Toate acestea il impiedica pe om sa aiba o evolutie normala in viata duhovniceasca. asadar, trebuie sa fie foarte atent si sa constientizeze imaginea inchipuita pe care a construit-o. Sa o caute, sa o urmareasca in amanunt si sa inteleaga bine ca atata timp cat are aceasta imagine, toate eforturile lui, toate stradaniile si toate noptile nedormite sunt pierdute.

Din pacate omul nu-si da seama usor de aceasta. Face o multime de greseli si nu-si da seama de ele, nu le vede. Prin urmare, nu poate inainta. Dar cand cineva isi da seama ca toate sunt pierdute, poate ca se va hotari, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa omoare aceasta imagine inchipuita. "

Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "O dictatura inlauntrul omului" si "Obstacol in viata duhovniceasca"

Si totusi, cum se poate sparge, practic vorbind, imaginea ideala? Cum se poate iesi din minciuna? Din cate am putut sa constat in mod direct, din mila Domnului, de mare ajutor este lucrarea seminarului iertarii, pe care il gasiti aici. Si un mic exemplu din cat de eficient este acest seminar, intr-un citat dintr-o scrisoare (sesiunea cinci) a unei "seminariste", urmat de raspunsul Maicii Siluana:

"....Și-apoi eu sufăr de mândrie. O boală foarte grea. Și m-am gândit eu într-o zi de ce e păcat să fii mândru. Și mi-a venit un gând că păcatul nu este altceva decât minciună. Și mereu încerc să-mi zic: orice gând de mândrie e o minciună. Și mi-am dat seama că se aplică tuturor păcatelor: de exemplu, dacă răspund răului cu rău, am impresia că mi-am făcut mie un bine, dar e o minciună.

Măicuță, mă gândeam zilele astea ce greu e - mă gândeam, nu simțeam, prin carapace nu se simte mai nimic - să știi niște lucruri, să fii aproape sigur de ele și să nu le simți. Pot să spun cu toată certitudinea că sunt cea mai mare păcătoasă ( și chiar aș avea o mie de argumente), dar nu am căință adevărată. Sunt tare ca piatra, ca să zic astfel. Mi-am creat așa un zid de apărare, m-am străduit să fiu indiferentă și am reușit. Din păcate am reușit.

Cel mai greu mi-e însă să-i iert pe ai mei și... să mă iert pe mine.

Ție Doamne vreau să Îți slujesc și nu acestui stăpân crud care e ego-ul meu. Căci orice aș face el nu e mulțumit. Îmi repetă la infinit cuvinte de care sunt sătulă, cuvinte care mă rănesc. Iar eu aștept un singur cuvânt bun, de laudă din partea lui și nu primesc decât: bine, e bine. Se putea și mai bine. În cel mai bun caz. De cele mai multe ori: rău, rău, rău. Un fel de ochi crescuți în mintea mea care mă supraveghează permanent și care nu mă lasă, să fiu. Îmi reproșează la infinit că sunt inutilă. Îmi spun mereu că nu sunt suficient de frumoasă. Că nu știu să relaționez cum trebuie, că nu mă îmbrac frumos.

Pentru laudele lui îmi pierd liniștea și totuși nu le primesc. Uneori mă privește cu ochii alor mei, alteori cu ochii altor oameni. Îmi strigă că e greșit tot ceea ce fac și că merit să fiu pedepsită. Îmi supraveghează orice greșeală, orice lipsă de atenție, orice moment de absență și de visare. Îmi spune că orice aș face, nu voi fi niciodată îndeajuns de bună. Dar că trebuie să fiu bună cu orice preț. Îmi spune neîncetat că sunt grasă. Că nu sunt normală. Îmi dă ca exemplu oameni invidiați care primesc slavă deșartă, au succes. "Uite, așa trebuie tu să fii". Mă conduce spre bărbați intangibili, cu care n-am nimic în comun. Spre oameni obișnuiți să critice, să judece, în care își găsește susținători.

Îl simt mulțumit rareori și numai când îi dau ceea ce-mi cere: slavă deșartă, ieșit în evidență, succes, numai atunci e mulțumit. Mă critică, mă judecă, mă desființează, iar eu sunt prea slabă să mă opun. Mă trimite să păzesc porcii, căci altă utilitate nu-mi găsește, decât a sta în compania porcilor. "Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea." (Luca 15, 16) Astfel sunt și eu. Căci ego-ul meu nu-mi dă nici măcar iubirea pe care ar arăta-o unui porc. Pentru că nu poate. Pentru că el n-are iubire.

Vin la Tine, Doamne, asemeni fiului risipitor "Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednică să mă numesc "fiica Ta", nădăjduind.

Să vă rugați pentru mine, Măicuță!
A

Copila mea iubită,

Să recitești cât vei putea de des ce ai scris aici pentru că a vorbit Dumnezeu duhului tău!

Încet, încet, mintea ta se va lipi de aceste adevăruri pe care deja le trăiești în mai adâncul tău și viața ți se va schimba după dorul inimii tale.

Nu te grăbi să fii altfel decât ești, și nici să faci mai repede și mai bine (că perfecționismul e o boală grea și aducătoare de chin), ci lucrează mereu cu onestitatea de până acum și cu rugăciune și mari minuni vei mai trăi.

Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana"

Să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini

Un raspuns al Maicii Siluana

Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Siluan, dă tuturor oamenilor să guste din bucuria Ta!

Da, Copila mea, suntem mici, nevrednici și neputincioși! Dar ce minune că vedem asta! Numai Domnul, cu mila Lui iubitoare, a putut să ne deschidă ochii și ne dea puterea să nu mai fugim la vederea acestei realități în văgăunele dependențelor și consumului de surogate de viață, scornite de mintea răzvrătită și căzută din har!

E greu? Suferim? Dar, oare, pe calea cea largă e cineva care nu suferă? E goana după plăcere mai puțin dureroasă? Reușesc oare, revolta, plăcerea, satisfacția, slava de la oameni sau victimizarea să ne scape de suferință? Mărturiile tale, ale voastre ale tuturor, ne dovedesc contrariul. Atunci, de ce ține această suferință atâția oameni captivi? Pentru că trăim după schemele automate ale păcatului și nu îndrăznim să ne folosim mintea și inima. Cine se îndură să se oprească din goana somnambulică după un „remediu” care ne-ar face imuni la durere, se trezește din coșmar și începe să-și trăiască viața așa cum este. Și viața noastră, aici, este durere vie și dor nestins de bucurie, de fericire. Trăirea conștientă și fără împotrivire a acestui conținut al vieții pune început coborârii minții în inimă. Mintea coboară acolo unde e durerea și dorul ca să le dea lumina și glasul ei. Așa, inima se vede pe sine împietrită „sub lespedea grea a împotrivirii” (cum spunea o voce mult dragă mie) și începe să audă Vocea Celui ce este Viața noastră adevărată. Așa se naște rugăciunea, acest glas de taină al minții unite cu inima. Orice rugăciune este o cântare a inimii însetate de Viața Care este Dumnezeu. Doar că avem nevoie de multă străduință că să fim atenți la glasul ei și la prezența Celui ce o ascultă. Asceza nu e altceva decât silirea urechii să audă și a ochiului să vadă durerea inimii rănite de păcat și ignoranță.

Nu te rușina, Copila mea, că -L iubești pe Dumnezeu „ca să-ți fie bine” pentru că acesta e chiar „conținutul” iubirii Lui: binele nostru. Avem a ne rușina doar că nu știm încă ce e bine pentru noi și încă mai confundăm binele cu plăcerea și confortul trecător, sau cu împlinirea propriilor așteptări care nu sunt decât fantasme plăsmuite de mintea lăsată în voia ei. Să nu te rușinezi și să te arăți Domnului, mereu și mereu, aducându-ți aminte binele pe care deja îl cunoști. Așa, încet, încet, va crește și în tine omul cel tainic al inimii.

Și, te mai rog, nu te rușina nici de micimea ta. Bucuria Domnului se micșorează, fără să se împuțineze, după mărimea vasului fiecăruia, după locul pe care reușim să I-l facem în noi și în viața noastră. Să ne acceptăm fiecare măsura actuală și să ne încredințăm Lui cu nădejde.

Cum am putea să vorbim, din experiență, eu, de exemplu, despre bucuria sfântă dacă măsura ar fi doar cea realizată de Sfinții Părinți filocalici? Ce-au gustat ei la Ospățul de Nuntă al Stăpânului, ne va fi dat și nouă, după credința noastră, la Marea Înviere, dacă vom alege mila Lui în locul oricărei alte oferte, acum și în veci. Acum, aici, suntem doar ca niște „câini” care să bucură de fărâmiturile de „sub masa Stăpânului”. Dar cât de mare ne pot fi bucuria și recunoștința pot ști doar cei ce o simt.

Doamne, ajută-ne să-Ți rămânem credincioși și să nu ne lăsăm furați nici de ispita libertății de „maidanez”, și nici de siguranța leselor de lux trase de stăpâni străini!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

Imaginea ideala lll (Cand nu ne suportam pe noi asa cum suntem)

Omul care plasmuieste imaginea ideala (despre sine) face asta numai si numai pentru ca nu se suporta asa cum este. adica nu poate cadea de acord, nu poate discuta cu adevaratul sine. de mic simte lucrul acesta. se vede pe sine asa cum este in realitate si oboseste. Si nu doar ca oboseste, nu se poate suporta...Insa atunci cand cineva isi construieste imaginea ideala si se identifica cu ea, poate ca s-a uitat pe sine, dar sinele sau nu-l paraseste.

Ce inseamna asta? Inseamna ca de acolo de jos, unde era sinele lui, unde vedea realitatea lui, acum se vede foarte sus, unde este imaginea lui ideala. Intelegeti ce se ceeaza? In clipa in care vrea sa isi calce sinele in picioare, il urca pe culmi. Se creeaza o lupa infricosatoare. Este agatat de imaginea ideala, dar isi vede si sinele mizerabil, dupa cum indrazneste sa il caracterizeze. Se lupta cu el, nu-l vrea, nu-l suporta, dar este si acesta acolo.

Acum ce se intampla? Incepe marea tragedie. Pe de o parte se adora pe sine, caci se identifica cu imaginea ideala. Pe de alta parte vede in ce hal este si traieste intr-o continua dispretuire a sinelui, macinandu-se. Unii cred ca dispretuirea de sine, osandirea sinelui este o virtute crestineasca. Vad si la Sfintii Parinti acest lucru si cred ca traiesc precum Sfintii Parinti. Dar Parintii n-au lasat nici o clipa sinele lor sa iasa din realitate. Nu le-a scapat niciodata din ochi adevaratul lor sine... Asadar, alta e gandirea Parintilor, alta este mentalitatea lor, altfel se misca si actioneaza sufletele lor. Noi pur si simplu luam cateva fraze de la ei pentru a ne justifica starea noastra bolnavicioasa.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omilia Cand nu ne suportam pe noi asa cum suntem

Imaginea ideala - ll

Imaginea ideala se poate caracteriza ca un sine al nostru fals, inchipuit. Adica este ceva care nu exista in realitate, ci l-am construit, l-am plasmuit, l-am inchipuit noi. Raul este ca, deseori, cu aceasta imagine inchipuita si falsa se amesteca si elemente de realitate. Adica, un om crede cu adevarat in Dumnezeu, vrea sa creada in Dumnezeu, crede cu adevarat in Biserica, vrea sa creada in biserica, vrea cu adevarat sa traiasca o viata crestina. Acestea sunt elemente adevarate, sunt nevoi ale sufletului sau, sunt functii ale sufletului sau. pe de alta parte, pentru ca omul fie nu este foarte sincer fata de Dumnezeu, fata de sine insusi si fata de ceilalti oameni, fie pentru ca psihologic este un tip bolnavicios, plasmuieste o imagine ideala de care se leaga, dar, in cele din urma confunda aceasta imagine inchipuita, falsa, cu elementele reale. Se creeaza in felul acesta un labirint, caruia nimeni nu-i mai da de capat.

Cati dintre dumneavoastra nu v-ati intrebat:"Nu cumva am si eu o imagine ideala?" Pe de alta parte, se vede cineva pe sine si are urmatoarea nedumerire:"De vreme ce cred cu adevarat, primesc cu adevarat Evanghelia, ma nevoiesc cu adevarat, vreau cu adevarat sa fiu crestin, unde ar putea fi aceasta imagine ideala?" Atunci lucrurile se incurca si mai rau, pentru ca sunt amestecate elementele false cu cele reale. Cu toate acestea, totdeauna imaginea ideala, sinele nostru fals este foarte puternic si inlocuieste adevaratul nostru sine. Adica, tipul bolnavicios considera imaginea inchipuita ca fiind reala si se identifica cu ea, sinele adevarat fiind umbrit.

Desi se nevoieste cineva si se straduieste sa fie bun crestin, in cele din urma nici crestin nu este, nici credincios nu este, nici virtute nu are, nici viata duhovniceasca nu are. Se inreaba atunci, ce se intampla?

Imaginea ideala asigura in omul care o are un echilibru. Multi oameni ar fi distrusi, ar innebuni, si-ar pierde capul daca nu i-ar salva aceasta imagine ideala. Adica, pana la un anumit punct face ceva, insa este un fals si nu poate ramane pentru totdeauna.

Adeseori, imaginea ideala este inabusita. Acest lucru este si mai rau. Asta inseamna ca omul inceteaza sa mai aiba o parere buna despre sine, inceteaza sa se mai identifice constient cu imaginea sa ideala, sa fie daruit ei si o transfera altei persoane. De cate ori nu admiram anumite persoane! Noi, crestinii, o patim adeseori. De fapt, nu admiram persoana in sine, nici macar nu vedem persoana in sine, ci pur si simplu transferam in ea imaginea ideala pe care o avem inlauntrul nostru. Chiar si cand admiram acea persoana, cand iubim acea persoana,cand facem tot posibilul pentru a o sluji, cand ne supunem acesteia si suntem gata chiar sa ne jertfim pentru ea, nu facem nimic altceva decat sa iubim, sa adoram si sa admiram imaginea noastra ideala pe care nu am avut curajul sa o vedem in noi si am transferat-o altei persoane.
...
In final, pentru ca toate nazuintele sufletului, toate functiile si manifestarile lui se indreapta spre aceasta imagine ideala, personalitatea este indepartata, adevaratul sine este indepartat, marginalizat.Ramane imaginea falsa,inchipuita. Avem doar impresia ca urmarim sfintenia, desavarsirea. In cele din urma, slujim si adoram ceva inchipuit, o himera, un idol.Desigur, toate acestea nu sunt ntamplatoare si nu se fac singure. Ceva este vinovat in radacina omului. Poate ca din anii copilariei, poate ca din anii adolescentei exista conflicte, iar sufletul nu suporta sa traiasca cu aceste conflicte, nu suporta sa traiasca in dezordinea care exista in el. Si de vreme ce nu poate gasi o rezolvare justa se refugiaza in imaginea ideala.
...
Nu trebuie sa ne miram atunci cand vedem ca un om are "ochelari de cal" si nu poate pricepe un lucru. Nu-si poate schimba parerea depre ceva, se lupta, chiar jertfindu-se pe sine, pentru a salva imaginea lui ideala. Chiar si la moarte poate merge cineva, pentru a-si salva imaginea ideala. Cel care este legat in felul acesta de imaginea ideala este ca si cum ar avea o cladire, o saca foarte buna, cu temelii foarte bune, insa plina cu dinamita. De aceea, un om care pare calm, bland, smerit - nu numai in ochii lui, asa fiind vazut si de ceilalti, nu accepta impotriviri, nu accepta observatii, nu accepta sa-si schimbe parerea.
...
Cu orice sacrificiu sa parasim sinele nostru fals, sa scoatem din inima noastra imaginea inchipuita si acolo inlauntrul nostru sa ramana doar Dumnezeu. Daca imaginea ideala din noi nu moare, sa nu vorbim despre Cruce, sa nu vorbim despre Patimile Lui Hristos, fiindca in noi traieste o fiara. Imaginea ideala ajunge sa isi bata joc de noi. De cate ori nu ne miram: De ce n-am priceput? De ce n-am vazut? Cum de am gresit asa? Ai gresit, n-ai priceput, ai avut ochii inchisi fiindca ai transferat imaginea ta ideala.

Va urma

Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omiliile "Imaginea ideala: sinele nostru inchipuit", si "Slujim unui idol?"

Imaginea ideala despre sine (perfectionismul) - I

Imaginea ideala (despre sine) se substituie increderii de sine. De asemenea, imaginea ideala se substituie si idealurilor omului. Omul, tocmai pentru ca nu vine in lume cu de la sine putere, tocmai pentru ca nu este de sine statator, tocmai pentru ca nu este independent, cauta in afara sinelui propriu ceva de care sa se sprijine. Omul nu se poate sprijini doar pe sine insusi. Am putea spune, asadar, ca idealurile joaca un astfel de rol. Ati auzit oameni care spun "Viata mea nu are nici un rost". Omul care spune asta nu are idealuri, nu este credincios.

Pentru cel care isi construieste o imagine ideala (despre sine), aceasta patrunde in existenta lui chiar in punctul in care trebuia sa patrunda idealurile. mai concret: daca sunt stapanit de o imagine ideala pe care am construit-o, nu este posibil sa cred cu adevarat in Hristos, sa-l vad pe Hristos, sa merg catre Hristos, sa depind de Hristos. Este cu neputinta. Ceea ce m-ar fi determinat sa ma indrept spre Hristos , este deja ocupat si stapanit de imaginea ideala. Nu mai exista loc pentru Hristos.

Poate s-a intamplat sa constatati ca multi oameni, in vreme ce se nevoiesc, se traduiesc, alearga pentru a izbuti ceva, atunci cand nu izbutesc si au un esec total, sunt distrusi, sunt pierduti si nu mai pot suporta viata (viata pentru ei nu are nici un rost. Aceasta inseamna doua lucruri. Primul, arata cat rau poate provoca imaginea ideala. Adica, in masura in care plasmuim o imagine ideala, ne agatam de ea si ne umplem sufletul cu ea, sufletul nostru nu se mai poate intoarce in alta directie. Apoi, intocmai pentru ca simtim ca pierzand aceasta imagine ideala vom fi distrusi, nu o lasam cu nici un chip sa se desprinda de noi, nu indraznim in nici un fel sa acceptam ca aceasta imagine ideala din noi este gresita, este minciuna, este himera.
...
Imaginea ideala dezorganizeaza lumea noastra interioara.

va urma...

Arhim. Simeon Kraiopoulos, TE CUNOSTI PE TINE INSUTI?, din Omilia "Imaginea ideala se substituie idealurilor.

Nu cumva iti plangi soarta?

Nimeni nu trebuie sa-si planga soarta. Nici cel care intelege ca alcatuirea lui psihica este de vina pentru starile rele pe care le are, nici cel care nu pricepe nimic. Starea fiecarui om este iconomisita de Dumnezeu spre binele lui, si fiecare va vedea ca tot ceea ce i se intampla este spre binele lui.

Omul gaseste rezolvare tocmai atunci cand nu se macina inlauntrul sau, cand nu-si plange de mila, ci-si spune "Omul nu poate fi o prada usoara. Bunul Dumnezeu exista, este bun mereu si iconomiseste bine totul pentru fiecare in parte. Indiferent ce se intampla, este spre binele meu."

Imaginati-va ce ar insemna daca fiecare om ar gandi asa!

Arhim. Simeon Kraiopoulos, "SUFLETUL MEU, TEMNITA MEA", din capitolul Adorarea sinelui nostru.

Din invataturile Sfantului Nectarie (I)

Calea fericirii

Nimic nu este mai de pret decat o inima curata, pentru ca o astfel de inima devine tron al lui Dumnezeu. Si ce este mai plin de slava decat tronul lui Dumnezeu? Cu siguranta ca nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curata : "Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu " (II Corinteni 6,16.).

Asadar, cine este mai fericit decat acesti oameni ? Si de ce bunuri pot sa ramana lipsiti ? Nu se gasesc toate darurile si harismele Sfantului Duh in fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevarat, de nimic! Pentru ca Il au in inima lor pe Insusi Dumnezeu !

Cat se inseala oamenii care cauta fericirea departe de ei insisi, in tari straine si in calatorii, in bogatie si slava, in averi mari si placeri, in desfatari trupesti, in lux si in tot felul de desartaciuni, care se sfarsesc in amaraciune! Ridicarea turnului fericirii in afara inimii noastre seamana cu zidirea unei cladiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curand o astfel de constructie se va prabusi la pamant.

Fratii mei! Fericirea se afla inlauntrul vostru si fericit este omul care intelege aceasta. Cercetati-va inima si vedeti in ce stare duhovniceasca va aflati! Nu cumva inima voastra si-a pierdut indrazneala inaintea lui Dumnezeu? Nu cumva constiinta va mustra pentru calcarea poruncilor Lui? Nu cumva va invinuieste pentru nedreptati, minciuni si neglijarea indatoririlor fata de Dumnezeu si fata de aproapele? Cercetati si vedeti daca nu cumva inima voastra a fost umpluta de rautati si patimi, daca nu cumva s-a abatut pe cai nedrepte !

Din nefericire, cel care nu are grija de inima sa, se lipseste de tot lucrul bun si cade intr-o multime de rautati. Alunga bucuria si se umple de amaraciune si de frica. Alunga dragostea si primeste ura. Alunga toate harismele si roadele Sfantului Duh pe care le-a primit la Botez si se face salasul tuturor acelor rele care il fac pe om vrednic de plans si de trei ori ticalos.

Fratii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toti sa fim fericiti, atat in viata aceasta, cat si in cealalta. Pentru aceasta a intemeiat Sfanta Sa Biserica, ca sa ne curateasca de pacat, sa ne sfinteasca, sa ne faca prieteni ai Sai, sa ne daruiasca binecuvantarile Cerului.

Biserica sta mereu cu bratele deschise, ca sa ne primeasca. Sa alergam repede toti cei care avem constiinta impovarata. Sa alergam la Biserica, caci ea este gata sa ridice povara noastra cea grea, sa ne daruiasca indrazneala catre Dumnezeu, sa ne umple inima de bucurie si de fericire.

Sursa imagine si sursa text: Blogul dedicat Sfantului Nectarie

Cuvant despre Sfintii Arhangheli - audio

Am ascultat de dimineata la Radio Dobrogea acest minunat cuvant de invatatura al I.P.S. Teodosie, rostit la slujba de aseara de la biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril din Constanta. Este biserica unde s-a savarsit taina cununiei pentru noi, biserica unde a fost botezata Andrada. Sfinti Arhangheli, iertati-ma pentru nerecunostinta si pentru lipsa de multumire pentru binecuvantarile primite. A multumi lui Dumnezeu si a-i da slava se traduce prin a fi bucuros, a creste din bucurie in bucurie.

Cuvantul IPS Teodosie, pe care vi-l recomand, este cu adevarat ziditor.

"Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!"

http://www.radiodobrogea.ro/4569-ips-teodosie-%e2%80%93-predica-la-soborul-sf-arhangheli-mihail-si-gavriil-audio

Bucurie!

Cum iti sunt gandurile asa iti este viata

M-a sunat ieri un prieten care a fost ani in sir bantuit de ganduri ciudate si mi-a spus ca el vrea sa devina bun. Si ca vrea sa faca asta cu ajutorul staretului Tadei, care este plin de bunatate. Adica sa-i citeasca scrierile, pentru a-si putea schimba viata prin schimbarea gandurilor. Nu e de mirare ca a dobandit hotararea asta si o oarecare veselie dupa ce a citit paraclisul Maicii Domnului. Ne alaturam la lectura sugerata?

Cum iti sunt gandurile asa iti este viata

Femeia si problemele ei prin perspectiva psihiatrului ortodox

Daca luni, 11 octombrie 2010, as fi in Bucuresti, nu as lipsi la ora 18 de la lansarea cărții:

„FEMEIA SI PROBLEMELE EI” - eveniment organizat de Editura si Libraria Sophia(str. Bibescu Voda, nr.19, vis-a-vis de Facultatea de Teologie) în prezența invitatilor: Dr. Dimitri Avdeev si Maica Siluana Vlad.

Sursa informatiei: , via Cristian Stavriu

Intrebari si raspunsuri cu parintele Daniel Ivan, radio Dobrogea

Azi la Sfanta Liturghie a participat inca un preot, a carei voce ma intrebam de unde o cunosc. Dupa o minunata predica, parintele paroh ni l-a prezentat. Am aflat astfel ca am avut bucuria de a-l asculta si altfel decat la radio sau pe net pe parintele Daniel Ivan de la Radio Dobrogea. Unele din ideile transmise in predica de azi, care mi-au patruns in inima si in minte le-am regasit si in emisiunea pe care am preluat-o mai jos.

Nu suntem mai buni decat nici un alt om din jurul nostru. In orice clipa putem cadea, iar cel pe care avem tendinta de a-l judeca (evalua), intr-o clipa se poate ridica.

Dumnezeu ne iubeste mult.

Sa nu acceptam autosuficienta si superficialitatea. Sa accedem spre sfintenie.


Cuvant dobrogean 24 sept 2010 cu Pr Daniel Ivan
Vezi mai multe video din cultura

Tentatia iadului

„Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul
fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească. Orice întoarcere a voinţei,
deci orice faptă, dincolo e cu neputinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare
patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând cum să se împlinească,se stârneşte mereu, creşte mereu şi-l chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc - şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nici o izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zadarnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor,asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă.Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se în deşert şi zvârcolindu-se, în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai – ceea ce îi măreşte suferinţele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioaroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.

Precum în viaţa pământească, lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului,acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic,zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins,care nu luminează nimic.Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (Ioan 2,16), înşelate de iubirea de sine, care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.

Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei care n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la mine şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde,le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte.”

Ieromonah Arsenie Boca,Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

Sursa:Irina Adriana Coşoveanu, Fundatia Arsenie Boca, http://www.fundatiaarsenieboca.ro/

Potirul Nesecat

Acatistul Icoanei Potirul Nesecat from HarrDelos on Vimeo.

Bucura-te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea cea duhovniceasca!

Demonism si secularitate, Nicolae Steinhardt

Din “Daruind vei dobandi”
DEMONISM SI SECULARITATE [la Duminica 5 dupa Rusalii]

Fie că a fost vorba de ţinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizaţi, textul evanghelic al zilei (apare în trei variante la Matei 8, 28-34; Marcu 5, l-l9; Luca 8, 26-39) evocă, socotesc, cinci idei fundamentale.

Prima:

Sufletul unui om face mai mult decât o turmă de porci, fie ea de două mii de capete. De nespus mai mare valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materială, oricât de însemnată.

Unii şi-au pus întrebarea: de ce oare a îngăduit Hristos demonilor să intre în porci? Oare n-a prevăzut că animalele se vor arunca în apa lacului şi vor pieri? N-a fost Domnul lipsit de prevedere şi nu S-a arătat nepăsător de paguba pricinuită locuitorilor?

Răspunsul nu poate fi decât: Domnul a ştiut prea bine ce se va întâmpla. Dinadins a îngăduit pieirea porcilor pentru ca să se afirme cu străşnicie mai marele preţ al unui suflet omenesc decât acel al unor oricât de numeroase animale.

A doua:

Frica e pricină de alungarea lui Hristos. Când gherghesenii (Luca 8, 37) sunt „cuprinşi de frică mare” ce fac?

„Îl roagă pe Hristos să plece de la ei”. Aşadar, efectul dintâi al fricii este alungarea lui Hristos, lepădarea de El. Domnul întotdeauna şi-a învăţat ucenicii şi adepţii să nu fie fricoşi: nu vă temeţi! le zice, nu fiţi fricoşi! de ce sunteţi fricoşi? nu vă spăimântaţi! îndrăzneşte fiică; îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.

In Apocalipsă (21, 8) fricoşii sunt cei dintâi menţionaţi printre meniţii iezerului de foc şi de pucioasă.

Frica este un păcat, iar curajul este o virtute creştinească. Nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei întemeietor S-a urcat vitejeşte pe cruce.

A treia:

din textele evanghelice reiese că demonii Îl cunosc pe Hristos, ştiu cum nu se poate mai limpede Cine este: Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt (Matei 8, 29; Marcu 5, 7; Luca 8, 28). Rezultă de aici că şi demonii sunt creştini de vreme ce-L cunosc pe Hristos şi-L recunosc ca pe Fiul şi Sfântul lui Dumnezeu?

Desigur că nu, deşi s-ar părea că da. Demonii cunosc (altfel spus: cred) şi se tem.

Dar cunoaşterea şi teama nu ajung pentru a conferi calitatea de creştin. Se mai cere neapărat pentru ca să se învrednicească a fi numit cineva creştin încă două însuşiri: iubirea şi ascultarea.

Să-L iubească adică pe Hristos şi să-I facă voia, să-I împlinească poruncile, să se străduiască din răsputeri a le împlini întocmai.

Numai iubirea şi ascultarea alcătuiesc laolaltă dovada creştinităţii.

A patra

este legată de răspunsul dat de către demon întrebării lui Hristos: care-ţi este numele? Răspunsul fiind (Marcu 5, 9) „legiune (ori oştire, ori leghion) este numele meu, căci suntem numeroşi”. (Legiunea, unitate militară romană cuprindea după cum se ştie cca. 5-6 000 de oameni.)

Rezultă de aici că dacă îngăduim unui singur păcat să pună stăpânire pe trupul şi sufletul nostru, altfel spus unui singur de¬mon să pătrundă înlăunlrul fiinţei noastre, suntem pierduţi.

Acel unic demon se va înmulţi, va prolifera (cum se spune în limbaj medical); mulţime mare de draci va veni asupră-ne buluc, grămadă, potop.

Păcatele şi dracii se înmulţesc întocmai ca microbii patogeni care pătrund în corpul nostru, şi ne îmbolnăvesc, sălăşluindu-se într-un teren prielnic.

Înmulţirea dracilor şi intrarea noastră sub stăpânirea lor se mai aseamănă şi cu înrobirea toxicomanului de către un halucinogen (stupefiant, drog). Fie că drogul se numeşte haşiş, morfină, cocaină ori heroină, rezultatul e acelaşi: dependenţa toxicomanului de acel drog. Medicii zic dependenţă, dar vorbind pe româneşte substantivul trebuie tălmăcit robie. Vor fi oameni care vor grăi: dar dacă încerc de curiozitate, numai o singură pastilă ori îmi torn doar zece picături într-un pabar de apă, ori folosesc doar o singură doză de substanţă injectabilă, o singură seringă ori trag pe nas un pic de praf halucinogen, ce-are să fie?

Nu va fi nimic!

Va fi. Căci de îndată se creează „obişnuinţa, celulele trupului se îmbină cu stupefiantul respectiv şi din ce în ce mai frecvent şi mai poruncitor vor cere cantităţi din ce în ce mai mari dintr-însul. Ajuns în starea aceea, toxicomanul va recurge la orice mijloc pentru a-şi procura substanţa stăpână: va fura, va ucide chiar, va săvârşi orice fărădelege. Iar cura de dezintoxicare este extrem de grea, dureroasă, costisitoare şi aleatorie: ea nu dă în general decât rezultate parţiale şi vremelnice; curând toxicomanul va cădea din nou sub imperiul halucinogenului şi-şi va petrece viaţa între spitalul de dezintoxicare (nespus mai rău şi mai lugubru decât orice închisoare) şi scurte perioade de chinuită hălăduire în lumea celor sănătoşi şi neînlănţuiţi de diavol.

A cincea:

Pericolul demonismului. Dostoievski în Demonii, Thomans Mann în Doktor Faustus şi Heimito von Doderor într-o carte ce poartă acelaşi titlu cu a lui Dostoievski, demonstrează limpede existenţa demonului în care cei mai mulţi oameni ai veacului nostru refuză să creadă şi-şi scutură umerii: în Dumnezeu, da, cred, dar în draci, în demoni, în Scaraoţchi… şi surâd semnificativ.

Se înşeală şi se amăgesc. Demonismul, vai, e o realitate.

Pe planul vieţii publice se manifestă prin două extreme, două hăuri: sau tirania puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul, sau, dimpotrivă, la celălalt capăt, prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ şi anarhie.

Ambele extreme sunt nefireşti, primejdioase şi demonice. Dreaptă şi izbăvitoare este numai calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului. Dacă libertatea se preface în anarhie va fi nevoie ca statul să intervină pentru a restabili ordinea şi o va face potrivit cu mijloacele coercitive de care dispune, ceea ce pentru indivizi va însemna a fi cârmuiţi cu biciul şi gârbaciul întocmai ca nişte animale, ca nişte porci ce vor fi devenit de bună voia lor; iar porcii nu cunosc libertatea şi nu au nevoie de ea.

Se verifică mereu, de-a lungul istoriei, câtă dreptate a avut marele jurist francez Maurice Jauriou când a scris: dacă este alungată morala, alungată va fi libertatea.

Cuvintele acestea s-ar cuveni să le fie de învăţătură tinerilor care poate că nu înţeleg de ce desfrâul şi dezordinea sunt potrivnice libertăţii şi de ce morala e o condiţie esenţială a existentei ei.

Porcii! întreg textul evanghelic de astăzi pare a se referi la ei, a se învârti în jurul lor!

Şi într-adevăr, mai există un text evanghelic în care e vorba de porci şi care prezintă pentru noi o deosebită valoare practică. In referatul Sfantului Apostol şi Evanghelist Matei, la capitolul 7, versetul 6 se află o frază bine cunoscută de toată lumea: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se să vă sfâşie pe voi”. Atâta doar că mai toţi oamenii o citează trunchiat: nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.

Aşa, întocmai, fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. Ni se cere de aceea multă atenţie.

Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea “şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Naivitatea, zicea Leon Daudet, e bună şi frumoasă la prunci, la copii, la tineret. Oamenilor maturi şi bătrânilor le sade bine să fie inteligenţi, înţelepţi, prudenţi, călăuziţi de ceea ce vechile noastre texte bisericeşti numesc atât de pertinent: trezvie.

Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie sa se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele.

Concluziile care se pot deduce clin textul evanghelic al zilei sunt, cred, în număr de patru. Vedem că Domnul ne cere:

1. Să punem cele sufleteşti (spirituale, duhovniceşti) deasupra celor materiale, trupeşti. Hristos nu osâdeşte cele materiale, creştinismul nu-i maniheist, nu consideră materia blestemată. Dar se impune fără doar şi poate o ierarhizare: întâi cele duhovniceşti, apoi cele materiale. Întâi mântuirea demonizatului, apoi grija pentru turma de porci;

2. Să-L iubim şi să-L mărturisim cu glas tare şi înalt, să nu ne lepădăm şi ruşinăm de El, ca nu cumva şi El să fie silit să Se lepede şi ruşineze de noi în ziua Judecăţii. Credinţa lăuntrică, oricât de sinceră şi de fierbinte nu ajunge, trebuie spre a ne mântui să-L mărturisim pe Domnul „cu gura” (Rom. 10, 10);

3. Să fim şi inteligenţi (nu proşti, nu orbi, nu naivi) şi curajoşi (frica fiind nu numai ruşinoasă, ci şi păcătoasă);

4. Să fim conştienţi de oricând posibila demonizare a sufletului nostru.

Dostoievski în Demonii şi Fraţii Karamazov – nu numai prea frumoase romane, dar şi adevărate cărţi de învăţătură creştină (pe care eu unul nu mă sfiesc a le aşeza imediat după Sfintele Evanghelii şi Scrierile Sfinţilor Părinţi) – a descris cu putere şi cum nu se poate mai convingător (şi în mod profetic) trei tipuri de demonizati: Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, Piotr Stepanovici Verhovenski şi Ivan Feodorovici Karamazov.

Profetice, întru adevăr, apar aceste portrete făurite acum mai bine de o sută de ani într-o lume ca aceea a sfârşitului nostru de veac în care terorismul, lagărele şi tortura par a prolifera nu mai puţin decât demonii şi microbii de care s-a făcut vorbire mai sus.

Care sunt caracteristicile vizibile ale demonismului?

Două mai ales: sadismul rece şi răutatea gratuită.

Sadicului nu-i trebuie nici bucate alese, nici băutură, nici bani, nici satisfacţii trupeşti. Un singur lucru îl poate mulţumi şi bucura: suferinţa aproapelui său, priveliştea acestuia chinuindu-se, perpelindu-se, zbătându-se de moarte într-o cât mai lungă agonie. Păcătosul comun măcar fură, denunţă, ucide, înşeală cu o oarecare (netrebnică) motivare logică: să-i fie lui mai bine, să mănânce, să bea, să agonisească mai mult ş.a.m.d. Dar sadicul lucrează dezinteresat, el nu caută un profit material, singura voluptate pe care o poate gusta e spectacolul suferinţei celuilalt, spectacol pe care-l priveşte la rece, cu inima îngheţată.

La rece şi îngheţat! Dante în Infernul presupune în iad, dincolo de vipii, flăcări, foc, apă clocotită şi smoală fierbinte, un miez care-i un imens bloc de gheaţă. Acolo, în centrul iadului, sălăşluiesc în veci de veci Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar (Dante era ghibelin moderat), precum şi Iuda. Sufletul sadicului, al demonizatului este un asemenea bloc de gheaţă. Răutatea lui este gratuită: nu urmăreşte o satisfacţie personală ci numai obţinerea spectacolului desfătător între toate; suferinţa cât mai completă a semenului.

Hristos ne spune în Apocalipsă (3, 20): „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Dar la uşă nu stă numai Domnul Hristos; stau şi diavolii, la pânda, doar-doar să prindă momentul şi să se furişeze în sufletul nostru prin uşa întredeschisă. Dacă se întâmplă să nu păzim uşa, să o lăsăm întredeschisă, ei dau năpristan năvală iar noi trecem sub stăpânirea lor.

Să fim atenţi: să păzim cu trezvie şi prudenţă uşa sufletului Domnului nici măcar foarte puţin (preţ de o pastilă ori de o seringă ori de zece picături), căci şi aceasta le-ar permite să se strecoare şi să prolifereze. Ferească-ne Domnul de una ca asta, mai năprasnică nenorocire nu ni se poate întâmpla!

Arghirofilia si pleonexia, audio

Despre atitudinea omului (bogat sau sarac) fata de bani si bunuri materiale.
Textul ii apartine lui Jean-Claude Larchet, este extras din cartea Terapeutica bolilor spirituale.


Asculta mai multe audio Diverse">


Asculta mai multe audio Diverse">