De ce te lasa Dumnezeu sa urli de durere

Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană, vei auzi că-ţi cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine faţă de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ţie nu! El, din milă şi din iubire, a venit la noi şi vine la tine ca să-ţi arate pe viu că durerea ta se poate trăi şi altfel decât revoltându-te, acuzând şi învinovăţind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El. Tu, lipsit de milă faţă de tine, din cauza dorinţei ca lucrurile să fie aşa cum ţi-ar plăcea ţie, alegi mereu soluţiile care sporesc suferinţa, întunecă mintea şi otrăvesc viaţa. Dacă tu te opreşti din cârtit şi te aşezi în faţa Lui şi hotărăşti să iei în faţa durerii atitudinea Lui, totul se va schimba! (Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi 2012, p.46) Via Doxologia

Sfinte Nectarie, multumim pentru vizita!

Am fost plecata trei zile in delegatie si nu stiam noutatile din Constanta, aveam de gand sa ma opresc la intoarcere pe fuga la Radu-Voda in Bucuresti. Azi, neaparat azi. Dar am primit un email de la Cami cu vestea cea buna despre musafirul de seama din Constanta. Multumesc, Cami.

Constantenii care nu au ajuns azi sa se inchine la moastele Sfantului Ierarh Nectarie Taumaturgul, mai au o sansa pana pe data de 13 noiembrie, ora 14, la Biserica Sf Nectarie de langa fostul Meconst (linia 102, statia facultativa de dincolo de podul de la butelii, inspre CET, pe stanga). Sfintele moaste sunt scoase afara spre inchinare, iar biserica este deschisa si noaptea.

Alaturi de moastele Sfantului Nectarie, aduse de la Mitropolia Modovei si Bucovinei, sunt moastele Sf Mucenic Teodor Tiron, ale Sf Trifon Romanul si vesmantul Sf Cuvioase Parascheva.

Bucurie!

Predica la slujba nocturna a Sf. Nectarie, IPS Teodosie.

Din spusele Sf Ierarh Nectarie:
"Cautati dragostea. Cereti in fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. Impreuna cu dragostea vine tot binele si vin toate virtutile. Iubiti, ca si voi sa fiti iubiti de ceilalti. Dati-I lui Dumnezeu toata inima voastra, ca sa ramaneti in dragoste. « Cel ce ramane In iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el » ( I Ioan 4.16).
Aveti datoria sa fiti cu multa luare-aminte la relatiile dintre voi, sa va cinstiti unul pe altul ca niste chipuri sfinte, ca icoane ale lui Dumnezeu. Sa nu cautati niciodata la trup si la frumusetea lui, ci la suflet. Luati aminte la simtamantul dragostei, caci atunci cand inima nu este incalzita de rugaciune curata, dragostea este in primejdie de a deveni trupeasca si nefireasca, este in primejdie sa intunece mintea si sa arda inima.
Trebuie sa cercetam in fiecare zi daca nu cumva dragostea noastra nu izvoraste din plinatatea dragostei noastre pentru Hristos. Cel care privegheaza ca sa-si pastreze curata dragostea, va fi pazit de cursele vicleanului, care incearca incet-incet sa prefaca dragostea crestineasca in dragoste lumeasca."


Sursa text si imagine: www.sfantulnectarie.ro

O minunata pilda despre iubire si nejudecare

Pana nu vom fi asemenea copiilor, nimic nu vom pricepe. Desi ravna nu ramane nerasplatita, daca nu iubim neconditionat nu vom avea mila fata de aproapele si vom ramane orbi.

Staretul Sofronie de la Essex si pisicile

În frumosul cadru natural al mănăstirii puteai vedea din când în când nişte pisici mari venind dintr-o pădure cu copaci uriaşi, aflată în vecină­tate, îndată ce ne vedeau pe noi, străinii, fugeau ca fulgerul. Păreau foarte sălbatice, deşi nu provo­cau teamă, fiind plăcute la vedere. Îndată ce-l vedeau pe Părintele, scânceau ca nişte copii mici şi se duceau lângă el. Le mângâia cu bastonul, iar ele făceau tumbe.

Aşezase în diferite părţi ale curţii mici cutii, le umplea cu lapte, iar pisicile ştiau şi se duceau să-l bea. Eu, neştiind cum să privesc viaţa şi comporta­mentul unui Părinte sfânt, mă întrebam prosteşte: de ce oare un Sfânt trebuie să îngrijească pisicile? Părintele, ca şi cum ar fi auzit gândurile mele, s-a întors în mod firesc spre mine şi deodată, conti­nuând parcă un dialog viu, mi-a răspuns gândului meu într-un mod foarte frumos:
- Le este foame!… şi îşi urmă drumul.

Mi-a fost ruşine pentru inima mea cea împietrită. De multe ori Părintele răspundea cu un cuvânt care te zguduia, şi atunci refăceai multe lucruri din lăuntrul tău, aşezându-le la locul potrivit lor.

Cartea "Amintiri despre staretul Sofronie de la Essex" de Dumitra Daviti, din care am citat, poate fi citita aici.

Sa ne iubim unii pe altii...

"Sa ne iubim unii pe altii acum cand ura invadeaza pamantul!

Sa spunem «Frate» tuturor celor care ne inconjoara, in aceasta vreme in care fratii se urasc si familiile se destrama !

Sa aducem pacea lui Dumnezeu intre oamenii care se razboiesc intre ei, iar omul este lup pentru om!

Sa respectam viata, acum cand mamele isi ucid pruncii in culcusul cald al pantecului roditor, iar fatul nici macar nu poate striga: «Mama, ma doare»!

Sa aducem dreptate intr’o lume strambata de vicii si cinstea intr’o lume in care a fi cinstit este aproape ceva rusinos!

Aceasta este misiunea si tragicul destin al crestinului in lume: Sa fie urmasul lui Hristos Cel Rastignit si Inviat.

Hristos a inviat, fratii nostri!

Sa rasune strigatul nostru peste lumea intreaga, in cer si pe pamant.

Adevarat a inviat! "

Mesajul intreg al parintelui Gheorghe Calciu, din 25 aprilie 2003, aici.

Sinceritate

Postez si eu despre ce simt ca-mi lipseste... azi m-am surprins nesincera.
Dumnezeu ne iubeste si ne vrea asa cum suntem noi, doar sa fim sinceri.

Despre dragoste

Parintele meu duhovnic vorbeste adesea in predici despre importanta dragostei. Azi, dupa frumoasa slujba de seara(denie), dupa ce ni s-au inmuiat inimile in dulceata chemarii la pocainta si trezvie, dupa explicarea intelesurilor evangheliei zilei, finalul predicii s-a axat pe importanta dragostei, care poate diferi ca simtire si manifestare in functie de persoana iubita (Domnul, sotul sau sotia, copii, aproapele. Element esential comun al tipurilor de dragoste: sinceritatea. Saptamana aceasta este perioada potrivita pentru a ne apropia de Domnul cu dragoste sincera, cu inima deschisa, este perioada cand e bine sa ne dorim, mai mult ca oricand, sa devenim mai buni. In zilele acestea, daca Il insotim pe Domnul cu dragoste ne vom intoarce acasa vindecati de patimi si de ranile pacatului.

Mi-as fi dorit sa inregistrez cantarile si predica (din care prea putin am putut reda), dar am simtit ca as pierde astfel ceva din taina trairii depline a momentului prezent.

Adaug cateva cuvinte ale staretului Tadei de la Vitovnita: "...sa ne rugam Domnului ca sa ne invredniceasca a-L iubi si noi pe El asa cum ingerii si sfintii au iubit-o pe Preasfanta Maica. Pentru ca Domnul este puternic si tare si ne ajuta sa facem astfel. El doreste sa fim asa si sa ramanem in vecii vecilor si prin toate veacurile, intru vesnicie, in dragostea si imbratisarea Sa. De aceea si tie iti doresc, suflete, sa te rogi Lui, Domnului, sa te invredniceasca a-l iubi tot atat de puternic precum Il iubesc Preasfanta Maica, ingerii si sfintii. Atunci vei simti pace si liniste in inima, caci iti vei inchina inima aceluia Care este fara de sfarsit, Care isi poate imparti dragostea fara de hotar, pacea Sa nesfarsita." (Cum iti sunt gandurile, asa iti este si viata)

Datoria mea fata de tanara generatie

Pr Nicolae Tănase - Datoria mea faţă de tânăra generaţie 1

Vezi mai multe video din cultura


Pr Nicolae Tănase - Datoria mea faţă de tânăra generaţie 2

Vezi mai multe video din cultura

Multumiri Radio Dobrogea pentru inregistrarea si postarea conferintei. Si multumiri Curtii Brancovenesti pentru organizarea acesteia. Parintele Nicolae Tanase este un OM NORMAL, asa cum noi nu suntem (iertati generalizarea, de mine vorbeam).

Pr Nicolae Tanase la Radio Dobrogea

Cuv Dobrogean 15 mar 2011 Pr Nicolae Tanase

Vezi mai multe video din cultura


Sursa:Radio Dobrogea

Te astept:intra

Doamne, inima nu mi-e buna de nici o treaba,
Prea am tinut-o-n piept numai podoaba!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la scoala;
Am crutat-o...si mi-a ramas nepriceputa, goala.

Am crescut-o mai rau ca pe printese:
Nu staruie-n nimic, nu coase, nu tese.

Voinica, se plange ca oboseste-ndata:
Inima far de rost, inima rasfatata.

Credeam ca asa trebuie: poetii
Sa-si poarte inima mai presus de greul vietii!

Dar iata, acum mi-e plina de toane si nazuri,
Sta numai de dragoste, imi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apuca atacuri
Ca nu-i dau raiul, scari la cer, punti peste veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o indrept.
Numai singur Tu de-acum poti...Te astept.

Intra, Doamne, acolo, la ea in piept.

4 noiembrie 1956, Vasile Voiculescu

Cuvant despre bucurie al parintelui Arsenie Papacioc

Iubiți copii ai lui Hristos,

1. Bunul Dumnezeu ne-a creat singur numai pentru El – nu și pentru dracu sau patimi. Ne-a creat dintr-o fără margini iubire.

2. Trebuie să-i dovedim și noi iubire, fie direct, fie iubind semenii noștri și întreaga creație.

3. Nu-i niciodată cineva degeaba lângă tine, dă-i ceva, nu din ceea ce ai, dă-i din ceea ce ești.

4. Prin marea Întrupare Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam: îndumnezeirea după har și putința de a ierta – deci prețuim cât prețuiește El (după trup). A fost una cu noi și acum noi suntem una cu El.

5. E foarte dureros că pierdem timpul care e foarte scump la Dumnezeu și că se intră într-o dulce nepăsare.

6. Trezește-te frate și întreabă-te cine ne-a făcut și pentru ce ne-a făcut – sigur – să fim împreună cu El în marea Fericire veșnică lângă Maica Domnului ca îngerii.

7. Maica Domnului este o nouă lume. Cât poate Dumnezeu cu puterea poate și Maica Domnului cu rugăciunea. Consider că e supărată pe toți care nu-i cer nimic.

8. Iertați fără amânare. Iertarea este mai mare decât jignirea pe care considerăm că ți s-a făcut pentru că iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât ura și dușmănia satanică.

9. Să ne iubim fraților. Nu mai este vreme și de altceva. Nu mai judecați cu inimă rea pe alții, luați câte o gură de aer creștin și păstrați-vă inima într-o veselie răcoritoare; aceasta vă poate înlocui nepăsarea sufletului și să rămâneți într-o mare apropiere de inima Domnului Iisus Hristos, Care a aruncat focul pe pământ și a zis: „Ce alta doresc decât să țineți cu strășnicie flacăra aprinsă și înțelegeți că omul nu este lup, ci este dumnezeu pentru om“.

10. Ca să puteți respira aerul îngerilor rămâneți într-o ne-schimbată prezență creștină care este mai plăcută la Dumnezeu decât o obișnuită și pretențioasă nevoință.

11. Încercați să vă cunoașteți zborul pe singura direcție – Iisus Hristos.

12. Și... hai, veseliți-vă!

Cuvântul Părintelui Arsenie este un cuvânt introductiv la cartea "Cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni cei fără de nume", apărută la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2009.

Preluat de la: Doxologia

Carti si scrisori (Sf Antonie cel Mare)

1.În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima sfantului Antonie şi nu pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă:

- Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?

- Eu, zice, studiez cărţile pe care voi nu le băgaţi în seamă.

- Care sunt aceste cărţi?

- Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).

Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori.


2.Faima Marelui Antonie a ajuns până la Constantinopol. Constantin cel Mare s-a minunat de el şi i-a trimis o scrisoare. Când a ajuns scrisoarea în pustie ucenicii îi spuneau:

- Cât de mult îl preţuieşte împăratul pe dascălul nostru!

Marele Antonie a spus:

- Vă minunaţi că un împărat pământesc mi-a trimis o scrisoare? Să vă minunaţi că Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc, înaintea Căruia toţi împăraţii sunt un zero, ne-a trimis scrisoare. Şi scrisoarea lui este Sfânta Scriptură. O citim oare cu un interes asemănător?

Mi-amintesc că, atunci când ca preot militar mă aflam şi eu într-un post de pază, am văzut din spate, fără să mă fi zărit cineva, un soldat care citea ceva şi plângea. M-am apropiat de el. Ce citea? Primise o scrisoare de la mama lui. Deci precum acesta, dar şi noi toţi, când primim o scrisoare de la o persoană iubită, o citim şi o recitim, într-un mod asemănător, zice Marele Antonie, trebuie să citim – şi să împlinim – Sfânta Scriptură.

Alte intamplari din viata Sfantului Antonie cel Mare aici.

Recunostinta

Lipsa recunostintei este un minus de fiinta pentru cel nerecunoscator. Recunostinta este un act de cunoastere repetata a celuilalt si a sinelui. Este un act legat de A FI nu de A AVEA. Prin recunostinta il privim pe celalalt ca pe un alterego, in oglinda. Cel nerecunoscator nu poate sa sporeasca in virtute, in umanitate.

Prin recunostinta consientizam ca suntem toti din aceeasi plamada. Fara sa interactionam unii nu altii nu putem dezvolta posibilitatile puse in noi de Domnul. Lipsa recunostintei duce la izolare si la nevalorificarea talantilor.

Recunostinta sincera creeaza conexiuni intre oameni si cultiva increderea si optimismul, motiveaza omul. "Vrajmasul" seamana suspiciunea si neincrederea, care la radul lor aduc teama care paralizeaza sufletul omului. Si atunci omul, "material reflectorizant" nu mai poate sa reflecte cele bune. Planul vrajmasului este alimentat de oameni prin incorectitudine, atitudini gresite, lene... intretinerea unei stari de lucruri anormale(lasa ca merge si asa). Facem compromisuri cu totii si toata lumea devine suspicioasa cu toata lumea.

Cand nu le recunoastem celorlalti meritele ii impingem spre tradare.

Recunostinta este cea mai inalta forma de iubire la care omul poate sa acceada.

Cum e relația ta cu oamenii așa e și relația ta cu Dumnezeu

"Eram odată în biserică, îmi așteptam rândul la spovedit. Era vecernie și eu mai notam ce îmi mai aduceam aminte. Mă gândeam că mă port rece cu persoanele cele mai apropiate, mama, tata, sora. Nu mai știu cum s-au înlănțuit exact gândurile dar cred că m-a înduioșat faptul că mi-am zis că îi iubesc. Apoi am zis că trebuie să fac un efort pentru ceilalți - conștient, dacă nu fac spontan - să mă dăruiesc mai mult. Și deodată mi-a venit gândul că asta e soluția, așa te apropii de Dumnezeu, prin oameni. Cum e relația ta cu oamenii așa e și relația ta cu Dumnezeu; depind una de alta, sunt direct proporționale. Ești rău, ești rece, ești indiferent, te zbați degeaba, nu poți înainta. Doar prin oameni e soluția. Și mi s-a părut atât de importantă descoperirea asta, că am început într-un fel de agitație să mă gândesc ce făcusem în ziua aceea ca să merit descoperirea asta, nu fapte, mai mult ca stare. Și apoi am simțit în inimă nici nu știu - pe Dumnezeu?, sau că Dumnezeu mă iubește? A fost singura dată când L-am simțit pe Dumnezeu în inimă, singura încredințare directă. Am avut un exemplu de cum trebuie să fie credința, cum trebuie să fie relația cu Dumnezeu, unde trebuie El să fie, unde ar trebui să ajung.

Dumnezeu este foarte aproape, mai aproape și decât rugăciunea. Dar trebuie și cucerit cu armele ţărânii: cu cuvintele în rugăciune, cu trupul în post și efort fizic pentru alții, cu frângerea inimii, a minții, a voinței, cu timpul vieții. Asta afli când începi să mergi la biserică. Cred că pe Dumnezeu îl putem cunoaște în primul rând la nivelul ţărânii, e o greșeală să credem că Dumnezeu trebuie căutat printr-un efort de ordin spiritual. Omul are măsură dumnezeiască și cu greu își dă seama că trebuie să se aplice la nivel mic și Dumnezeu Care a mers printre bolnavi urât mirositori Se va lăsa cunoscut. Mi-aș dori ca în rutina lumii în care uiți de Dumnezeu, să îmi păstrez ceva, o libertate, inimă bună, nu știu ce, așa încât să îl pot recunoaște pe Dumnezeu în vreun cerșetor. Să nu vină Dumnezeu deghizat, metaforic vorbind, și eu să trec grăbită pe lângă el. Să nu ratez întâlnirea cu Dumnezeu.

Când am început să merg la biserică, tot auzeam de smerenie și era cumva o idee amenințătoare, era o rușine să nu o ai, ca și cum nu e cea mai grea chestie de obținut (erau oameni care își arătau smerenia umblând tot timpul cu o sacoșă de pânză după ei, serios, cumva fără ea, arătau prea a domni, cred). Și acum, tot fără să fiu smerită, știu de ce este importantă. Și pentru că totul e mai simplu și se rezolvă în mod miraculos prin smerenie, dar și pentru că asta este firea lui Dumnezeu. Așa este Dumnezeu și noi vrem să fim ca El. Și cum zice Dostoievski parcă, căutându-te pe tine cu sinceritate - dând la o parte strat cu strat din iluzia despre noi în care cădem în adolescență, care ne îndepărtează de Dumnezeu și în care probabil a căzut umanitatea când a ieșit din copilăria în Rai - când ajungi acolo, gata să te descoperi, dai de Dumnezeu în schimb...

Câteodată îmi e lene și mă complac, știind că Dumnezeu este totuși aproape. Câteodată, mai rar, îmi vine să zic cu mirare: totul este misterios pentru că Dumnezeu este așa de aproape! Dar în general pur și simplu îmi duc viața fără să fiu conștientă de vreo mișcare duhovnicească. Eu sunt alintată și Dumnezeu mă lasă să mă alint încă. De multe ori zic, ce bine că nu mă ia Dumnezeu în serios, ca pe un copil care nu știe ce-i cu el.

Sărut mâna. Am scris niște gânduri cam disparate, dar le-am lăsat așa, chiar dacă poate trebuia să explic mai mult, dar le-am lăsat în forma brută...
Bogdaproste,
R

Draga mea Copilă dragă R,
Da, cu armele ţărânii devenită trup viu și templu al Duhului Sfânt avem chemarea să-l cucerim, adică să ne lăsam cuceriți de Dumnezeu! E atât de adevărat ce spui! Și e, se simte, chiar descoperirea ta a unui adevăr care, deși revelat deja prin lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, se cere descoperit și trăit de fiecare în parte pe Calea cea Una!
Cu dragoste și recunoștință,"
Maica Siluana

Primii pasi catre fericire

Acest titlu nu reprezinta vreo reteta miraculoasa de dezvoltare personala. Nu este nici un text din intelepciunea parintilor. Este o marturie despre dragoste de viata si de Domnul, despre acceptare. Este blogul Andradei Gherman.

Citez:
"Am invatat sa privesc totul cu alti ochi, sa fiu fericita atunci cand pot sa mananc sau pot sa respir, sau sa merg pe picioarele mele. Am invatat ca viata e facuta din lucruri marunte. Ele aduc cu adevarat fericirea, insa din exterior fiecare om nu isi poate imagina cat este de privilegiat, se lasa coplesit de rutina si de problemele lipsite de importanta. De multe ori privesc pe geam (afara nu prea am voie sa ies datorita imunitatii scazute) si ma uit la trecatori cum merg in fiecare dimineata la slujba sau pur si simplu se plimba. Daca ar stii cat de multa suferinta se ascunde inauntrul unei cladiri, pe langa care probabil trec zilnic. Ceea ce vreau sa spun este ca eu nu sunt deloc dezamagita pt ca m-am imbolnavit si chiar ii multumesc Domnului pentru ca mi-a dat-o. A reusit sa imi schimbe radical tot cursul vietii."

Andrada se lupta de cativa ani cu cancerul. Cu mult curaj. Zilele acestea trece printr-un autotransplant la spitalul din Timisoara. Ne cere sa ne rugam pentru ea, fiind constienta de efectele rugaciunii in comun. De asemenea, orice mic ajutor financiar este binevenit. De la cei ce au... zice ea. Postarile Andradei sunt de o frumusete rara. Ea este impacata cu ceea ce i se intampla, multumeste Domnului pentru toate si apreciaza orice gest de bunavointa si dragoste pe care il primeste. Mai mult decat atat, este gata sa ofere sprijin celor care trec prin situatii similare.

Sa fim alaturi de ea. Sfinte Nectarie, vindec-o si pe Andrada!

Regasirea parintelui Galeriu

Nu l-am vazut niciodata pe parintelele Galeriu de aproape.L-am vazut si auzit la TV si la radio si m-a cucerit bunatatea si dragostea, manifestate fata de oricine, neconditionat. De exemplu, felul in care vorbea despre cei rataciti(secte), rostind cu multa durere in glas:"Saracii de ei, sunt in inselare..." La inmormantarea parintelui, cei prezenti au putut vedea un curcubeu aparut inexplicabil pe cerul ce fusese tot timpul senin.


Nu cunosc capitala si nu pot spune ca am vizitat-o. Asa ca, sunt deja 7 ani de cand imi doresc sa gasesc biserica Sf Silvestru, in a carei curte este inmormantat parintele Galeriu.N-a fost sa fie, pana de curand. Saptamana trecuta, eram la un seminar international la GeoEcoMar, institut situat in zona "Foisorul de foc". Am primit o harta actualizata a Bucurestiului, cu numele actuale ale strazilor, si priveam zonele apropiate amplasamentului, sa vad ce as putea vizita. Mi-au cazut ochii imediat pe strada Parintele Galeriu, care se intersecta cu strada Silvestru. Slava Domnului, daca iti doresti ceva bun si ai rabdare, ti se daruieste ceea ce cauti...


Sunt 3 bancute langa mormant, sub o imensa salcie plangatoare. Sa tot stai pe indelete... Liniste, pace, bucurie, ocrotire. Nu apuci sa stai prea multa vreme singur, oamenii trec cate putin pe acolo sa aprinda cate o candela sau cate o lumanare. Chipul parintelui te priveste cu drag dintr-o gravura asezata langa mormant. Flori proaspete, multe. Coltisor de rai.

Dragul nostru Sf Siluan

Despre monahi, dar nu numai pentru monahi. Despre iubire, har, ascultare. Despre Domnul. Adica despre tot ce conteaza.

Pe scurt (dar cuprinzator) despre codependenta

"Sărut-mâna, Maica Siluana

vă trimit câteva rânduri, că mai am si altele în minte şi în inima, dar astea le trimit azi.Vă trimit şi un desen legat de rândurile astea.


Codependenţa e boala neiubirii, aşadar, noi oamenii codependenţi nu suntem oameni întregi, pentru ca numai iubirea ne face întregi, şi aici mă refer atât la iubirea părinţilor, când e sănătoasă şi provine de la Domnul, cât şi, mai ales, la iubirea lui Dumnezeu. În desen, aşa cum am văzut şi în cartea 'Labirintul codependenţei', părinţii îşi umplu rezervorul de iubire de la Dumnezeu şi ei între ei, iubindu-se, se menţin în acest izvor legaţi fiind de Dumnezeu. Aşa umplu la rândul lor izvorul de iubire al copilului. Aici părinţii sunt, în mod firesc, cei care îi vorbesc copilului despre Dumnezeu. Când se rupe legătura dintre părinţi, sau, mai grav, dintre părinţi şi Dumnezeu, atunci ei încearcă să-şi umple rezervorul de iubire de la copil, care astfel se deşartă pe sine, se goleşte...Un copil cu un astfel de rezervor gol sau pe jumătate plin, când va porni în lume şi va întâlni un alt om la fel ca el, cu rezervorul iubirii gol sau pe jumătate plin, îl va recunoaşte şi va spune: iată, am găsit „sufletul meu pereche, jumătatea mea”, care mă va completa, mă va ajuta să fiu om întreg- fie că ştie sau nu ca el nu e om întreg fiind codependent, adică om "neterminat".Se întalneşte o fată cu un băiat, codependenţi amândoi, şi îşi umplu într-adevăr fiecare rezervorul cu partea goală, din plinul celuilalt, şi ce rezulta este tot o jumătate, pentru că nu se pot completa doi oameni cu rezervoare de iubire care nu sunt pline şi ajung de unde au pornit- iubirea aia mare de la început, adică dorul de iubire de sparge ca un balon de spumă. Nădejdea e la Dumnezeu, că Dumnezeu are şi El o legătură cu copilul. În cazul copiilor cărora nu le-au vorbit părinţii despre Dumnezeu, le va vorbi El sau le va scoate oameni în cale care îi vor duce pe Cale, spre Dumnezeu. Ei îşi vor umple inima cu iubire (rezervorul de iubire) direct de la sursă, de la Dumnezeu. Astfel, doi oameni cu inima plina de iubire, adică doi oameni întregi, cu rezervorul de iubire plin, (care nu mai sunt, daca au fost, codependenţi) îşi pot întemeia o familie sănătoasă, fericită, că ei sunt oameni întregi, nu jumătăţi, aceştia nu vor spune că şi-au găsit jumătatea, ci că cel de lângă ei îi completează, dar nu în sensul de umplere a unui gol, ci în sensul de om alături de care vor merge împreună spre mântuire.Revin iar şi spun că nădejdea e la Dumnezeu, şi în cazul celor care se căsătoresc, codependenţi fiind, dar îl află pe cale pe Domnul şi Acesta le umple inima de iubirea Sa şi devin oameni întregi, mai ales daca se întâlnesc pe cale cu sfinţii, cu oameni care îi duc la Domnul, cu maica :)
Numai Dumnezeu îi face pe oameni întregi.
Vă sărut mânuţele şi vă îmbratisez cu drag mult."

Preluat de aici.

Demonism si secularitate, Nicolae Steinhardt

Din “Daruind vei dobandi”
DEMONISM SI SECULARITATE [la Duminica 5 dupa Rusalii]

Fie că a fost vorba de ţinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizaţi, textul evanghelic al zilei (apare în trei variante la Matei 8, 28-34; Marcu 5, l-l9; Luca 8, 26-39) evocă, socotesc, cinci idei fundamentale.

Prima:

Sufletul unui om face mai mult decât o turmă de porci, fie ea de două mii de capete. De nespus mai mare valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materială, oricât de însemnată.

Unii şi-au pus întrebarea: de ce oare a îngăduit Hristos demonilor să intre în porci? Oare n-a prevăzut că animalele se vor arunca în apa lacului şi vor pieri? N-a fost Domnul lipsit de prevedere şi nu S-a arătat nepăsător de paguba pricinuită locuitorilor?

Răspunsul nu poate fi decât: Domnul a ştiut prea bine ce se va întâmpla. Dinadins a îngăduit pieirea porcilor pentru ca să se afirme cu străşnicie mai marele preţ al unui suflet omenesc decât acel al unor oricât de numeroase animale.

A doua:

Frica e pricină de alungarea lui Hristos. Când gherghesenii (Luca 8, 37) sunt „cuprinşi de frică mare” ce fac?

„Îl roagă pe Hristos să plece de la ei”. Aşadar, efectul dintâi al fricii este alungarea lui Hristos, lepădarea de El. Domnul întotdeauna şi-a învăţat ucenicii şi adepţii să nu fie fricoşi: nu vă temeţi! le zice, nu fiţi fricoşi! de ce sunteţi fricoşi? nu vă spăimântaţi! îndrăzneşte fiică; îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.

In Apocalipsă (21, 8) fricoşii sunt cei dintâi menţionaţi printre meniţii iezerului de foc şi de pucioasă.

Frica este un păcat, iar curajul este o virtute creştinească. Nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei întemeietor S-a urcat vitejeşte pe cruce.

A treia:

din textele evanghelice reiese că demonii Îl cunosc pe Hristos, ştiu cum nu se poate mai limpede Cine este: Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt (Matei 8, 29; Marcu 5, 7; Luca 8, 28). Rezultă de aici că şi demonii sunt creştini de vreme ce-L cunosc pe Hristos şi-L recunosc ca pe Fiul şi Sfântul lui Dumnezeu?

Desigur că nu, deşi s-ar părea că da. Demonii cunosc (altfel spus: cred) şi se tem.

Dar cunoaşterea şi teama nu ajung pentru a conferi calitatea de creştin. Se mai cere neapărat pentru ca să se învrednicească a fi numit cineva creştin încă două însuşiri: iubirea şi ascultarea.

Să-L iubească adică pe Hristos şi să-I facă voia, să-I împlinească poruncile, să se străduiască din răsputeri a le împlini întocmai.

Numai iubirea şi ascultarea alcătuiesc laolaltă dovada creştinităţii.

A patra

este legată de răspunsul dat de către demon întrebării lui Hristos: care-ţi este numele? Răspunsul fiind (Marcu 5, 9) „legiune (ori oştire, ori leghion) este numele meu, căci suntem numeroşi”. (Legiunea, unitate militară romană cuprindea după cum se ştie cca. 5-6 000 de oameni.)

Rezultă de aici că dacă îngăduim unui singur păcat să pună stăpânire pe trupul şi sufletul nostru, altfel spus unui singur de¬mon să pătrundă înlăunlrul fiinţei noastre, suntem pierduţi.

Acel unic demon se va înmulţi, va prolifera (cum se spune în limbaj medical); mulţime mare de draci va veni asupră-ne buluc, grămadă, potop.

Păcatele şi dracii se înmulţesc întocmai ca microbii patogeni care pătrund în corpul nostru, şi ne îmbolnăvesc, sălăşluindu-se într-un teren prielnic.

Înmulţirea dracilor şi intrarea noastră sub stăpânirea lor se mai aseamănă şi cu înrobirea toxicomanului de către un halucinogen (stupefiant, drog). Fie că drogul se numeşte haşiş, morfină, cocaină ori heroină, rezultatul e acelaşi: dependenţa toxicomanului de acel drog. Medicii zic dependenţă, dar vorbind pe româneşte substantivul trebuie tălmăcit robie. Vor fi oameni care vor grăi: dar dacă încerc de curiozitate, numai o singură pastilă ori îmi torn doar zece picături într-un pabar de apă, ori folosesc doar o singură doză de substanţă injectabilă, o singură seringă ori trag pe nas un pic de praf halucinogen, ce-are să fie?

Nu va fi nimic!

Va fi. Căci de îndată se creează „obişnuinţa, celulele trupului se îmbină cu stupefiantul respectiv şi din ce în ce mai frecvent şi mai poruncitor vor cere cantităţi din ce în ce mai mari dintr-însul. Ajuns în starea aceea, toxicomanul va recurge la orice mijloc pentru a-şi procura substanţa stăpână: va fura, va ucide chiar, va săvârşi orice fărădelege. Iar cura de dezintoxicare este extrem de grea, dureroasă, costisitoare şi aleatorie: ea nu dă în general decât rezultate parţiale şi vremelnice; curând toxicomanul va cădea din nou sub imperiul halucinogenului şi-şi va petrece viaţa între spitalul de dezintoxicare (nespus mai rău şi mai lugubru decât orice închisoare) şi scurte perioade de chinuită hălăduire în lumea celor sănătoşi şi neînlănţuiţi de diavol.

A cincea:

Pericolul demonismului. Dostoievski în Demonii, Thomans Mann în Doktor Faustus şi Heimito von Doderor într-o carte ce poartă acelaşi titlu cu a lui Dostoievski, demonstrează limpede existenţa demonului în care cei mai mulţi oameni ai veacului nostru refuză să creadă şi-şi scutură umerii: în Dumnezeu, da, cred, dar în draci, în demoni, în Scaraoţchi… şi surâd semnificativ.

Se înşeală şi se amăgesc. Demonismul, vai, e o realitate.

Pe planul vieţii publice se manifestă prin două extreme, două hăuri: sau tirania puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul, sau, dimpotrivă, la celălalt capăt, prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ şi anarhie.

Ambele extreme sunt nefireşti, primejdioase şi demonice. Dreaptă şi izbăvitoare este numai calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului. Dacă libertatea se preface în anarhie va fi nevoie ca statul să intervină pentru a restabili ordinea şi o va face potrivit cu mijloacele coercitive de care dispune, ceea ce pentru indivizi va însemna a fi cârmuiţi cu biciul şi gârbaciul întocmai ca nişte animale, ca nişte porci ce vor fi devenit de bună voia lor; iar porcii nu cunosc libertatea şi nu au nevoie de ea.

Se verifică mereu, de-a lungul istoriei, câtă dreptate a avut marele jurist francez Maurice Jauriou când a scris: dacă este alungată morala, alungată va fi libertatea.

Cuvintele acestea s-ar cuveni să le fie de învăţătură tinerilor care poate că nu înţeleg de ce desfrâul şi dezordinea sunt potrivnice libertăţii şi de ce morala e o condiţie esenţială a existentei ei.

Porcii! întreg textul evanghelic de astăzi pare a se referi la ei, a se învârti în jurul lor!

Şi într-adevăr, mai există un text evanghelic în care e vorba de porci şi care prezintă pentru noi o deosebită valoare practică. In referatul Sfantului Apostol şi Evanghelist Matei, la capitolul 7, versetul 6 se află o frază bine cunoscută de toată lumea: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se să vă sfâşie pe voi”. Atâta doar că mai toţi oamenii o citează trunchiat: nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.

Aşa, întocmai, fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. Ni se cere de aceea multă atenţie.

Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea “şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Naivitatea, zicea Leon Daudet, e bună şi frumoasă la prunci, la copii, la tineret. Oamenilor maturi şi bătrânilor le sade bine să fie inteligenţi, înţelepţi, prudenţi, călăuziţi de ceea ce vechile noastre texte bisericeşti numesc atât de pertinent: trezvie.

Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie sa se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele.

Concluziile care se pot deduce clin textul evanghelic al zilei sunt, cred, în număr de patru. Vedem că Domnul ne cere:

1. Să punem cele sufleteşti (spirituale, duhovniceşti) deasupra celor materiale, trupeşti. Hristos nu osâdeşte cele materiale, creştinismul nu-i maniheist, nu consideră materia blestemată. Dar se impune fără doar şi poate o ierarhizare: întâi cele duhovniceşti, apoi cele materiale. Întâi mântuirea demonizatului, apoi grija pentru turma de porci;

2. Să-L iubim şi să-L mărturisim cu glas tare şi înalt, să nu ne lepădăm şi ruşinăm de El, ca nu cumva şi El să fie silit să Se lepede şi ruşineze de noi în ziua Judecăţii. Credinţa lăuntrică, oricât de sinceră şi de fierbinte nu ajunge, trebuie spre a ne mântui să-L mărturisim pe Domnul „cu gura” (Rom. 10, 10);

3. Să fim şi inteligenţi (nu proşti, nu orbi, nu naivi) şi curajoşi (frica fiind nu numai ruşinoasă, ci şi păcătoasă);

4. Să fim conştienţi de oricând posibila demonizare a sufletului nostru.

Dostoievski în Demonii şi Fraţii Karamazov – nu numai prea frumoase romane, dar şi adevărate cărţi de învăţătură creştină (pe care eu unul nu mă sfiesc a le aşeza imediat după Sfintele Evanghelii şi Scrierile Sfinţilor Părinţi) – a descris cu putere şi cum nu se poate mai convingător (şi în mod profetic) trei tipuri de demonizati: Nikolai Vsevolodovici Stavroghin, Piotr Stepanovici Verhovenski şi Ivan Feodorovici Karamazov.

Profetice, întru adevăr, apar aceste portrete făurite acum mai bine de o sută de ani într-o lume ca aceea a sfârşitului nostru de veac în care terorismul, lagărele şi tortura par a prolifera nu mai puţin decât demonii şi microbii de care s-a făcut vorbire mai sus.

Care sunt caracteristicile vizibile ale demonismului?

Două mai ales: sadismul rece şi răutatea gratuită.

Sadicului nu-i trebuie nici bucate alese, nici băutură, nici bani, nici satisfacţii trupeşti. Un singur lucru îl poate mulţumi şi bucura: suferinţa aproapelui său, priveliştea acestuia chinuindu-se, perpelindu-se, zbătându-se de moarte într-o cât mai lungă agonie. Păcătosul comun măcar fură, denunţă, ucide, înşeală cu o oarecare (netrebnică) motivare logică: să-i fie lui mai bine, să mănânce, să bea, să agonisească mai mult ş.a.m.d. Dar sadicul lucrează dezinteresat, el nu caută un profit material, singura voluptate pe care o poate gusta e spectacolul suferinţei celuilalt, spectacol pe care-l priveşte la rece, cu inima îngheţată.

La rece şi îngheţat! Dante în Infernul presupune în iad, dincolo de vipii, flăcări, foc, apă clocotită şi smoală fierbinte, un miez care-i un imens bloc de gheaţă. Acolo, în centrul iadului, sălăşluiesc în veci de veci Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar (Dante era ghibelin moderat), precum şi Iuda. Sufletul sadicului, al demonizatului este un asemenea bloc de gheaţă. Răutatea lui este gratuită: nu urmăreşte o satisfacţie personală ci numai obţinerea spectacolului desfătător între toate; suferinţa cât mai completă a semenului.

Hristos ne spune în Apocalipsă (3, 20): „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Dar la uşă nu stă numai Domnul Hristos; stau şi diavolii, la pânda, doar-doar să prindă momentul şi să se furişeze în sufletul nostru prin uşa întredeschisă. Dacă se întâmplă să nu păzim uşa, să o lăsăm întredeschisă, ei dau năpristan năvală iar noi trecem sub stăpânirea lor.

Să fim atenţi: să păzim cu trezvie şi prudenţă uşa sufletului Domnului nici măcar foarte puţin (preţ de o pastilă ori de o seringă ori de zece picături), căci şi aceasta le-ar permite să se strecoare şi să prolifereze. Ferească-ne Domnul de una ca asta, mai năprasnică nenorocire nu ni se poate întâmpla!

Copilul este o binecuvantare

“Mă plimb uneori cu paşi mici pe stradă,cu gândurile duse la treburile mele, atent totuşi la impresiile pe care mi le procură anturajul meu de moment. Am văzut cum o femeie sărmană, care-şi ţinea copilul la piept, vindea nu ştiu ce nimicuri direct pe stradă, neadapostindu-se în nici un fel, deşi ploua şi era vânt. Era curată, amabilă, iar copilul avea scutece curate. Am văzut-o de mai multe ori. O distinsă doamnă, văzând scena, a certat-o că nu lăsase copilul acasă, pentru că, zicea ea, el nu putea decât s-o încurce. A trecut pe lângă ea şi un pastor. Văzând-o, s-a apropiat de ea şi a vrut să se ocupe personal de găsirea unui loc pentru copil, într-o creşă. Ea i-a mulţumit frumos dar trebuia să fi văzut tu însuţi privirea pe care femeia i-a adresat-o copilului, aplecându-se asupra lui. Dacă micuţul ar fi fost atins de ger, privirea ei l-ar fi încălzit pe loc; dac-ar fi fost mort de frig, privirea ei l-ar fi readus instantaneu la viaţă; dac-ar fi suferit de foame şi de sete, binecuvântarea acestei priviri l-ar fi făcut să suporte povara. Copilul însă dormea, aşa că surâsul lui n-o putuse recompensa pe mamă. Pentru această femeie, copilul era o binecuvântare. Dac-aş fi fost pictor, n-aş mai fi pictat niciodată altceva decât chipul acestei femei. Un astfel de spectacol este foarte rar; e ca o floare rară pe care n-o găseşti decât datorită unei întâmplări fericite. Dar lumea spiritului nu se supune rigorilor vanităţii; dac-ai găsit planta, o vei vedea mereu înflorită. Şi eu am văzut acea femeie de mai multe ori. I-am arătat-o soţiei mele. Fără să-mi fi dat aere, fără să-i fi trimis cadouri scumpe, ca şi cum aş fi fost învestit cu un mandat divin să distribui recompense. M-am arătat umil în faţa ei. Femeia aceasta nu are nevoie nici de aur, nici de distinse doamne, nici de creşe, nici de pastori, nici de un biet consilier de tribunal al curţii şi al oraşului ori de soţia acestuia. Pe scurt, ea nu are nevoie de nimic, în afara dorinţei ca copilul s-o iubească, mai târziu, tot aşa de tandru. Poate că nici de asta nu are nevoie; ar fi însă o recompensă pe care o merită. Cerul nu va întârzia s-o recompenseze cu binecuvântarea sa. Nu poţi nega că acest lucru este frumos şi că îţi poate mişca şi inima ta împietrită. Iată de ce, pentru a te determină să recunoşti că un copil este o binecuvântare, n-am recurs la sperietorile pe care mai toată lumea le foloseşte, când e vorba de celibatari: singurătatea în care se vor găsi mai târziu, nefericirea de care vor fi copleşiţi pentru că nu sunt înconjuraţi de o droaie de copii.”

Extras din “Legitimitatea estetică a căsătoriei” de Søren Kirkegaard

Mai multe pe aceeasi tema, aici.