La momentul potrivit...

"… sa ne deprindem mintea a se alipi undeva. La Dumnezeu, la fratii nostri, la lucrarea noastra duhovniceasca, pentru a nu o lasa sa rataceasca pe unde vrea, sub influenta si actiunea a patimilor. Atunci mintea invata sa se lipeasca de Dumnezeu, sau acolo unde o conducem noi, si se vestejesc si patimile. Astfel, trupul se supune duhului."

Cersetorul copiilor, omul frumos

Când urci dinspre Urlaţi, pe şoseaua şerpuită, până în fostul cartier Mărunţiş, auzi din strada Valea Crângului zvon colorat de glasuri de copii. "Eu, eu vreau în leagăn. Vreau cu fratele meu!", ţipă un micuţ îmbrăcat în pantaloni cu multe buzunare şi o claie blondă, zulufată pe cap. "Ba eu mă dau, tu du-te dincolo, că alea-s pentru băieţi!", îi răspunde o codană brunetă şi prefăcut-supărată. Copiii fac pauze de joacă in timpul lecţiilor La o privire neatentă, locul pare o grădiniţă curată şi cochetă. Doar că, deasupra uşii, scrie mare: "Aşezământul Bucuria Ajutorului". Un fel de "ţară a minunilor" pentru 25 de copii nevoiaşi, de care se îngrijeşte, de câţiva ani, preotul Manuel Radu.

Cerşetorul copiilor Părintele, îmbrăcat "civil", e şi el în curte; descărcă alimente dintr-o dubiţă albă, de firmă - apă şi pâine. E un tânăr sprinten, cu privire deschisă şi zâmbitoare şi crede cu tărie că menirea unui preot cu vocaţie este grija faţă de oamenii din comunitatea sa. În urmă cu zece ani, când a venit în Mărunţiş, s-a supărat tare văzându-i pe copii cerşind. "La început le dădeam mâncare şi ceva bani. Pe urmă mi-am dat seama că nu-i ajuţi cu 10 lei pe zi, pentru că ei tot pe stradă stau. Şi atunci, m-am gândit că e mai bine să "cerşesc" eu pentru ei, la porţi mai înalte. Să mă fac eu cerşetorul copiilor", ne spune preotul zâmbind. Preotul Manuel Radu spune că el este cerşetorul copiilor Zis şi făcut. La puţin timp, părintele a înfiinţat o fundaţie pentru a-i putea ajuta pe toţi copiii cu probleme sociale, săraci şi cu risc de abandon şcolar din oraş. A reamenajat fosta casă parohială, retrocedată bisericii după revoluţie, a renovat-o, a dichisit-o cu tot ce-i trebuie, a modernizat-o. Acum, fostele săli de şedinţă au devenit clase pentru copii.

25 de copii salvaţi 25 de micuţi vin, zilnic, la aşezământ, în două schimburi: fie înainte de ore - cei care învaţă după-amiază, de la 10 la 13 -, fie după - cei mici, care învaţă dimineaţa şi stau la centru de la 13 până la 16. În cele trei ore pe care le petrec la aşezământ, copiii mănâncă, se joacă, îşi fac temele şi învaţă tot felul de lucruri noi. "La început le dădeam o masă caldă, sâmbăta. Cu timpul m-am convins, însă, că necesităţile lor erau mult mai mari. Aşa că am hotărât să dăm zilnic pacheţele cu mâncare, la 50 de copii", povesteşte Manuel. Cu toate astea, nu avea siguranţa că micuţii merg la şcoală ori la grădiniţă. În consecinţă, a înfiinţat fundaţia "Bucuria Ajutorului", prin care îi ajuta să nu abandoneze. "Am selectat câteva cazuri, cu situaţie foarte grea acasă. Ei sunt copiii care vin aici zilnic", spune preotul. Copiilor le place să deseneze în foişorul din curte "Nu sunt vinovaţi, bieţii copii, că s-au născut în sărăcie", mai spune el. Pentru asta s-a hotărât să merge la cei cu bani, la firme, la oameni de afaceri; să le bată la uşă şi să le povestească despre viaţa "copiilor lui" de la fundaţie, să încerce să obţină pentru ei produse, poate donaţii, diverse sponsorizări.

O familie de preoţi Părintele are doar 36 de ani. E născut la Ciorani, o comună apropiată de Urlaţi, în care mai slujeşte, încă, tatăl său. Fiu de preot, ai putea crede că Radu Manuel avea să fie sigur, încă de mic, de intrarea sa în biserică. Nici vorbă. "Când a trebuit să plec la examen, la seminar, m-am urcat pe casă şi am stat acolo până seara. Nu voiam în ruptul capului să mă duc. Eu mă visam aviator dar, în cele din urmă, tot la seminar am ajuns. Aşa a vrut Dumnezeu", îşi aminteşte el. În fiecare zi, Ligia, soţia sa - "doamna preoteasă", cum îi spun prichindeii - e alături de preot şi de copii. Cei doi sunt împreună încă din timpul facultăţii, de peste 12 ani. "Ea era studentă la ASE şi în fiecare duminică venea la biserică. Mie imi plăcea să cânt la slujbă. Acolo ne-am întâlnit, ne-am plăcut şi de atunci suntem împreună", îşi aminteşte preotul. Au copii mari, deja. Ligia Radu, soţia preotului, are grijă de cei 25 de copii

Curtea parohială După ce a făcut rost de ceva bani din donaţii şi sponsorizări, părintele a terminat de renovat casa şi a trecut la nivelul următor: curtea şi grădina. A amenjat un parc de joacă modern, un foişor pentru piesele de teatru destinate copiilor şi chiar o livadă pe care o îngrijeşte împreună cu micuţii. "Fiecare dintre ei este tutorele unui pom fructifer de care "răspunde". Îl udă, îl îngrijeşte. E drept că ne mai dau şi părinţii câte o mână de ajutor", povesteşte Manuel. Copiii au câte un copac în grijă

Lupta cu abandonul şcolar Obişnuit cu satul şi cu nevoile enoriaşilor, părintele s-a gândit să-i ajute măcar pe copii. "Când am venit aici aş fi vrut ca biserica să fie plină de oameni. Enoriaşii mei, mulţi puţini, cum erau ei, să vină la biserică. Dar n-a fost aşa, iar pe adulţi n-ai cum să-i mai schimbi. Aşa că m-am gândit la viitor. Pe copii cu siguranţă îi puteam ajuta să crească mai luminos, să nu abandoneze şcoala. La urma urmei, exact ăsta e rolul fundaţiei - să lupte împotriva abandonului şcolar". Părintele are perfectă dreptate. Ultimul raport privind starea învăţământului preuniversitar din România arată că rata abandonului şcolar pentru învăţământul obligatoriu este de aproximativ 3,7%. Dintre copiii care abandonează şcoala 1,5% provin din ciclul primar şi gimnazial, iar 2,2% de la liceu. Mai exact, 92.000 de elevi dintr-un total de 2,3 milioane, câţi sunt în învăţământul obligatoriu, renunţă la şcoală din cauza sărăciei. Lumea copiilor "Pentru noi e foarte bine aici. Mâncăm, ne jucăm şi ne facem lecţiile", spune Carmen, o fetiţă de 13 ani, decana de vârstă în grupul copiilor de la aşezământ. Cu toţii, sunt şapte fraţi, dintre care cinci vin zilnic la centru. Când nu vin, au grijă de treburile gospodăriei ori ies călare pe câmp. "Au doi cai acasă, iar ea este foarte curajoasă. Are grijă de fraţii ei şi de gospodărie. Pe lângă toate învaţă şi foarte bine.", o laudă doamna Geta. "Pentru cei mai sârguincioşi avem pregătite diverse premii dulci", adaugă Ligia, destul de tare încât să fie auzită de copii, prea absorbiţi de jocul pe calculator. "Trebuie să vă spun că avem profesor de informatică şi de engleză. O dată pe lună vine la noi şi un psiholog" spune ea. Premianta zilei e Ştefania, care tocmai a luat "foarte bine" la română. Deşi învaţă excelent, paradoxal, fetiţa are una dintre cele mai proaste situaţii familiale. Casa de la capătul lumii Casa în care locuieşte Ştefania împreună cu părinţii, sora şi nepoţii ei, e aproape o ruină. Acoperişul are tabla spartă şi ruginită, geamurile într-o rână, uşa ieşită din balamale. Prin găurile acoperişului plouă pe ziduri, coşcovindu-le. În spate, pe un hol, alte două camere. Una singură e locuibilă, iar acolo se înghesuie şase persoane. Înăuntru e cald. Miroase a fum şi a mâncare gătită. "Stăm aici toţi şase: eu, cu fetele, Ştefania şi încă o soră mai mare de-a ei, care a fost căsătorită la Urlaţi, da' s-a despărţit de barbat-su şi a venit aci, la mine, cu doi copii. Şi mai e şi bărbatul meu, pe care nu-l prea vedem". Ca o scuză, Elena, mama Ştefaniei, spune că face tot ce-i stă în putinţă, ca să menţină o viaţă de familie, cât de cât normală. "Ce să fac?! Mă duc cu ziua pe unde găsesc treabă de făcut. Muncesc cât pot pentru 30 de lei pe zi. Da, măcar, să avem cu ce lua de mâncare. Dacă n-ar fi fost părintele, eram nenorocită cu fata. Cum mă descurcam eu, cum se descurca ea? se întreabă, aproape disperată, femeia. Primăria, mulţumită de sine La Primărie e lume puţină. Altfel, mulţumită de "lucrarea" părintelui, la care nu contribuie cu aproape nimic. "Din punct de vedere legislativ nu putem să ajutăm financiar fundaţia; nu sunt prevăzuţi bani la buget pentru asta. Noi facem doar serviciile care ţin de noi: mai punem un stâlp de iluminat, mai aprindem un bec, mai facem o vidanjă la WC. Şi mai punem şi noi câte-o vorbă bună pe la oamenii noştri...", spune Lazăr Stan, viceprimarul din Urlaţi, cu o vagă urmă de mulţumire în glas. Sursa, ziarul Gandul La acest link gasiti si un mic film cu parintele Manuel Radu si micutii sai.

O noua conferinta la Curtea Brancoveneasca

Ceva ca rugaciunea

Nu stiu ce am,
Ca nu dorm cand dorm
Nu stiu ce am,
Ca nu sunt treaz,
Cand stau de veghe.

Nu stiu ce am,
Ca nu ajung nicaieri,
Cand merg.

Nu stiu ce am,
Ca stand pe loc
Sunt, hat , departe.

Doamne, din ce fel de huma
M-ai luat in palmele tale calde
Si cu ce fel de saliva
Ai amestecat si-ai framantat huma-mi?

De nu stiu ce am
Ca exist,
Nu stiu ce am
Ca nu mai am nimic,
Decat pe tine.

MARIN SORESCU

Despre iertare, cu IPS Teodosie, audio

Predica la duminica pildei datornicului milostiv

Usa imparatiei cerurilor este pecetluita cu un cuvant sfant, drag Lui Dumnezeu: IERTAREA. Cine n-a iertat pe toti semenii sai din toata inima nu poate intra.

Nu te mania pe om, care a fost cuprins de impietrire si n-a stiut exact ce face. Mania asupra omului nu este ingaduita, pentru ca iti legi inima cu lantul maniei si nu mai esti liber. Sa fim liberi de manie, de invidie, de ura, de orice rau in suflet si inima. Daca nu suntem liberi nu ne putem ruga. Sa ne ingaduim unii pe altii. Cand suntem inghesuiti in biserica inseamna ca in jurul nostru mai este credinta.

Sa iertam si sa ne luptam mai degraba cu raul din noi.

Ceea ce am primit de la Domnul, sufletul, este o avere imensa, nemarginita (cei zece mii de talanti). Orice ne-ar gresi noua omul, este la nivelul sutei de dinari, maruntis, fata de valoarea sufletului.

Daca avem probleme cu iertarea, e util sa stim ca ea se poate invata.De exemplu aici: Seminarul iertarii

Paradox

"Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţei. Şi să nu le luăm în tragic.

Să ieşim din noi, să nu ne gîndim la noi.

Şi să fim nepăsători la ale lumii.

Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.

Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.

Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.

Şi să fim blînzi şi smeriţi cu inima.

Să nu scoatem sabia.

Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pămînt ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire

între fiu şi tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.

Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile.

Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice.

Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiţie luptătoare a omului.

Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim.

Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.

Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne vindece de ale lumii.

Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?"

din Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt

Doamne, sa vad!

"Doamne, sa vad" poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis) retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. "Sa vad" poate semnifica si zdruncinarea fixatiei asupra hidoseniilor (efective ori presupuse, ori transmutate dinlauntrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora, ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.

"Sa vad" poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale "stramta" care apropie de Domnul. Exclamatiei "Doamne, sa vad" e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal, deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El ? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica antigravitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor: asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a infaptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul.

Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva, ca intr-o strafulgerare, faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana ce nu m-a fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti. Dintr-odata valul cade - si vedem. Ce vedem ? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu dinlauntru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi.

Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind, pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestini? Psihanalitic si escatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura - in ciuda legii Michelson - Morley - a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.

Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvanteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane, incantatoarea iluzie inceteaza.

Crestinului incepe - sub actiunea darului - a-i fi sila si groaza de el. (Asa cum, foarte probabil, le este si altora.) El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlalti si exclusiv datorita urilor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-i este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judet in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.

Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg: sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosiilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinei - parca plutind, asijderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc -, se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi, incapabil a vedea clar si la rece.

Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii.

"Eu sunt Lumina lumii."

Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit!

Parintele Nicolae Steinhardt

via crestinortodox

Cuvinte de folos de la dragul nostru parinte Nicolae

"Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele sau în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

Dînd nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeeşti, omul le rînduieşte în cuprinsul creaţiei:purtînd aproapelui dragoste şi acordîndu-i încredere, face din el o Persoană, altceva decît un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atît de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.

Corolar: cînd însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntîrziata, neşovăitoarea luare de măsuri – stîrpirea”.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Moastele Sf Andrei Criteanul la Constanta

Cu prilejul prăznuirii Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României, duminica 27 noiembrie, la ora 22.20, sosesc la Constanţa părticele din moaştele Sfântului Andrei Criteanul. Sfintele moaşte sunt aduse din Grecia de o delegaţie clericală condusă de Înaltpreasfinţitul Iakovos, mitropolit de Mitilyne, şi întâmpinate la Catedrala Arhiepiscopală. „Credincioşii îl vor putea cinsti pe Sfântul Andrei Criteanul prin slujbele neîncetate ce se vor oficia la Catedrala Arhiepiscopală începând din noaptea de 27 spre 28 noiembrie, cu Sfânta Liturghie de la miezul nopţii, continuând până marţi seara, 29 noiembrie, ora 16.00, când sfintele moaşte vor fi duse în procesiune spre Peştera Sfântului Apostol Andrei. Aici vor putea fi cinstite până în seara zilei de 30 noiembrie, când se vor reîntoarce la Catedrala Arhiepiscopală, la ora 17.00, unde vor sta până sâmbătă, 3 decembrie“. Pe 29 noiembrie, la ora 18.30, la mănăstirea Peştera Sfântului Apostol Andrei se va oficia slujba Privegherii; pe 30 noiembrie, la ora 8.30, va fi sfinţit Agheasmatarul ridicat deasupra izvorului în care boteza Sfântul Apostol Andrei, iar la ora 9.30, va fi săvârşită Sfânta Liturghie Arhierească de către un sobor de arhierei, pe esplanada amenajată în partea de miazăzi a bisericii mari a mănăstirii Peştera Sf. Ap. Andrei.

Sursa informatiei, cautata dupa anuntul de la biserica.

Despre vocatie, pentru tineri

Via Cadelnita, via Doxologia, o foarte frumoasa si utila conferinta a parintelui Constantin Necula, din care am extras cateva citate.

"Să ştiţi că toţi avem o vocaţie de la Dumnezeu, dar de cele mai multe ori nu o descoperim. Însă, când o descoperim, vocaţia devine har al Duhului Sfânt, pururea lucrător în viaţa noastră. Ne-am obişnuit să credem că cea mai importantă vocaţie, pe care o avem pe pământ, este să avem funcţii (înalte), după ce avem funcţii să facem cariere, facem orice ca să ajungem cât mai sus, iar sus descoperim "marea vocaţie" a însingurării. Acolo eşti singur, răstignit, muşcat din toate părţile de cei care, la rândul lor, cred că vocaţia este să stai deasupra. Vocaţia este să înţelegi că a munci dedesubt nu este nici o ruşine. Între a săpa un şanţ şi a finaliza o licenţă la care nu ţii, este de preferat să sapi şanţul, dacă acesta scoate apa din cort."

"Vocaţia întotdeauna vizează discursul de adâncime. Putem să cosmetizăm unele păreri, însă vreau să vă spun că, Biserica nu este un spaţiu unde să ne putem împlini plăcerile şi dorinţele. Biserica nu este spaţiul împlinirii plăcerilor. Vocaţia nu înseamnă că îţi împlineşti o plăcere în permanenţă. Vocaţia, uneori, este o greutate pe care trebuie să o porţi cu destindere. Vocaţia devine cu adevărat dătătoare de mântuire, pentru că vocaţia noastră finală este să devenim Sfinţi, precum şi Tatăl nostru Cel din ceruri Sfânt este, aşadar să devenim Sfinţi prin împlinirea profesională a micilor noastre vocaţii."

"Primul dar al Mântuitorului Iisus Hristos către mica Lui comunitate apostolică a fost oferirea iertării. Atunci când vorbiţi de vocaţie, gândiţi-vă ce capacitate aveţi de a ierta. Nu să iertaţi cu inima îndoită, căci atunci nu aţi înţeles nimic din această iertare. Iertarea profundă ne face să fim oameni adevăraţi şi ne menţine de fiecare dată în cea mai impresionantă dintre structurile pe care le avem, de oameni integri nu doar fizic, ci şi sufleteşte. Exerciţiul acesta al iertării ne arată ce vocaţie putem să avem."

"Credinţă nu există până la mormânt. Adevărata credinţă se manifestă exact după ce se aşează piatra mormântului. Adevărata iubire se împlineşte în momentul când, celălalt, mort fiind, te aude pe tine de pe lumea aceasta spunându-i: "Tu nu ai să mori niciodată. Tu continui să trăieşti pentru că iubirea mea pentru tine continuă să existe"."

"Senzaţia adulţilor este că vocaţia lor este să dea sfaturi tinerilor. A forma un om înseamnă a-i identifica sursele de informare, nu a-l opri din învăţare prin folosirea tehnicii actuale, în speranţa că profesorul este din ce în ce mai bun, ca profesor şi va induce teamă în elevi, teamă care atinge punctul culminant în momentul în care el este scos la tablă şi probabil va şti foarte multe lucruri, care nu îi vor folosi niciodată în viaţă."

"Observaţi ce distincţie trebuie să-ţi îngăduie Dumnezeu în sufletul tău, ca să înţelegi că vocaţia personală nu este să pierzi timpul, că vocaţia nu înseamnă să râzi de propria persoană doar pentru că cei din jur te ghidează într-o direcţie în care nu crezi (şi de care nu eşti atras). Sunt mii de oameni care puteau să îşi rateze vocaţiile, dacă urmau anumite sfaturi ale părinţilor. Sunt sute de mii de oameni care, în momentul în care nu ar fi fost un singur om, atent în viaţa lor, să-i întâlnească şi să le cultive iertatea aceasta în raport cu sine, fără de care nu ar fi reuşit niciodată, poate, să ducă până la capăt misiunea aceasta pentru care Dumnezeu i-a trimis pe pământ. Sunt foarte multe lucruri pe care, (voi tinerii) trebuie să le învăţaţi aşa cum sunt. Dar sunt şi multe lucruri care trebuie să ne învăţaţi pe noi ceilalţi (adulţii), cum le vedeţi voi."

"Mântuitorul Iisus Hristos ne vrea părtaşi la mântuire, nu doar spectatori ai propriei noastre mântuiri, nu comentatori ai mântuirii altora şi nici cârtitori ai propriei noastre mântuiri."

Dincolo de orice fel de vocaţie funcţională pe care noi o avem ca oameni în noi rămâne şi vocaţia ludicului, mai dezvoltată sau mai involuată, în funcţie de capacitatea şi de locul în care ne-a aşezat Dumnezeu. Într-o altă ordine de idei, vocaţia prioritară a unui copil este să înveţe, nu să-şi dovedească învăţătura. În această vocaţie a copilului, acesta uneori mai greşeşte şi nu îi poate proteja de greşeli pe adulţi. Rolul şcolii este acela de a-i răspunde elevului la intrebarea: "Ce vrei să fii în viaţă?". Prioritară este rezolvarea ecuaţiei propriei vieţi, stabilirea rostului în viaţă, şi nu trimiterea într-un liceu unde nu îşi găseşte chemarea, fără să înţeleagă nimic din ceea ce se petrece în viaţa lui."

"Mântuitorul Iisus Hristos spune că "Nu am venit să aduc pace, ci sabie" şi de aceea a fost socotit de majoritatea oamenilor timpului său deranjant. Ori, Mântuitorul Iisus Hristos pentru acest lucru a venit: să atenţioneze de fiecare dată că lumea nu este făcută doar din şefi şi roboţi, ci din oameni care îşi împlinesc propria vocaţie, iertându-se pe sine pentru a putea merge de fiecare dată mai departe cu demnitate."

Conferinta, video si transcrisa integral, poate fi urmarita aici.

Staretul Ambrozie de la Optina, model de iubire desavarsita

"A-i iubi pe cei din jur dorindu-le toata fericirea binecuvantata de Dumnezeu si a se stradui sa le ofere aceasta bucurie – aceasta a fost viata si respiratia sa. Si in acest torent al dragostei, pe care parintele Ambrozie il revarsa asupra fiecaruia dintre cei care veneau la el, se facea simtita o mare putere, dincolo de cuvinte si fapte. Era suficient sa te apropii de parintele Ambrozie pentru a simti cat de mult iubeste el, si in acelasi timp, drept raspuns la simtamantul lui, inima celui venit se deschidea, nascandu-se o incredere deplina si cea mai stransa apropiere. In ce chip aparea o astfel de relatie? Este taina parintelui Ambrozie.
...
La parintele Ambrozie puteai gasi raspuns lamuritor tuturor intrebarilor. Lui ii erau incredintate atat tainele cele mai ascunse ale vietii launtrice, cat si cele privitoare la afaceri financiare, la actiuni comerciale, si in gene­ral la orice intentie din viata. Oamenii care nu intelegeau nici staretia, nici pe parintele Ambrozie, nici pe fiii lui duhovnicesti, indrazneau sa-l judece pe staret spunand: „Treaba lui trebuie sa fie sufletul, si nu diverse actiuni. Cel care vorbeste cu el despre astfel de lucruri, nu respecta religia”Insa parintele Ambrozie intelegea foarte bine ca acolo unde se moare de foame, mai inainte de a vorbi de dreptate, trebuie sa oferi paine, daca iti este cu putinta.
...
Oamenii tematori de Dumnezeu si care cautau mantuirea, urmareau cu atentie fiecare gest al parintelui, stiind ca acesta va avea nenumarate consecinte pentru viata lor interioara. Ei cautau ca fiecare pas al lor sa fie binecuvantat de catre duhovnicul caruia isi incredintasera viata lor.

In urma unei astfel de binecuvantari ei aveau constiinta ca aceasta fapta e buna si folositoare, si ca urmare a acestei convingeri faptele lor erau insufletite de curaj, tarie si perseverenta, si in general, se savarseau in linistea sufletului.

Crestinismul are o arie de actiune foarte vasta, cuprinzand toata diversitatea lucrarilor omenesti. Prin aceasta si este mare crestinismul si se demonstreaza poporului lui dumnezeiesc, prin faptul ca e atotcuprinzator. Crestinismul, prin aria sa larga de actiune, binecuvanteaza munca invatatorului, ostasului, medicului, savantului, judecatorului, negustorului, scriitorului, slugii, functionarului, mestesugarului, avocatului, simplului muncitor, pictorului. El proclama drept sfanta orice munca cinstita si invata cum poate fi aceasta implinita mai bine, dupa cuviinta. Acelasi lucru il invata si parin­tele Ambrozie.

In mijlocul racelii si indiferentei unanime si in gene­ral in mijlocul lipsei de interes a oamenilor pentru a vedea si a simti mai departe de propria persoana, viata multora este grea. Simti nevoia de un om caruia ai putea sa-i spui tot ceea ce-ti nelinisteste si-ti impovareaza sufletul, caruia ai putea sa-i descoperi toate gandurile si sperantele, sa-i incredintezi orice taina, pentru ca sa-ti fie mai usor si sa fii mai fericit. Si e de trebuinta ca acest simtamant sa fie impartasit… E nevoie sa ai parte in viata de o privire compatimitoare, de un cuvant bland, e necesar sa constientizezi faptul ca esti iubit si ti se da crezare, simti nevoia de ceea ce se gaseste foarte rar in lume, si anume o inima atenta.

O astfel de inima se zbatea in parintele Ambrozie. El stia ca totul in viata are un pret si urmari. N-a existat nici o intrebare la care el sa nu fi raspuns cu sentimentul neschimbat al binelui si compatimirii.

Textul intreg la Razboi intru Cuvant: Staretul Ambrozie de la Optina, intruparea iubirii desavarsite

Tristetea

"Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre." Cuviosul Ambrozie de la Optina.

Despre Cuviosul Ambrozie, pomenit azi 10 octombrie, mai multe articole pe site-ul Parohiei Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul.

Lectia de ... politica

Cu bucurie si cu uimire am descoperit aceasta inregistrare. Politica poate fi si asa, nu doar cum o stim noi in ziua de azi.

O.G. cauta colaboratori

OCTOMBRIE 2011

Căutăm colaboratori pentru promovarea revistei – profesori de religie (clasele VII-XII), dar și preoți inimoși implicați în activități cu tinerii (pentru toate județele).

Pentru aplicare şi detalii scrieţi mail la adresa orthograffiti@yahoo.com sau sunați la numerele de telefon 0748.851.336 sau 0764.665.249

Vă rugăm, daţi mai departe acest anunţ cunoştinţelor Dvs. care ar putea fi interesate de colaborare.

[ Mai multe informații despre revistă găsiți aici: Ce este OrthoGraffiti ]

Doamne, ajută!

Laurenţiu Dumitru
Coordonatorul Proiectului OrthoGraffiti

O minunata pilda despre iubire si nejudecare

Pana nu vom fi asemenea copiilor, nimic nu vom pricepe. Desi ravna nu ramane nerasplatita, daca nu iubim neconditionat nu vom avea mila fata de aproapele si vom ramane orbi.

Sfantul Mucenic Hristofor

Am indragit aceasta icoana de pe peretele camerei in care am dormit la manastirea Polovragi. Multumesc celor care m-au ajutat sa il identific in ea pe Sfantul Hristofor. Am citit despre viata sa si tare mi-a placut. Reiau aici o predica a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon de Florina, 9 mai 1970.

"A trăit în epoca lui Deciu (249-251 d.Hr.). Era originar dintr-un ţinut barbar. Strămoşii lui erau canibali, iar el era barbar cu obiceiurile. Era, cum este descris, gigant la trup, cu o putere uriaşă, iar la înfăţişare schimonosit, foarte urât. De aceea şi în icoane unii îl zugrăvesc cu cap de câine, ca şi cum ar fi fost câine. Asta nu e corect. Pentru că nu a avut cap de câine; pictorii au făcut lucrul acesta, ca să arate cât de urât şi diform era.

În jurul vieţii lui există două tradiţii: răsăriteană şi apuseană. Conform tradiţiei răsăritene, într-un război, Sfântul Hristosfor a fost arestat şi luat rob, şi a mărturisit că crede în Hristos. L-au trimis atunci în Antiohia cu o gardă de 200 de soldaţi. Acolo, toţi aceştia s-au botezat de către Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila. Apoi l-au adus în faţa împăratului. Acesta s-a înspăimântat de urâţenia feţei lui şi se gândea la modul în care ar putea să-l atragă spre închinarea la idoli. Aşadar, a pus două femei păcătoase, două desfrânate, pe Kallinika şi pe Akilina, să-l atragă. Dar în loc să fie atras de ele, el le-a atras pe ele cu învăţătura lui la credinţa lui Hristos. Desigur, aceste două femei au fost martirizate, fiind străpunse cu frigări pentru Domnul, şi sunt sărbătorite împreună cu el în aceeaşi zi. După acestea, împăratul, mânios din cale afară, a poruncit să-l închidă pe Sfântul Hristofor într-un vas de plumb şi să aprindă pe dedesupt un foc. Dar el a rămas nevătămat. Apoi l-au aruncat într-o fântână. La sfârşit, l-au decapitat şi astfel a luat cununa muceniciei.
***
Conform tradiţiei apusene, pentru că era foarte puternic, toţi se temeau de el. Şi avea un capriciu; spunea că vrea să-l slujească pe cel mai puternic om din lume.

Odată, a trecut prin părţile sale un împărat. Avea putere şi oşti multe. Când l-a văzut Reprovos (acesta era primul lui nume, de barbar), a făcut ochii mari şi şi-a spus în sine: Acesta este cel mai puternic om din lume, voi intra în slujba lui. Astfel, a intrat în garda lui de corp. Unde era împăratul, acolo era şi el.

Într-o zi însă, trecând printr-o peşteră, pe împărat l-a cuprins frica. Tremura ca un copil mic. Reprovos îi zice:

- Ce ai, împărate? Eu sunt aici.

Ce se întâmplase?! În peşteră era un vrăjitor care făcea magie. Şi ceilalţi, care erau în gardă, au zis:

- Vezi? Vrăjitorul este mai puternic decât împăratul, dacă îl face şi pe el să tremure.
- A, a zis Reprovos, adică vrăjitorul are o putere mai mare decât împăratul?
- Desigur, îi zic. Satana guvernează lumea, ridică şi coboară pe împăraţi, este domnitorul lumii. Cine se închină la diavol, devine om mare.
- Ce zici, năucule! Şi eu până acum am avut impresia că împăratul este cel mai puternic.

Îl lasă deci pe împărat, se duce în peştera vrăjitorului şi îi zice:

- Te voi sluji pe tine; eşti cel mai puternic.
- Foarte bine, îi răspunde vrăjitorul. Vino cu mine şi îşi voi arăta toate secretele.

Apoi, Reprovos l-a urmat.

Dar într-o zi, în timp ce treceau printr-un loc, îl vede pe vrăjitor că tremură, cade la pământ, se crispează şi face spume.

- Ce-ai păţit? îi zice.

Unul care se afla acolo îi răspunde:

- Aici este o biserică şi în curtea ei este o chilie, iar în chilie este un pustnic, care are cu el o cruce. Dacă diavolul vede crucea, cade şi se loveşte. De aceea, vrăjitorul se teme de crucea lui Hristos. Hristos guvernează lumea.
- Ce spui? - întreabă Reprovos. Hristos este mai puternic decât împăratul şi decât vrăjitorul?

Pleacă de la vrăjitor şi se duce la pustnic. Îi face o metanie şi îi zice:

- Am venit să mă înveţi religia în care crezi.

Pustnicul s-a aşezat lângă el şi i-a vorbit despre Hristos.

- Lângă tine voi rămâne, zice Reprovos.
- Nu eşti tu de călugăr aici. Te vei boteza să devii creştin, iar apoi te voi trimite să-L slujeşti pe Hristos în societate.
- Şi ce voi face acolo unde voi merge?
- Vei posti.
- Nu pot să postesc. Eu nu mă satur nici cu patru pâini.
- Vei face metanii, vei face rugăciune, vei citi Evanghelia.
- Eu nu ştiu carte.

Atunci pustnicul i-a făcut un semn şi i-a spus:

- Vezi acel râu?
- Da, zice, de multe ori l-am trecut.
- Acolo, pe timp de iarnă, mulţi copilaşi şi bătrâni se îneacă. Aşadar, vei merge acolo şi pe toţi care nu pot să treacă îi vei pune pe umerii tăi şi îi vei trece tu.
- Asta e uşor pentru mine.
- Vei rămâne acolo trei ani şi îi vei ajuta pe cei care sunt în primejdie.

S-a dus la râu şi în toate zilele îşi făcea trupul punte şi îi trecea pe toţi.

Într-o zi, a văzut pe mal un copilaş.

- Ce vrei? îl întreabă.
- Poţi să mă treci dincolo?

Îl ia pe umeri. Dar cu cât străbătea râul, copilul se îngreuia mai mult! Ca şi cum avea o tonă pe el. A asudat şi a pătimit ca să treacă râul.

Atunci a auzit un glas, care-i zicea:

- Cel pe care-L ai pe umerii tăi nu este un copil mic; este Iisus Hristos, Care ţine asupra Sa întreaga lume...

Şi Copilaşul s-a făcut nevăzut.

De atunci, Reprovos şi-a schimbat numele, s-a numit Hristofor (adică purtător de Hristos). Deoarece a purtat, a ridicat pe umerii săi pe Hristos.
***
Iubiţii mei, ce ne învaţă această istorie?

- Că Hristos nu izgoneşte pe nimeni de lângă El, chiar dacă este grosolan şi necivilizat. A luat acest barbar şi l-a făcut sfânt.
- Şi altceva ne învaţă viaţa Sfântului Hristofor. L-aţi văzut pe vrăjitor? Când a văzut crucea, a căzut jos de frică. Şi tu Îl ai pe Hristos? Nu te teme de nimic. Mai presus de toţi este Hristos.
- Mai învăţăm că Biserica noastră nu măsoară valoarea omului în bani. Cât primeşte ăsta salariu? Zic: Primeşte mulţi bani? A, e cineva. Primeşte puţini? E un nimic... „Câţi-primelnici" sunt oamenii astăzi. Ce primea Reprovos? Nimic. Gratuit îi slujea pe ceilalţi.
- De aceea, astăzi sărbătoresc toţi câţi slujesc comunitatea în transporturile în comun, şoferii, conducătorii auto, care îl au ocrotitor în maşini pe Sfântul Hristofor. Toţi aceia care sunt hamali, care ridică în spate greutăţi, câţi sunt măturători de stradă şi gunoieri. Îl consideri un nimic pe gunoier? Însă dacă nu era el, ar fi căzut holera peste oraş.

Credeţi-mă, fraţii mei, am un capriciu. Când vin oameni mari şi tari să mă viziteze, din cauza poziţiei mele, eu stau la birou. Când vin cei smeriţi ai pământului, ţărani, ciobani, muncitori, mă ridic drept, îi invit să ia loc şi discut cu ei. Da, îi iubesc şi îi respect, deoarece se ostenesc. Mâinile lor bătătorite sunt binecuvântate.

Creştinismul nu preţuieşte pe oameni după bani şi după funcţii. În altă parte se află valoarea omului şi această valoare i-a dat-o Hristos.

Vedeţi ce face creştinismul? Ia un barbar, ia un sălbatic şi îl face sfânt, creştin, slujitor al lui Dumnezeu, slujitor al aproapelui. Ia o pietricică şi o face diamant.
Acestea sunt măreţiile lui Dumnezeu. Aceste învăţături ni le dă astăzi Sfântul Hristofor."

Sursa: O viata frumoasa

Credinta ca panaceu totalitar

"Varatec, 1970

Există o ciudată ispită – de dreapta, conform Părintelui Cleopa – aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (Il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel – cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte – şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh l-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei – în sensul de la Matei 11, 12 – către credinţă.)

Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz“.(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvînteze tratamentul.)

b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.

c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania… Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.

Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)

Dacă credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale – şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

d) Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune. Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Ingerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te… încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mîinile sale.

Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul cînd a spus: încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Put your failh in God and keep your powder dry)”."

Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt

Doamne, daruieste-mi si mie sa ma vad asa cum sunt!

"„Doamne, sa vad” poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis), retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile ei imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. „Sa vad” poate semnifica si zdruncinarea fixatiei hidoseniilor (efective, presupuse ori transmutate din launtrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, compatimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.

„Sa vad” poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale „stramta” care apropie de Domnul. Exclamatiei „Doamne, sa vad” e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica anti-gravitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a faptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva ca intr-o strafulgerare faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana a nu ma fi fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti.

Dintr-o data valul cade – si vedem. Ce vedem? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu din launtru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma voi adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestin? Psihanalitic si eshatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura – in ciuda legii Michelson-Morley – a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut, ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.

Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvinteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane. Incantatoarea iluzie inceteaza. Crestinului incepe – sub actiunea darului – a-i fi sila si groaza de el (asa cum, foarte probabil, le este si altora). El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlati si exclusiv datorita urii lor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-I este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judecata in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.

Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg; sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody, crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinelui – parca plutind, asisderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc – se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi incapabil a vedea clar si la rece.

Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui Care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii. „Eu sunt lumina lumii“. Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit! “"

preluat din Daruind vei dobandi, Nicolae Steinhardt

Intreaga predica "Doamne, sa vad!" a monahului Nicolae poate fi citita aici si ascultata aici.

Delicatetea Domnului si nejudecarea aproapelui

"De fiecare dată când vorbea, Părintele ne pu­nea pe gânduri şi ne orienta spre o cunoaştere de sine, astfel încât să cerem numai mila şi dragostea lui Dumnezeu. Se amăra mult când auzea de jude­carea celorlalţi cu un ifos neînduplecat, de jude­cător. Cred că nimic nu-l supăra mai mult decât asta, pentru că acest comportament era în afara vieţii lui Hristos.

Odată, pe când aveam astfel de gânduri fără să le exteriorizez, m-a îndreptat într-un mod neobiş­nuit. Mi-a spus întreaga istorie a desfrânatei din Evanghelie. Mi-a povestit-o, nu s-a referit în mod simplu la ea.

- Priveşte, – îmi spuse. Stând Hristos în mijlo­cul mulţimii, nu vorbea. Oarecum mirat, întreabă: ce se întâmplă? (deşi cunoştea toate). Se strânse­seră toţi cei buni, ca să condamne o păcătoasă înaintea Dreptului Judecător, iar Domnul Se purta ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Gloata nebună urla şi înjura, provocându-l astfel pe Hristos să o con­damne pe păcătoasă. N-au înţeles nimic din tă­cerea Lui, ci numai îi strigau să o pedepsească. Ce amărăciune va fi avut în clipele acelea Domnul, pentru atâta nesimţire, atâta neîndurare şi îngâmfare câtă arătau ei! Nu a spus nimic, nu a judecat pe nimeni. Deşi avea dreptul. Infrunta o mulţime nebună, care nu mai era sensibilă la cuvinte, la durere. S-a aplecat jos şi scria, pentru a nu-i ofen­sa în faţă. Pentru că Domnul era cu totul numai delicateţe şi adâncul îndurărilor. Mila pe care pă­cătoasa o cerea în clipa aceea de la Domnul, i-a frânt inima. Şi atunci Domnul, în timp ce scria jos, a zis: “Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Atâta putere are cuvântul cel adevărat! Cu toţii s-au dus în cele patru vân­turi, s-a golit locul şi a rămas numai păcătoasa, care ştia cât de păcătoasă este. Atunci, Domnul, cu dragoste a întrebat-o pe femeie:
- Unde oare s-au dus cei ce te osândesc?
- Au plecat, Doamne.
- Nici eu nu te osândesc, – i-a zis, – mergi, dar fii cu grijă, ca de acum să nu mai păcătuieşti.

Până în sfârşit, păcătoasa a devenit sfântă.

Părintele nu voia să se pronunţe asupra oame­nilor cu o atitudine de judecător şi acuzator. Nici­odată nu l-am văzut să osândească oameni ale căror fapte arătau în mod vizibil că ceea ce spun sau fac este condamnabil.De multe ori voiam să-i cunosc părerea şi îl întrebam dacă oamenii care se comportă necu­viincios, cu viclenie şi minciună, sunt ticăloşi, etc. Imi răspundea astfel: “Este întristător să-i vezi pe oameni comportându-se atât de necuviincios, şi mai ales pe creştini; şi încă mai jalnic este să-i vezi pe monahi comportându-se mai rău decât oricare altul. Este sfâşietor. Cu toate astea, nu poţi să-i judeci în conştiinţa ta, din moment ce există pocăinţă. Există pocăinţă, nu ştii ce va fi”.Astfel smerea el sufletul şi îl umplea de iubire pentru aproapele. De fiecare dată când Părintele vorbea astfel îţi deschidea inima ca să înţelegi tainele lui Dumnezeu."

Cartea "Amintiri despre staretul Sofronie de la Essex" de Dumitra Daviti, din care am citat, poate fi citita aici.

Sa ne iubim unii pe altii...

"Sa ne iubim unii pe altii acum cand ura invadeaza pamantul!

Sa spunem «Frate» tuturor celor care ne inconjoara, in aceasta vreme in care fratii se urasc si familiile se destrama !

Sa aducem pacea lui Dumnezeu intre oamenii care se razboiesc intre ei, iar omul este lup pentru om!

Sa respectam viata, acum cand mamele isi ucid pruncii in culcusul cald al pantecului roditor, iar fatul nici macar nu poate striga: «Mama, ma doare»!

Sa aducem dreptate intr’o lume strambata de vicii si cinstea intr’o lume in care a fi cinstit este aproape ceva rusinos!

Aceasta este misiunea si tragicul destin al crestinului in lume: Sa fie urmasul lui Hristos Cel Rastignit si Inviat.

Hristos a inviat, fratii nostri!

Sa rasune strigatul nostru peste lumea intreaga, in cer si pe pamant.

Adevarat a inviat! "

Mesajul intreg al parintelui Gheorghe Calciu, din 25 aprilie 2003, aici.