Demnitate si respect (despre acceptare)

A fost o altfel de duminica. A fost tare frumoasa liturghia, nu ca n-ar fi intotdeauna asa. Intotdeauna este slujire cu bucurie si cu pace. Dar astazi parca am fost cu totii una, cu adevarat impreuna, cu adevarat in comuniune. Asta se intampla mai rar, este un dar de la Domnul, se simte din plin la sarbatorile mari sau alte momente mai speciale. Iar predica, o sublima incursiune in intreaga istorie a omenirii si o explicare extrem de clara si utila a conditiei umane, rostita cu responsabilitate, cu luare-aminte dar si cu bucurie. Celor ce au fost lasati admistratori ai viei li s-a cerut la vremea cuvenita sa dea din rodul viei (nu tot rodul ci doar partea cuvenita Stapanului), dar ei au preferat sa ucida decat sa dea, considerind ca totul li se cuvine. E atat de simplu sa cazi, daca crezi ca totul ti se cuvine... Si plecand de la aceasta idee, parintele a vorbit despre oamenii de ne-inlocuit care umplu cimitirul, despre faptul ca atunci cand pleci dintr-o functie este important ce lasi in urma si felul in care pleci. Credeam ca se refera la oamenii politici, asa cum o face uneori... Dar de data asta ne astepta o pe toti o surpriza neplacuta, pentru care dragul nostru parinte paroh a avut grija sa ne pregateasca cu foarte mare delicatete. Ne-a spus ca vor fi schimbari in biserica, parintele X se va transfera la biserica Y, iar in locul dansului va veni un parinte foarte bun, pe care ne roaga sa il primim cum se cuvine. Vorbe bune, vorbe demne spuse cu zambetul pe buze, cu pace si bucurie despre cel care va veni si va prelua si functia de paroh. Toata lumea a inlemnit, nimeni nu mai putea rosti o vorba... Insa intrebarea "De ce?" plutea in aer. Nu ne este dat sa stim, desi am intrebat, adunandu-ne in jurul dansului. Ce s-a intamplat, cine cu ce a gresit, ce va fi de acum incolo? Rapsunsul a fost simplu, cald si senin: Voia Domnului este in toate, de acum va fi cel putin tot asa dar si mai probabil va fi mai bine.

Daca aceasta ar fi atitudinea oricarui sef in momentul cand isi pierde sefia, lucrurile ar sta altfel, ar fi mai normale. Vremelnica si fragila putere ce este data oricarui om care ocupa o functie publica cel mai adesea intuneca ochii mintii astfel incat cel ce o detine nu mai vrea sa o paraseasca, acesta considerand ca i se cuvine. Toate ne sunt date spre buna administrare si pentru a ni se cere rodul cuvenit. Iar daca aparent ni se face un rau lunandu-ni-se fara cauza ceea ce ni se daduse, cu siguranta ca Domnul stie de ce ingaduie asta si folosul nostru va fi vazut la vremea cuvenita.

Umila marturie despre ierarhul nostru

Este oare greu sa nu te tulburi cand auzi rautati despre oameni? Este cu siguranta posibil, mai ales cand ai certitudinea ca ceea ce auzi este numai si numai minciuna. Din pacate minciunile suna interesant pentru multe urechi. Nu scriu aceste randuri ca sa apar pe cineva, pentru ca nu are nevoie IPS Teodosie sa il apar eu. Asa cum nu are nevoie credinta noastra apostolica sa o aparam. De fapt ea, credinta, ne apara pe noi.

Nu sunt in general impresionata de functii si de persoane cu rang inalt. Nu urmaresc viata acestora, nu sunt interesata de aspectele publice ale vietii lor. Dar ma simt datoare acum sa marturisesc ca imi este drag ierarhul nostru. Din multe motive, desi bine este ca iubirea sa isi fie ea siesi suficienta si sa nu aiba nevoie de motive. Dar nu sunt eu la acel nivel... asa ca voi mentiona cateva motive. Unul si cel mai temeinic este legatura ierarhului nostru cu parintele Arsenie Papacioc. Singura conferinta a parintelui Arsenie a fost organizata in Constanta de catre IPS Teodosie. A fost un moment extraordinar, un dar pentru toti constantenii care erau de fata, precum si pentru cei care au ascultat conferinta ulterior .

La acea conferinta parintele Arsenie a spus ca un asa ierarh (precum Teodosie) asteapta Tomisul de 2000 de ani. Si cu siguranta ca stia parintele Arsenie ce spune.

Cu vreo trei ani in urma l-am vazut prima oara pe IPS Teodosie slujind. Era de Sfantul Pantelimon. Intreaga zona dintre catedrala si mare era plina de oameni, iar predica a fost lunga, explicita, miscatoare de inimi impietrite. Mesajul razbatea de dincolo de timp, era actual, totul era acum si aici. Si dupa predica, desi nu era zi de post, era parca joi, IPS a citit Molitfele Sfantului Vasile. Oamenii au ingenunchiat care pe unde erau, pe trotuare, pe strada... parca nu puteai sa pleci. Vibratia delicata dar puternica a rugaciunii te tinea pe loc. Mai apoi am aflat ca ii sta in obicei IPS sa citeasca Molitfele Sfantului Vasile la fiecare mare sarbatoare si sa oficieze slujbe de noapte atunci cand sunt aduse spre inchinare moastele unor sfinti. O asemenea persoana este clar ca se lupta cu fortele raului cu toate puterile sale.

Tot IPS Teodosie a fost cel care a adus in Constanta, spre inchinare, repetat, Braul Maicii Domnului. Cu mare bucurie am povestit momentul aici. Nu ii pot multumi indeajuns pentru asta.

Detalii despre relatia speciala dintre parintele Arsenie Papacioc si IPS Teodosie am aflat la inmormantarea dragului parinte. Atunci IPS a povestit, cu multa dragoste si sinceritate, despre incurajarile si sfaturile primite de la parintele Arsenie, al carui fiu duhovnicesc a fost. Predica merita sa fie ascultata, aici.

Am simtit nevoia sa scriu aceste cateva randuri in ziua Sfantului Nicolae, care iubea dreptatea.

Despre acuzatiile care i s-au adus IPS Teodosie a vorbit senin, cu intelegere si cu mila la adresa acuzatorului, la TV Neptun.

Un strop de sfintenie?

Parintele ne-a spus la un moment dat, intr-o predica, pentru incurajare, ca si in ziua de azi mai sunt sfinti. Ei traiesc printre noi, trecem pe langa ei, nu-i stim si nici ei nu stiu ca sunt sfinti (ca daca ar sti, n-ar mai fi). Cand auzi asa ceva e greu sa nu te intrebi totusi, cine ar putea fi ei... Ca doar ai nevoie de modele.

Cu ceva vreme in urma m-am intalnit din nou cu minunea de fata numita Nicoleta. Am scris putin despre ea aici. Parintii adoptivi ai Nicoletei au aflat inca inainte de a se finaliza adoptia, ca fetita este purtatoare a virusului HIV. Si totusi au continuat procedura de adoptie. Ca doar nu era sa renunte la ea, ca la o masea stricata (citat din spusele mamei). Nicoleta a fost colega de clasa cu Andrada, in scoala generala. Mare scandal mare a fost in clasa si in scoala atunci cand s-a aflat despre boala Nicoletei. Si s-a aflat tocmai datorita altruismului fetitei. La un moment dat, in clasa, in timpul orei, i-a curs sange din nas. Invatatoarea a sarit sa o ajute, dar Nicoleta s-a opus strigand: "Nu ma atingeti! Ma descurc singura, am la mine tot ce-mi trebuie." Apoi a urmat sedinta cu parintii, care s-au revoltat in masa si au cerut ca Nicoleta sa plece. Ce-o fi fost oare atunci in sufletul parintilor ei si in sufletul fetitei? Doar Domnul stie. Mama Nicoletei a rezistat eroic tuturor presiunilor si si-a aparat puiul, care nu gresise cu nimic. Nicoleta a ramas opt ani in aceeasi clasa, sub privirile uneori fals binevoitoare, alteori suspicioase ale tuturor. A fost nelipsita la toate actiunile de socializare ale clasei (programe artistice, spectacole, excursii). Ea se purta frumos si demn, cu toata retinerea pe care parintii copiilor o aveau fata de ea. Nu o deranja ca statea singura in banca. Era mereu vesela si zambitoare, desi uneori ii era rau.

Impotriva oricarei prognoze medicale, Nicoleta traieste si se simte bine. S-a implicat in multe proiecte sociale, a facut voluntariat. Acum are 22 de ani si e studenta la psihologie. Dar nu asta conteaza, sau nu numai asta. Este o fiinta atat de placuta, atat de surazatoare, incat n-ai mai pleca de langa ea. Eu sunt pentru ea doar mama unei foste colege, care a avut fata de ea avut suspiciuni si nelinisti, la fel ca toti ceilalti parinti. Si totusi, de cate ori ne intalnim, este atata bucurie si pace la mijloc incat nu pot sa ma intreb care e taina ascunsa. Si mi-am exprimat mirarea. Iar mama ei, care se oglindeste toata in ochii si sufletul fiicei si care o insoteste ca un inger pazitor mi-a spus ca au si ei probleme dar nu considera ca are rost ca acestea sa fie discutate, sau macar tradate de expresia fetei, pentru ca oricum nu le rezolva altcineva. Din ton am priceput clar ca nu era oarece mandrie ascunsa in aceasta atitudine. Mai degraba acceptare si nadejde. Si un strop de sfintenie???

Sfantul Grigorie Decapolitul

O ultima bucurie a miniconcediului din vara aceasta a ramas nepovestita. Oare de ce? Am trecut pe acolo pe fuga, dar timpul s-a oprit o clipa in loc...

Veneam dinspre Polovragi, ne-am oprit putin in Targu-Jiu pentru simti infinitul unei clipe. Era planificat apoi doar un mic popas la Horezu, manastirea fiind aproape de sosea. Aveam o anumita ora la care trebuia sa ajungem in Bucuresti, iar manastirile Bistrita si Arnota stiam ca sunt nu tocmai in drum. Nu mai trecusem prin zona de ani buni iar harta era neclara. Si totusi, mi-am amintit ceva, la momentul potrivit. Intotdeauna m-a uimit modul in care sfintii ne indreapta pasii, de la unul catre celalalt, ca sa intelegem ca una suntem sau vom deveni.

In seara de dinaintea inmormantarii parintelui Arsenie Papacioc, pe drumul de intoarcere de la Techirghiol, o colega mi-a povestit despre un concediu petrecut la manastirea Bistrita. Sfantul Grigorie Decapolitul o trezea mereu inainte de miezonoptica si inainte de liturghie atingand-o delicat cu mana pe umar. Am simtit bucurie auzind povestea, dar si o urma de tristete pentru ca atunci cand vizitasem noi manastirea Bistrita, cu aproximativ 15 ani in urma, moastele Sfantului Grigorie erau in pestera, iar pestera nu era in acel moment vizitabila.




Si pentru ca mi-am amintit de seara aceea frumoasa cand ne intorceam de la priveghiul parintelui Arsenie, am stiut ca e suficient sa imi doresc si sa cer. Am privit cu atentie in jur ca sa nu imi scape vreun indicator si cand l-am zarit l-am rugat pe sotul meu sa ma duca si la manastirea Bistrita. Nu aveam timp sa urcam la pestera, dar din fericire Sfantul Grigorie Decapolitul, vindecator de boli grele,ne astepta in biserica.



Multumesc, Doamne, ca mi-ai ingaduit sa ajung acolo! Multumesc, Sfinte Grigorie! Multumesc, parinte Arsenie! Multumesc Ioana, pentru ce mi-ai povestit. Multumesc si dragului meu sot pentru ca a acceptat un mic ocol desi ne grabeam.

Stiu ca multumirile astea poate suna ciudat. Poate ar trebui sa multumesc in inima mea si asa as fi mai sincera. Dar, iertati-ma, acesta e intr-un fel un blog-jurnal, iar mie imi face bine acest tratament, acest exercitiu al multumirii pe care ma straduiesc sa il deprind.

Razboiul Stelelor si mecanismul minciunii

Pe vremea cand eram in liceu si ma credeam buricul pamantului nu am inteles nimic din filmul "Razboiul stelelor". Recunosc, nici nu n-am straduit, l-am catalogat din start pe baza prejudecatilor proprii si l-am privit doar ca pe ceva spectaculos din punct de vedere al tehnicii de realizare (pe vremea aceea era).

In studentie am cunoscut o persoana tare simpatica, Adina, de mare calitate umana, dar paradoxala de multe ori. Am surprins-o pe Adina plictisindu-se la un spectacol de teatru pe care ma straduiam (probabil din snobism) sa il savurez (Ion si Ioana, de Marin Sorescu). In schimb, cand vorbeam de Razboiul stelelor si eu am afirmat ca filmul nu spune nimic si nu are nici un sens sa il privesti, mi-a spus scurt si moale, dar ferm, fara alte explicatii, ca si in acest film se ascund niste sensuri. La ora aceea eu nu stiam despre Adina ca il vizita frecvent pe parintele Steinhardt la Rohia. La ora aceea (prin 1984-1985) habar nu aveam ca exista parintele Nicolae (l-am descoperit de-abia dupa 1989, dupa adormirea sa).

Duminica trecuta a fost la televizor Razboiul stelelor, nu mai stiu pe ce canal, dar oricum nu conteaza. Mi-am amintit de Adina si m-am uitat la film. Intr-adevar, fazele care dezvaluie ceva dincolo de actiune sunt scurte ca intindere, ca timp. Dar am descoperit in ele foarte mult sens. Am vazut cat de usor cineva care este sau se crede bun poate sa devina rau. Am vazut cum raul, odata ce te-a prins in mreje, te invaluie treptat, te inlantuie si te depersonalizeaza, te transforma in marioneta, in masa de manevra, in instrument.

Am vazut foarte clar mecanismul de declansare al celei mai puternice si perfide ispite. Mecanismul minciunii. Ti se strecoara la ureche o minciuna aparent credibila si daca pui botul ai incurcat-o. Esti mintit de exemplu in legatura cu fiinta care iti este cea mai draga pe lume. Si daca amagirea te cuprinde ajungi sa pierzi tocmai fiinta pe care incercai sa o protejezi trecand de cealalta parte a baricadei. De fapt, nu ti-a spus nimeni ca vei trece de cealalta parte a baricadei. La minciuna de baza despre fiinta iubita se adauga, drept solutie a falsei probleme, ispita cunoasterii.

Adica, Skywalker este mintit cand i se spune ca sotia lui va muri si doar cel care reprezenta raul va putea "eventual" sa o salveze. In sinele lui Skywalker se da o scurta lupta, dar din pacate balanta se inclina de partea raului,datorita acceptarii minciunii drept adevar.

Din pacate, in viata noastra de toate zilele, la tot pasul ne sunt soptite sau sugerate ganduri mincinoase. Acestea pot sa fie despre altii sau despre noi. Ele par extrem de credibile si de "personale" pentru ca se muleaza pe personalitatea noastra, pe temerile noastre, pe preocuparile noastre sau chiar pe dorinta noastra de mai bine. Mi s-a intamplat sa descopar (Slava Domnului ca am descoperit pana la urma), felul in care mi s-a sugerat si am inghitit, am asimilat o minciuna, cu 20 de ani in urma. Cate oare n-or mai fi, inca nedescoperite... Descifrarea mecanismului prin care ne ies in fata aceste "cuceritoare" minciuni e tare utila. Nu degeaba parintele Arsenie Papacioc ne recomanda o stare de continua prezenta. O asemenea stare ne-ar feri de acceptarea minciunilor ce ne sunt varate pe sub piele.

Amintiri dragi despre parintele Arsenie

Era prin anul 1994. Tatal meu murise iar mama era foarte bolnava si nu puteam sa o vizitez decat de doua ori pe an. Intre noi erau 700 km si aveam 2 fetite mititele. Era o mare dilema in capul meu, mi-as fi dorit mult de tot sa ii stau mamei alaturi mereu, dar nu stiam cum sa fac asta. Ma simteam vinovata pentru multe, pentru faptul ca nu i-am fost alaturi tatalui in perioadele lui de suferinta (avand la vremea aceea o fetita de un an si ceva si inca una in burtica). pentru ca in prezent imi neglijam mama, pentru ca plecasem, prin casatorie, atat de departe de casa parinteasca, parca fugind spre o viata mai usoara. Ai mei parinti mi-au fost alaturi cata vreme am avut nevoie de ei, iar acum, cand eram bine, se prabusisera in boala. Spiritual vorbind eram complet pierduta in spatiu, nu ma mai spovedisem din copilarie iar pe Domnul de-abia ce incepusem sa il descopar.

Acesta a fost contextul in care o buna prietena mi-a oferit un minunat cadou, respectiv o plimbare pana la Techirghiol. (Multumesc din suflet, scumpa mea Eva). Auzisem de parintele Arsenie si voiam sa il intreb despre dilemele si fricile mele.

Am ajuns in curtea manastirii si am intrebat de chilia parintelui. Era un moment de liniste deplina, nimeni la coada, nimeni in curte. Stateam in fata chiliei si nu aveam curaj sa intru. Parintele ne-a simtit, a iesit sa ne intampine si ne-a invitat inauntru. Nu m-am spovedit atunci... n-am cerut asta si nu mi s-a oferit decat ceea ce am cerut: o discutie. Pentru ca imi era teama de blestemele pe care le auzisem rostite asupra familiei mele, parintele mi-a spus: "Dumnezeu nu asculta vorbele dobitocesti ale oamenilor."

Apoi am pus intrebarea care ma framanta adanc: "De ce ma pune Dumnezeu sa aleg intre parinti si copii?". Intrebarea mea l-a suparat pe parintele, sau l-a intristat faptul ca nu stiam nimic despre ordinea fireasca a lucrurilor, despre prioritatile fiecarui om in viata si despre importanta care e necesar a fi acordata celor dragi.Mi-a spus sa am grija de copii, ca asta este treaba mea mea acum, si sa imi vizitez mama cat de des pot. Finalul intalnirii a fost cu totul altfel decat restul discutiei, parintele ne-a facut sa radem, mi-a insuflat incredere si mi-a readus zambetul pe buze.

Urmatoarele intalniri cu parintele au fost pentru spovedanie. Nu mergeam singura, duceam cu mine prietene dragi, asa cum si eu fusesem dusa la randul meu la dansul. Ultima oara cand l-am vazut, dupa o foarte lunga pauza, a fost din nou la initiativa unei dragi si tinere prietene, Adina. Asta s-a intamplat cu doi ani in urma, parintele era bolnav si maicuta care il avea in grija incerca sa mai tempereze multimea vizitatorilor. Am primit atunci din partea parintelui o rugaciune de binecuvantare, toti ce care eram pe acolo. Inca mai simt uneori calda si ocrotitoare a parintelui pe capul meu.


Ultimele zile au fost paradoxale. Durere imbracata in bucurie.Multumesc Domnului ca in seara dinaintea inmormantarii mi-a oferit din nou o plimbare la Techirghiol. Multumesc Domnului ca mi-a dat nelinistea cea buna si m-a impins de la spate sa merg si la slujba de inmormantare. Cum sa renunti la atata binecuvantare?

Cum sa fie mort parintele? E viu, e mai viu decat noi toti, pentru ca avea de mult in sine si are in continuare viata cea adevarata, bucuria, raiul. Cum sa aruncam noi tarana peste sicriul parintelui? Noi, care suntem tarana, sa aruncam tarana peste omul lui Dumnezeu? Noi sa ne rugam sa fie iertat cel ce era deja demult sfant? Am simtit ca parintele ne poarta de grija in continuare, pana la nivel de detaliu, pentru ca sa pricepem ca Domnul are grija de noi in toate ale noastre... Poate ca par lucruri normale sau simple, dar mie mi s-a parut extraordinar sa gust coliva facuta pentru parintele si sa beau apa rece oferita de pomana pentru parintele.

In timp ce se citea din cuvantul patriarhului despre dragostea parintelui pentru Maica Domnului mi-am imaginat cum l-a intampinat Maicuta, acolo sus, pe parintele Arsenie.

Parintele Arsenie a fost un mare dar si o mare binecuvantare de la Domnul pentru poporul roman.

Am incercat sa primesc si sa pastrez in inima mea toata comoara cuvintelor rostite de parintii care au slujit. Parintele Teofan a explicat cum e cu starea de prezenta, ce era ceruta drept canon de catre parintele Arsenie. Stare de prezenta fata de Domnul, fata de aproapele, fata de lume si fata de propria constiinta.


" - Prezenta in fata lui Dumnezeu, caci El te-a creat.
- Prezenta in fata aproapelui, caci esti destinat sa-l iubesti si sa te rogi pentru el.
- Prezenta in fata lumii, caci lumea intreaga esti chemat sa o porti in rugaciunile tale catre Dumnezeu.
- Prezenta in fata propriei tale constiinte, care nu trebuie sa fie niciodata adormita."

"Dumnezeu, spunea Parintele, mantuieste doar pe cei vii, pe cei care pulseaza de viata, pe cei care traiesc cu adevarat in fiecare clipa, pe cei care daruiesc viata celor din jurul lor."

Predica IPS Teofan rostita la slujba de inmormantare, poate fi ascultata sau citita aici.

Coctail de bucurie si tristete

Ieri dupa-amiaza am trecut pe la biserica. Nu voiam decat sa intru sa ma inchin si sa vorbesc cu parintele duhovnic, daca l-as fi gasit. Nu aveam timp sa stau la slujba de vecernie. Ce aiurea suna: "Nu aveam timp". Era in biserica un parinte pe care mi s-a intamplat ca uneori sa il judec oarecum (Doamne iarta-ma). Mai era si dascalul. Si un om sarac, care e tot timpul pe acolo. Atat. Am intrat in biserica, m-am inchinat la sfintele icoane si ma pregateam sa plec. Si atunci a inceput slujba de seara... in biserica practic goala. M-am bucurat tare ca are cine sa-i slujeasca Domnului, chiar si in lipsa credinciosilor. Auzisem ca parintele face asta, dar a fost altceva sa vad cu ochii mei. In acelasi timp m-am intristat ca nu puteam (sau nu voiam) sa raman. Am plecat cu inima plangand si mi-am amintit de "Moartea caprioarei". Ceea ce am simtit parea a fi o stare similara cu cea sugerata de versurile:"Mananc si plang. Mananc." Da, plang, dar important e ca mananc... ca plec.

Da, am plecat, dar am plecat cu Domnul in suflet si cu bucuria de a fi vazut ca are cine sa-I slujeasca in orice conditii. Si cu un gand frumos la adresa parintelui. Imi va fi mai drag de acum incolo si asta se intampla tot din mila Domnului, prin lectia pe care am primit-o ieri.

Despre gandurile noastre cu privire la preoti, Sfantul Ioan Gura de aur spunea: "Daca ar urma sa cercetam viata mai-marilor nostri, atunci noi ar trebui sa fim hirotonitorii învatatorilor, si atunci toate s-ar rasturna pe dos picioarele sunt sus, iar capul jos. Deci, daca nu se cuvine a judeca pe frate, cu atât mai mult pe învatator. Daca tu faci ceea ce a poruncit Dumnezeu, bine faci, iar de nu faci asa, pacatuiesti. Nu cuteza deci si nici sa-ti iesi din marginile bunei-cuviinte...”

“Asadar, fiecare sa se îngrijeasca de ale sale. Daca preotul are o credinta stricata [gresita] chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar daca învata drept, nu te uita la viata, ci la cuvintele lui. Acestea m-am vazut silit a le spune si a le cerceta cu de-amanuntul, nu doar pentru ca ma interesez atât de mult de aceia, ci fiindca ma tem pentru voi, ca nu cumva sa va pierdeti pe voi însiva prin asemenea îngâmfare, prin asemenea învinovatire”.

Am citat de aici: http://www.razbointrucuvant.ro/2011/07/07/sfantul-ioan-gura-de-aur-cel-ce-se-invata-a-l-dispretui-pe-preot-cu-timpul-il-va-dispretui-si-pe-dumnezeu-multe-se-judeca-numai-din-banuiala/

N-am stiut!

N-as fi crezut ca se poate ca o minunata si buna doamna, la o varsta trecuta de 75 de ani, o doamna care de cativa ani se spovedeste in toate posturile si merge cu toata inima la biserica de aproximativ trei ori intr-o saptamana, sa nu stie ca avortul este pacat. Bine, dar spovedania? Mi s-a spus: "Eu raspund la intrebarile parintelui. Nu stiu ce sa spun altceva. Nu stiu ce sa fac in biserica. Ma uit la oameni si ma iau dupa ei."

Mai intai a fost mirarea si tristetea. Mare mirare, mai mare decat cea provocata de aceia care faceau sondaj de opinie pe net in legatura cu pastrarea copilului lor. Doamne, multa confuzie a provocat comunismul, daca a fost insusit ca mod de viata. Dar poate e nevoie de putina cateheza si pe acest subiect, pentru batranii nostri care au intr-adevar varsta intelepciunii si au experienta vietii, dar nu au studiat religia si nu au reusit sa inteleaga numai din predici ce anume este pacatul.

Apoi a fost bucuria oportunitatii ivite. Nu a stiut, dar iata ca a aflat acum. M-am straduit sa explic de ce avortul e cea mai mare crima si ce urmari poate sa aiba asupra copiilor ramasi. Doamne, da-i si da-ne pocainta!

Asa cum m-am mirat astazi de un mare pacat neconstientizat, Doamne, cate pacate n-oi fi avand pe care nu le vad si nu le stiu sau nu le inteleg? Ucigasi de oameni suntem in toata clipa, cu zambetul pe buze, cu inconstienta. Doamne, mare este mila ta si cata vreme mai traim pe pamantul asta al Tau, in casa Ta de aici, ai inca ingaduinta pentru noi si ne ajuti sa descoperim cele inca nedescoperite. Si cele mai importante "lucruri" pe care le avem de descoperit, ca sa putem scapa de ele, sunt pacatele noastre. Doamne, ajuta-ne sa le vedem!

Rasfat

Prin oameni frumosi am fost rasfatata. Prin oameni frumosi, Domnul mi-a daruit multe in ultima vreme. Uneori e greu sa multumesti. E greu sa vorbesti despre ce daruri minunate ai primit. Poate pentru ca ... uneori e greu sa primesti. Te miri de ce primesti chiar tu atunci cand ti se ofera ceva surprinzator. Alteori, cand primesti de la prieteni foarte buni, foarte apropiati, esti in pericolul de a considera ca ti se cuvine ceea ce ai primit. Ti se pare normal ca prietenul bun sa iti dea totul si sa nu ii raspunzi cu nimic, ci eventual sa ii ceri in continuare inca putin peste acel tot. In vara am fost gazduita in Bucuresti de o draga prietena si am omis sa ii multumesc vreodata pentru asta. Nu realizasem oare efortul facut? Ba da. Nu ma bucurasem oare de o primire minunata? Ba da. Mi s-a parut absolut normal sa primesc ceea ce am primit? DA. Va sa zica suntem (despre mine vorbesc) in pericol de a fi nemultumitori fata de cei apropiati noua. Si sigur, asta inseamna ca suntem nemultumitori fata de Domnul. Suntem copii rasfatati care consideram ca totul ni se cuvine. Si suntem asa desi poate incercam sa fim corecti. Suntem asa pentru ca umblam incaltati in bocanci prin sufletele oamenilor care ne-au aratat ca ne iubesc. Nu suntem asa fata de cei aparent reci, sau aparent distanti. Acelora ne amintim sa le multumim pentru orice mic gest de bunavointa. Asta sa fie oare un semn al fatarniciei? Cu cei care ne iubesc ne permitem orice. Pentru ca avem incredere in iubirea lor. Pentru ca suntem inca, in adancul sufletului, copii raniti, care la randul lor continua sa raneasca, de parca ar avea nevoie de noi si noi dovezi ca sunt iubiti, dincolo de limite. Dar numai Domnul ne iubeste asa. Sa nu uitam insa ca Domnul isi manifesta iubirea fata de noi si prin oamenii pe care ni-i scoate in cale. Fiecare om pe care il intalnim este o sansa pe care o primim de la Domnul. Uneori, este o sansa risipita.

Rugaciunea Presfintitului Eremei schimnicul catre Sfantul Mare Mucenic Pantelimon

Fiind saptamana trecuta in Bucuresti, in zona Foisorului de foc, mi-a scos Domnul in cale biserica inchinata Sfantului Pantelimon si Sfintei Parascheva. Parea a fi o oarecare agitatie la fata locului. Dar asta pentru ca o tanara imbracata in uniforma unei firme de paza cerea cu nesat sfatuire de la doamna de la pangar. Si dansa o sfatuia cu rabdare si ingaduinta. Iar eleva era atat de dornica sa invete cat mai mult incat cu greu a suportat intervalul de timp in care doamna de la pangar a vorbit cu mine. M-a induisat teribil entuziasmul si setea de Domnul a tinerei.



Doamna de la pangar mi-a oferit carticele cu acatiste. Gratis. Desi nu-i cerusem decat o xerocopie a rugaciunii afisate langa icoana Sfantului Pantelimon, rugaciune pe care nu mai vazusem in alta parte. Mi s-a spus ca rugaciunea a fost adusa recent de la muntele Athos si pentru ca am primit copia ceruta o ofer si eu celor ce-l indragesc pe Sfantul Pantelimon.



Rugaciunea Presfintitului Eremei schimnicul catre Sfantul Mare Mucenic Pantelimon

O Mare Mucenice si Tamaduitorule Pantelimon! Roaga-te lui Dumnezeu pentru noi si nu lasa sa ramana in noi bolile trupesti si sufletesti de care suferim. Vindeca bolile pricinuite de patimile si pacatele noastre.

Bolnavi suntem noi de lene, de slabiciune trupeasca si sufleteasca - tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon. Bolnavi suntem, o Sfinte Pantelimon...Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mantuirii, pentru pacatele, neputintele si pentru datoriile noastre - tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de tinerea in mintea noastra a raului, de manie, de ura, de tulburare - tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Tamaduitorule a Sfantului Athos si a intregii lumi! Bolnavi suntem noi de invidie, mandrie, ingamfare, preamarire, de rand cu nemernicia si netrebnicia noastra - tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de multele si feluritele caderi in poftele trupului: in desfranare, in mancarea cea fara de sat, in neretinere, in desfatare - tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de prea mult somn, de prea multa vorbire, de vorbire desarta si de cea savarsita cu judecata - tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Sfinte Pantelimon! Ne dor ochii nostri de privirile pacatoase... Ne dor urechile noastre de auzul cuvintelor desarte, a cuvintelor rele, defaimatoare. Ne dor mainile noastre neintinse spre savarsirea rugaciunii si spre fapta cea de milostenie - tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Ne dor picioarele noastre nepornite grabnic spre Biserica Domnului, dar care usor se indreapta spre cai ratacite si spre locuintele acestei lumi - tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Dar cel mai mult ne dor limba si buzele noastre de rostirea cuvintelor zadarnice, desarte, urate, de nerostirea cuvintelor de rugaciune, de lauda sau de rostirea acestora cu nepasare, cu neluare aminte si fara de pricepere - tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Tot trupul nostru este bolnav. Bolnava este mintea noastra si lipsita de intelegere, intelepciune si de cugetare. Bolnava este vointa noastra care se intoarce de la lucrurile sfinte si se indreapta spre lucruri pacatoase, daunatoare noua si neplacute lui Dumnezeu. Bolnava este inchipuirea noastra, care nu doreste si nu este in masura sa constientizeze atat moartea si suferinta vesnica a pacatosilor cat si Fericirile Imparatiei Ceresti, mania Domnului, patimile lui Hristos pe cruce, rastignirea Lui.O Sfinte Pantelimon, tamaduieste-ne.

Ne doare totul in noi. In neputinta este sufletul nostru cu toate puterile si priceperile lui. In neputinta este trupul nostru cu toate madularele lui. Tamaduieste-ne pe noi, Sfinte Pantelimon, Tamaduitorul cel fara de arginti, Doctorul cel mult iubitor si sluga Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. nu ne lasa pe noi in urgia bolilor si neputintelor, ci tamaduieste-ne cu puterea harului tau si vom lauda Preasfanta Treime: pre Tatal, pre Fiul si pre Sfantul Duh, pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu care te trimite spre slujire bolnavilor si vom multumi harului tau purtator de vindecari in veci. Amin

Regasirea parintelui Galeriu

Nu l-am vazut niciodata pe parintelele Galeriu de aproape.L-am vazut si auzit la TV si la radio si m-a cucerit bunatatea si dragostea, manifestate fata de oricine, neconditionat. De exemplu, felul in care vorbea despre cei rataciti(secte), rostind cu multa durere in glas:"Saracii de ei, sunt in inselare..." La inmormantarea parintelui, cei prezenti au putut vedea un curcubeu aparut inexplicabil pe cerul ce fusese tot timpul senin.


Nu cunosc capitala si nu pot spune ca am vizitat-o. Asa ca, sunt deja 7 ani de cand imi doresc sa gasesc biserica Sf Silvestru, in a carei curte este inmormantat parintele Galeriu.N-a fost sa fie, pana de curand. Saptamana trecuta, eram la un seminar international la GeoEcoMar, institut situat in zona "Foisorul de foc". Am primit o harta actualizata a Bucurestiului, cu numele actuale ale strazilor, si priveam zonele apropiate amplasamentului, sa vad ce as putea vizita. Mi-au cazut ochii imediat pe strada Parintele Galeriu, care se intersecta cu strada Silvestru. Slava Domnului, daca iti doresti ceva bun si ai rabdare, ti se daruieste ceea ce cauti...


Sunt 3 bancute langa mormant, sub o imensa salcie plangatoare. Sa tot stai pe indelete... Liniste, pace, bucurie, ocrotire. Nu apuci sa stai prea multa vreme singur, oamenii trec cate putin pe acolo sa aprinda cate o candela sau cate o lumanare. Chipul parintelui te priveste cu drag dintr-o gravura asezata langa mormant. Flori proaspete, multe. Coltisor de rai.

Bucuriile Bucurestiului

Imi e drag Bucurestiul, chiar daca e aglomerat, obositor si poluat. Imi e drag pentru bisericile minunate pe care le are si pentru parcuri. Pentru facultati si pentru teatre. Practic mi-am petrecut concediul alergand intre Constanta si Bucuresti, datorita examenului de admitere al Cezarei. Mai intai, s-a intamplat sa mergem pentru inscriere. Acest lucru s-a intamplat intr-o duminica. Stiu ca nu e bine sa calatoresti duminica, dar a fost complicata procedura la ridicat diploma de bac si nu am reusit sa ajungem sambata. Asa ca, am luat binecuvantare de la duhovnic pentru a calatori duminica. Dupa inscriere ne-am intalnit cu draga de Ivona, pe care am rugat-o sa ne duca la o biserica. Am trecut pe langa Sapientei si ne-am oprit la Mihai Voda, biserica binecuvantata din plin de prezenta Maicii Domnului.

N-am mai prins mare lucru din slujba, de fapt am ajuns doar cu putin inainte de predica, dar am avut bucurie multa acolo, inchinandu-ne la icoana facatoare de minuni. Predica a fost o adevarata cateheza, iar parintele a vorbit in final cu mult realism despre problemele actuale.Dupa slujba ne-am plimbat prin Cismigiu.

In ziua examenului Cezarei am reusit sa ajung undeva unde imi doream demult sa merg, si anume la Manastirea Radu-Voda.

Era o zi de vineri de data asta. Am ajuns tocmai la inceputul acatistului Sfantului Nectarie. M-a intamplinat o atmosfera cu totul speciala inca de la intrarea in curte. M-am apropiat de moastele dragulului meu Sfant Nectarie abia dupa ce am lasat pomelnicul la usa altarului. Si cand m-am apropiat m-am simtit binevenita si salutata. M-a podidit plansul. A fost un plans coplesitor, pornind de la iubirea de nedescris pe care simteam ca Sf Nectarie o are pentru noi toti. E minunat sa poti simti iubirea unui sfant. Am stat ceva vreme "de vorba" cu Sfantul Nectarie si stiu ca ma astepta si ca imi va fi alaturi mereu, doar sa imi amintesc sa il chem. Toti sfintii fac asta de fapt. Dar despre Sfantul Nectarie voi mai scrie, inclusiv despre ziua examenului, intr-o postare ulterioara.

A mai ramas o zi. Cea de dupa afisarea rezultatelor, cand cei declarati admisi au dat examenul de limba franceza, pentru a se putea insrie suplimentar la sectia din Bucuresti a Facultatii de Drept din Sorbona. De data asta am mers mai aproape, la biserica de vis-a-vis de Facultatea de Drept, Sfantul Elefterie. Mare bucurie mare... inca in prag fiind m-am simit privita de ochii Maicii Domnului de pe bolta altarului. Stiusem, dar uitasem, ca bolta altarului a fost pictata de parintele Arsenie Boca. Maica Domnului cu Iisus in uniforma de detinut. Amandoi, zambind. Greu de povestit bucuria. N-as mai fi plecat de acolo. A urmat o noua intalnire cu Ivona, si o plimbare prin Cismigiu inspre biserica Popa Tatu.

Si nu ultima dintre bucurii: Cezara a intrat la facultate cu o medie foarte buna si a luat si examenul de limba franceza. Multumesc Domnului, Maicutei Domnului si Sfantului Nectarie. A trecut deja o luna de cand aveam de gand sa scriu aceste randuri... Nu stiu de ce am intarziat, poate din cauza moliciunii care te cuprinde cand iesi din priza, sau din cauza caniculei. Astept cu drag urmatorul drum la Bucuresti.

Cadou din partea unei minunate doamne

Povestea acestui cadou a inceput pe blogul Loredanei. Acolo am avut bucuria sa citesc despre scriitoarea Iulia Branza Mihaileanu. Si pentru ca aceasta minunata doamna mi-a atins sufletul, am lasat un comentariu la postarea Loredanei despre dansa. Doamna Iulia l-a citit si mi-a cerut adresa pentru a-mi darui carti. I-am dat-o intr-un tarziu, explicandu-i de ce nu merit cadoul dansei... dar se pare ca n-am fost destul de convingatoare.
Alaturi de patru din cartile dansei, pe care abia astept sa le citesc, am primit o scrisoare adevarata, scrisa de mana. Doamne, in epoca asta grabita a internetului si a postei electronice, uitasem ce minune poate fi o scrisoare adevarata, asezata in pagina cu respect, dupa regulile clasice. O scrisoare calda, asemenea painii proaspat iesite din cuptor...

N-am cuvinte sa va multumesc, doamna Iulia!

Imi permit sa preiau aici cateva randuri din volumul Profetiile Corbului, randuri care indeamna la bucurie in conditiile unei vieti grele. Savurati:

"Instinctul ancestral al lupului domesticit cconducea cateaua inspre oameni. Fiecare din puii adusi pe lume avea nevoie de un stapan. Ii ducea la intalnire cu destinul lor. Ea nu stia ce-i asteapta. Viata de caine vagabond era grea. Era asa de scurta, incat reuseai doar sa te nasti si sa vezi soarele, sa te bucuri de laptele mamei si sa te joci cu fratii, apoi sa suferi si sa mori, fara sa intelegi mare lucru din lumea in care ai fost aruncat. Dar si in acest rastimp o catelusa reusea sa fie mama buna, sa-si alapteze puii cu sanul ei chinuit, sa-i iubeasca si sa le doreasca binele. Intr-o zi, ii trezea mai devreme, ii impingea cu botul in cosite, zicandu-le in laconicul grai cainesc: Acum e timpul sa vedeti lumea. Viata voastra e scurta. De aceea trebuie sa va bucurati de orice lucru intalnit in cale. Iata, acesta e soarele. Bucurati-va ca-l vedeti. Aceasta e iarba. Rostogoliti-va pe ea si va bucurati. Acestia sunt copiii. Ei sunt cei mai minunat lucru din lumea in care v-ati nascut. Apropiati-va de ei si le mirositi piciorusele, apoi asezati-va pe labutele dinapoi si uitati-va in ochii lor. Cand veti vedea stralucind in ei o luminita, sa dati voios din coada. Luminita aceea inseamna noroc pentru voi. Dupa luminita aceea, o manuta se va intinde sa va mangaie pe crestet. Apoi manuta va cauta in buzunar si va scoate un biscuit dulce. Luati-l cu delicatete, roadeti-l incetisor si nu uitati sa va simtiti fericiti."

Pacatul favorit

N-am mai fost in stare de bloguit de ceva vreme. A fost duminica inchinata Sfintei Cruci, urmata de o saptamana sub semnul crucii. Am retinut teoretic si am inteles cu mintea cum poti sa iti accepti crucea, si chiar sa o duci cu bucurie. Pentru ca ea e calea, singura cale, catre fericire. Apoi s-a ivit in calea mea de om marunt dar mandru o problema... M-am straduit sa o rezolv cum am putut mai bine, cu stradania mintii, cu perseverenta si pricepere, improvizand dincolo de procedurile standard (eu am facut, eu am dres... animata desigur de scopuri nobile). Dupa asta, in loc de lauri, aplauze sau o cat de mica multumire, am fost acuzata ca n-a iesit bine.Am fost acuzata de nesimtire, de lipsa de profesionalism, de indaradnicie. Bun, nici o problema, accept cu inima senina, cu bucurie. Ca doar eu alesesem binele, iar acum imi duc crucea cu bucurie. Dar, fiind pe faza, cineva m-a pandit ca sa-mi rapeasca bucuria, scotandu-mi in cale pacatul preferat ... "Vanity is my favourite sin!" Doamne, ce mi-a placut filmul acela! (The Devil.s Advocate, 1997, cu Al Pacino in rolul D.) Intr-o vreme tineam citatul acesta la indemana pe un afis lipit in birou. Nu stiu de ce acum nu-l mai am, o sa-l refac... pentru ca... devenisem tare mandra de felul in care imi purtam crucea. Ma auto-admiram pentru cata intelegere am avut fata de persoana care m-a acuzat pe nedrept si o priveam de undeva de sus, din varful muntelui, desi imi este ierarhic superioara. Va sa zica am judecat-o. Ups... dupa asta, am cazut, m-am prabusit... m-am purtat oribil, de nu ma recunosteam eu pe mine. Raspundeam raului cu mai rau. Domnul mi-a aratat cine sunt de fapt. Mai sa fie? Asta-s eu? Cum am putut sa fac asa ceva? Eu? Nu se poate. Va sa zica asta imi sunt... Chin, tristete, ganduri de judecata peste ganduri de judecata, fara oprire, chiar si in biserica in timpul Sfintei Liturghii... grea cadere. Multumesc, Doamne, ca imi arati cine sunt. Da, sunt indaradnica si lipsita de simtire. Slava Domnului pentru taina sfintei spovedanii. Slava Domnului pentru ingerasul meu drag care nu m-a lasat sa ma indepartez de biserica pana nu s-a eliberat parintele duhovnic. Am vrut sa plec, sa las pe altadata, dar parca mi se lipisera pasii de curtea bisericii si m-am intors. De ce sa refuzam ajutorul Domnului, care se grabeste sa ne usureze chinul la tot pasul? Hai copile, da mana si agata-te din nou de scara. Macar de prima treapta. Haide, catinel...

Cu multi ani in urma, am citit in Jurnalul Fericirii, cartea dragului parinte Nicolae Steinhardt despre Pelerinul Rus. "Cine o citeste ori isi schimba viata, ori pierde iremediabil orice sansa de a face asta" (citat din memorie). Atunci nu m-a speriat aceasta afirmatie ultimativa, am cautat cartea si am citit-o cu nesat. Dar viata mea, Doamne, n-am prea schimbat-o. Pentru ca numai tu poti, daca vrei, sa-mi schimbi viata curatindu-mi inima de noroiul nesimtirii...Eu pot doar sa vad ca nu pot si sa te chem sa faci Tu ce nu pot eu. Si sa accept ce faci Tu. Si acceptarea asta-i grea pentru un om mandru. Am recitit acum, aici fragmente din spovedania-model si mi-am dat seama ca nu oricine isi poate schimba viata instantaneu. Eu sunt tot cam acolo de unde am plecat, doar ca acum pot sa-mi estimez cat de cat pozitia... Nu e smerenia la indemana oricui, oricand. Si nu e smerenia usor de purtat... Doamne, eu vreau sa fac voia Ta selectiv, sa accept doar ce mi se pare mie ca mi se potriveste, la ora X si in ziua Y... Grea si subtila capcana... Atunci cand ne deranjeaza ceea ce ni se intampla, cand nu primim nedreptatea (dupa balanta noastra omeneasca) drept medicament de la Domnul spre indreptare, atunci este ca si cum ne-am razvrati, ca si cum L-am acuza pe Domnul ca ne face rau, sau ca nu ne apara, ca nu ne ajuta. Teoretic e simplu, dar cand treci practic prin asa ceva, se ridica in jurul creierului o ceata densa si sufletul se cam tulbura. Si ceata asta pare a fi mandrie.

Mirare

De dimineata am vazut un cersetor intre masini, in mijlocul intersectiei. Pana aici nimic nou, nimic iesit din comun. Si totusi era atat de diferit de alti cersetori. Avea fata luminoasa, deschisa intr-un zambet larg ce parca imbratisa pe toata lumea. Isi saruta varfurile degetelor de la ambele maini si apoi trimitea sarutarea catre toti cei din zona, asemenea unui actor pe scena. Parca oferea binecuvantari...Nebun? Poate... Sau...asemenea Sfintului Simeon, cel despre care a scris Savatie Bastovoi in romanul "NEBUNUL"?. Mi-as dori sa-l revad... A venit verdele la semafor prea repede, n-am apucat sa-i dam un banut. Doar am primit... lumina in privire,ganduri bune si binecuvantare.

De-ale zilei de azi

Doamne, cata seninatate poate aduce o floare oferita politicos de seful tau, intr-o dimineata aglomerata de bugetar. Si mai ales sa vezi ca toate doamnele si domisoarele din jurul tau beneficiaza de acelasi gest normal si gingas... Munca zilei a fost mai cu spor si mai placuta.

In miezul zilei am tras cu ochiul la atmosfera de afara. Soare vesel. Ok, voi pleca pe jos, voi vizita o librarie. Sophia, desigur. Dar a inceput ploaia... ei si? Spre rusinea mea, nu mai tin minte de cand nu am mai cumparat o carte. De primit am tot primit, dar nu am cumparat demult. Asa ca, din banutii ramasi de la al 13-lea salariu (minune mare), sa petrecem in voia sufletului la librarie. Odata pe an e 1 martie, nu? Psihologic vorbind, avem nevoie de atmosfera de sarbatoare, avem nevoie de mici si mari bucurii.

Doamne, ce greu e sa alegi. Am luat pe saturate Savatie Bastovoi. De fapt nu tocmai pe saturate, doar patru titluri. Nebunul, Intre Freud si Hristos, Singuri in fata libertatii, Ortodoxia pentru postmodernisti. Mare risipa mare. Slava Domnului ca nu m-am zgarcit si mi-am permis acest rasfat. Voi reveni cu impresii dupa lectura.

Am mai luat "Ganduri pentru cei ce sufera" de Mihaela Ion. Pentru ca in ultima vreme citesc cu uimire blogurile celor atinsi de boli grele, dar care isi pastreaza bucuria si optimismul, precum si autoironia fina, voi cita din aceasta carte cateva randuri pentru cei adanciti in suferinta.

"Adie vantul, infloresc copacii si soarele zambeste peste lume. Ar trebui sa fie primavara, dar nu poate fi si in inima ta, a celui care suferi.Si daca tot trebuie sa fie primavara, este un altfel de primavara, unde in loc de adiere de vant, e viscol, in loc de copacii infloriti-dureri inmugurite si in loc de soare intuneric. da, si suferinta are anotimpurile ei, incruntate, ravasite, distorsionate si chinuitoare.

Atunci cand vine primavara suferintei, se pot naste si dureri mai vechi pe langa cele existente. Mugurii lor au invatat sa iasa prin zapada suferintei asa cum rasar ghiceii de sub acoperisul de nea. Si durerile mai vechi, odata inmugurite, cresc, isi desfac florile vinetii, rodesc lacrimi, iar apoi imprastie seminte pentru urmatoarea primavara a suferintei.

Si daca afara fluturii viu colorati alearga ca intr-un dans pe care nu te-ai mai satura privindu-l, in sufletul tau un fel de fluturi cu aripile frante se zbat ca intr-o agonie ce doare si care parca nu se mai sfarseste. Si daca afara copiii alearga zglobii, parca vrand sa prinda razele de soare, in labirintul sufletului tau alearga lacrimi si lacrimi...si daca roua diminetii trezeste florile abia inflorite, in sufletul tau nu a mai venit de mult dimineata cu roua binefacatoare, care ar fi putut sa trezeasca putinele flori ale sperantei, de mult vestjite...

Si totusi e primavara , si primavara bate la fereasta inimii tale. Nu o auzi? Aaa! Da, nu o auzi, e prea mult zgomot in sufletul tau, prea mult! Sterge-ti lacrimile, inchide ochii, roaga-l pe Dumnezeu sa faca putina liniste acolo unde e prea multa zarva. Taci! Numai gandul lasa-l sa se inalte!Asa... Gata... E liniste, dragul meu prieten. Acum deschide putin fereastra sufletului si lasa primavara sa intre! Crezi ca nu are loc de cealalta primavara? Important este ca tu sa crezi ca are si sa deschizi putin fereastra, pentru ca o raza de soare aduce alta raza de soare si primavara suferintei se va topiputin cate putin. Deschide fereastra sufletului si lasa primavara sa intre! Pentru a da putere sufletului sa tolereze arsita suspinelor, atunci cand va veni neinvitata.

...................................................................................

Da, asa este, in sufletul tau nu poate intra nimeni, in afara de tine. Tu si numai tu poti deschide sau inchide poarta. Raza de soare a Cuvantului poate topi nametii durerii. Deschide-ti sufletul"

Ganduri pentru cei ce sufera - Anotimpurile suferintei, Mihaela Ion

Fara de masura (cum doar El da), sa ne dea Domnul primaveri in suflet si iubire! Pentru a putea renaste cu totii intru adevar, bine si normalitate.

Dupa 20 de ani (3) - Update pentru (2) - Sarbatorim Craciunul!

Postarea anterioara a fost scrisa pe fuga, incomplet. Lipsea esentialul. Lipsea mirarea de a descoperi ca imposibilul e devenit posibil si pentru omul cuminte si banal, pentru omul simplu.

Comentariile primite mi-au confirmat ca m-am grabit sa trag concluzii. Si in afara de comentarii, culmea e ca s-a stricat CET-ul si mi-am amintit "cu nostalgie" si de frigul indurat in anii aceia.

Datorita scolii, fiind o eleva ascultatoare, devenisem atee convinsa. Am scris despre asta aici. Asa ca, in decembrie 1989 nu puteam sa pricep instantaneu nepretuitul dar al Domnului. Puteam doar sa ma bucur pentru ca adulmecam un nou inceput. Recunosc ca am fost socata sa vad la TV oameni care au ingenunchiat pe strada spunand crezul. M-am mirat sa aud vorbindu-se la TV despre Dumnezeu... nu puteam pricepe cum se poate asa ceva. Pentru mine idealul de libertate nu era legat de nimic altceva decat de ideea de individ. Habar nu aveam de temnitele comuniste, desi ma nascusem in Gherla, in anul in care Nicolae Steinhardt iesea din inchisoare. Si totusi, in zilele acelea, la TV si in ziare, principalul titlu devenise: "Sarbatorim Craciunul!"

A mai trecut ceva vreme pana sa incep sa pricep existenta Domnului in inima mea nedumerita si indurerata. El fusese acolo intotdeauna, doar ca eu nu stiam. Oare daca nu ar fi fost revolutia, m-as fi putut dumiri vreodata? Poate ca nu... Dar bine ca a fost. Nu am contestat in postarea anterioara inutilitatea schimbarii. Nu regret ca s-a schimbat ceva, ci regret ca anumite lucruri nu s-au schimbat. Si mai ramane intrebarea necesitatii macelului. Acesta putea fi evitat. Dar fara jertfa nu se poate ... Eroilor martiri, sa le cinstim memoria cu drag si cu recunostinta, mereu.

Dupa 20 de ani(2), Amintiri - Usile Catedralei din Timisoara au ramas inchise

Plutea agitatia in aer. Fiica mea cea mica, avand patru luni, nu dormea noaptea, parca ar fi simtit si stiut ceva ce noi nu stiam. In seara zilei de 17 decembrie ne-am trezit cu bubuituri la usa. Era un curier militar. Sotul meu a fost chemat la serviciu, pentru ca se declansase alarma. Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile, se foloseau curieri. Cand a plecat, credeam ca se va intoarce a doua zi, pentru ca de obicei erau alarme de exercitiu. Dar nu a fost asa. Nu am mai aflat nimic despre el pana dupa Craciun, moment in care a putut sa treaca pe acasa pentru doua ore. S-a intors abia in luna ianuarie, dar s-a intors, Slava Domnului...

In data de 22 socrul meu a venit speriat, sa ne ia la el, pe mine si pe fetita, ca sa fim toti impreuna. Am dat drumul la televizor. Ceausescu fugise. Doamne, ce bucurie am simtit! Nu intelegeam ingrijorarea socrului meu, eu nu puteam decat sa ma bucur. Simteam ca va fi bine.

A fost bine? Este bine? Este ... o noua etapa. Am scapat de unele si am dat se altele. Suntem liberi? Depinde de fiecare, cat de liber poate fi. Libertatea e o optiune personala. Martirii aveau sufletul liber in fundul inchisorilor. Noi?

Am o prietena in Timisoara, Doina. Cu 20 de ani in urma, fiul ei avea 4 ani. Si ea a iesit in strada. A stat zi si noapte pe treptele Catedralei. A fost gata sa-si dea viata pentru ca fiul ei, cu mama sau fara mama, sa aiba o viata mai buna. O are oare?Si nu e singura intrebare care i-a ramas fara raspuns. Se intreaba daca avea dreptul sa-si primejduiasca viata, riscand sa-si lase copilul orfan. Si se mai intreaba de ce nu s-au deschis usile Catedralei in zilele acelea, cand tinerii frumosi care isi riscau viata pentru schimbare, voiau sa intre sa se roage. S-au rugat si au murit pe scarile Catedralei, dar usile au ramas inchise. Oare de ce?

Doamne, pomeneste eroii martiri! Si miluieste poporul roman, pentru jertfa lor!

O zi altfel, mai simpla - fila de jurnal

O zi atat de simpla, de calda, de frumoasa... Mult spus o zi, vreo doua ore de ALTFEL... de rupere a ritmului, de spargere a goanei spre moarte... o mica pauza, o plimbare pe malul marii... atat, doar atat.

Nu am mai pasit pe plaja de cativa ani, desi pot sa vad marea in zare, de la fereastra biroului. Azi am ascultat valurile, am cules scoici, ne-am plimbat pe plaja. Bucurie simpla si adevarata. Prilej de a ne regasi, fiecare pe sine si fiecare pe celalalt. Mi-am amintit de jocul maicii Siluana, jocul pietrelor. Hai ca merge si cu scoici, nitel altfel, adaptat momentului. Am observat ca ne atrag scoici diferite. Pe mine cele mici, si pe cat posibil in culori pastelate, pe el cele mari si cele intregi, cu jumatatile lipite... Ia te uita, va sa zica alergam dupa refacerea intregului, Doamne ajuta! A inceput sa caute scoicile care imi placeau mie, galbene, roz... apoi am cautat si eu scoici care ii placeau lui, iata ce simplu. Doamne, ce scoici fumoase ai facut! Pentru cine oare? Ce culori fine, delicate, ce forme perfecte, cata armonie...

Slava Tie Doamne pentru bucuria lucrurilor simple, Slava Tie pentru frumusetea scoicilor si pentru muzica valurilor si pentru linistea din suflet si pentru a Ta imensa iubire pentru fapturile tale. Slava Tie pentru ce-am vazut, pentru ce am auzit si pentru simtire. Pentru redescoperirea copilului uitat, care nu vrea sa creasca si a ramas ascuns in adancul sufletului.

Braul Maicii Domnului

Era in noaptea de 20 spre 21 mai 2008. Pentru a doua oara Braul Maicii Domnului fusese adus pe meleaguri dobrogene, de la manastirea Cato Xenia din Grecia, intre 15-21 mai. Cata binecuvantare! Braul Maicii a inseninat intreaga zona, picurand in suflete o dulceata de nedescris. Pentru inchinare am preferat noaptea, cand e liniste si mai putin aglomerat (credeam). Eram singura. M-am inarmat cu o carticica de rugaciuni si cu incaltaminte comoda si am identificat cu greu capatul cozii...foarte departe de locul de inchinare. Dar am zarit chipurile celor ce deja se inchinasera si erau atat de luminoase incat statul la coada nu putea fi decat o dulce asteptare. Si culmea, niste fete dragute ofereau la toata lumea cafea fierbinte. Recunosc ca a fost binevenita. Am avut uimirea sa constat ca am vecine de coada niste fete galagioase care fumau si vorbeau turceste. Hmmm. Dar am intrat in vorba si ne-am inteles de minune. Ne-am cucerit reciproc, ne-am imprietenit. Am reusit sa o conving pe una dinre ele sa stinga tigara. Le-am intrebat de ce erau acolo. Aveau si ele vise si dorinte si stiau ca Maica Domnului le va ajuta. Unele isi doreau sa ceara Maicii un prieten pe masura, altele sa se impace cu prietenul actual...La asemenea dorinte, dupa ceva vreme rabdarea lor s-a topit, undeva pe la jumatatea drumului. Din grupul initial de 5 fete a ramas pana la urma doar una. Problema ei am aflat-o mai tarziu. Ea stia ca isi doreste ceva imposibil. Mama ei murise de un an si fetei ii era tare dor de ea. Acest dor o adusese la Maicuta Domnului...Maicuta Domnului, fii si mama ei, fii si mama noastra!

Auzind fara sa vreau o discutie dintre doua "vecine de coada" am realizat ca locuim in acelasi cartier si frecventam aceeasi biserica. Am castigat astfel doua prietene, oferindu-ma sa le duc acasa dupa ce ne vom fi inchinat. Ca tot eram cu masina si ora avea sa fie imposibila.

Pe masura ce distanta dintre noi si Brau era din ce in ce mai mica, atmosfera devenea de poveste. De nedescris simtirea aceea coborata ca din basme, doar ca nu era poveste era adevarat, era Adevar. Priveam in jur si vedeam doar bucurie pe fetele tuturor. N-as mai fi plecat de acolo. Sigur, la locul de inchinare nu puteai zabovi prea mult si odata ce ai trecut nu te puteai intoarce. Dar eu si mica mea prietena turcoaica am zabovit nitel mai mult. M-am oprit apoi sa las un pomelnic si domnul ce le aduna a crezut ca suntem surori sau mama si fiica...eram intr-un fel, ne inrudise Maicuta. Mi-am dat seama ca uitasem sa fac poze si domnul de la pomelnice ne-a lasat sa ne intoarcem...si iar am mai stat, pe indelete, pe langa Brau. Ghiulgen a remarcat ca ne purtam noroc una alteia. Eu nu cred in cuvantul "noroc" dar n-am contrazis-o, ca era atat de fericita...Nici una dintre noi n-ar mai fi plecat de acolo... I-am cerut ID-ul de messenger si mi l-a scris cu mana ei in telefon dar ..n-a mers. Draga mea, daca se intampla o minune si dai peste blogul meu te rog sa-mi scrii! Mi-e dor de tine si as vrea sa ne vedem ca sa povestim despre Maicuta Domnului. Nu cred in coincidente, sunt sigura ca ne vom revedea...Daca ti-am scris numele gresit, te rog sa ma ierti.

Noaptea a zburat. Le-am dus pe vecine acasa si ne-am intins la povesti, despre minunatul nostru parinte duhovnic. Cand sa ajung si eu acasa, vad o cunostinta in statia de autobuz, desi inca nu era ora potrivita, inca nu circulau autobuzele. Mergea desigur sa se inchine la Maica. Am dus-o eu, profitand de ocazie pentru a ma apropia inca o data de oaza aceea de binecuvantare. Cuvintele sunt sarace in a descrie simtirile adanci. Si totusi, Cuvantul este totul.

Maicuta Domnului, multumesc pentru binecuvantare si pentru ocrotirea ta de toata clipa! Maicuta Domnului, acopera-ne pe noi cu preacinstitul si puternicul tau acoperamant!