Postarea anterioara a fost scrisa pe fuga, incomplet. Lipsea esentialul. Lipsea mirarea de a descoperi ca imposibilul e devenit posibil si pentru omul cuminte si banal, pentru omul simplu.
Comentariile primite mi-au confirmat ca m-am grabit sa trag concluzii. Si in afara de comentarii, culmea e ca s-a stricat CET-ul si mi-am amintit "cu nostalgie" si de frigul indurat in anii aceia.
Datorita scolii, fiind o eleva ascultatoare, devenisem atee convinsa. Am scris despre asta aici. Asa ca, in decembrie 1989 nu puteam sa pricep instantaneu nepretuitul dar al Domnului. Puteam doar sa ma bucur pentru ca adulmecam un nou inceput. Recunosc ca am fost socata sa vad la TV oameni care au ingenunchiat pe strada spunand crezul. M-am mirat sa aud vorbindu-se la TV despre Dumnezeu... nu puteam pricepe cum se poate asa ceva. Pentru mine idealul de libertate nu era legat de nimic altceva decat de ideea de individ. Habar nu aveam de temnitele comuniste, desi ma nascusem in Gherla, in anul in care Nicolae Steinhardt iesea din inchisoare. Si totusi, in zilele acelea, la TV si in ziare, principalul titlu devenise: "Sarbatorim Craciunul!"
A mai trecut ceva vreme pana sa incep sa pricep existenta Domnului in inima mea nedumerita si indurerata. El fusese acolo intotdeauna, doar ca eu nu stiam. Oare daca nu ar fi fost revolutia, m-as fi putut dumiri vreodata? Poate ca nu... Dar bine ca a fost. Nu am contestat in postarea anterioara inutilitatea schimbarii. Nu regret ca s-a schimbat ceva, ci regret ca anumite lucruri nu s-au schimbat. Si mai ramane intrebarea necesitatii macelului. Acesta putea fi evitat. Dar fara jertfa nu se poate ... Eroilor martiri, sa le cinstim memoria cu drag si cu recunostinta, mereu.
Si daca vreau si daca NU vreau, Doamne mantuieste-ma !!!
Se afișează postările cu eticheta Decembrie 1989. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Decembrie 1989. Afișați toate postările
miercuri, 23 decembrie 2009
marți, 22 decembrie 2009
Dupa 20 de ani(2), Amintiri - Usile Catedralei din Timisoara au ramas inchise
Plutea agitatia in aer. Fiica mea cea mica, avand patru luni, nu dormea noaptea, parca ar fi simtit si stiut ceva ce noi nu stiam. In seara zilei de 17 decembrie ne-am trezit cu bubuituri la usa. Era un curier militar. Sotul meu a fost chemat la serviciu, pentru ca se declansase alarma. Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile, se foloseau curieri. Cand a plecat, credeam ca se va intoarce a doua zi, pentru ca de obicei erau alarme de exercitiu. Dar nu a fost asa. Nu am mai aflat nimic despre el pana dupa Craciun, moment in care a putut sa treaca pe acasa pentru doua ore. S-a intors abia in luna ianuarie, dar s-a intors, Slava Domnului...
In data de 22 socrul meu a venit speriat, sa ne ia la el, pe mine si pe fetita, ca sa fim toti impreuna. Am dat drumul la televizor. Ceausescu fugise. Doamne, ce bucurie am simtit! Nu intelegeam ingrijorarea socrului meu, eu nu puteam decat sa ma bucur. Simteam ca va fi bine.
A fost bine? Este bine? Este ... o noua etapa. Am scapat de unele si am dat se altele. Suntem liberi? Depinde de fiecare, cat de liber poate fi. Libertatea e o optiune personala. Martirii aveau sufletul liber in fundul inchisorilor. Noi?
Am o prietena in Timisoara, Doina. Cu 20 de ani in urma, fiul ei avea 4 ani. Si ea a iesit in strada. A stat zi si noapte pe treptele Catedralei. A fost gata sa-si dea viata pentru ca fiul ei, cu mama sau fara mama, sa aiba o viata mai buna. O are oare?Si nu e singura intrebare care i-a ramas fara raspuns. Se intreaba daca avea dreptul sa-si primejduiasca viata, riscand sa-si lase copilul orfan. Si se mai intreaba de ce nu s-au deschis usile Catedralei in zilele acelea, cand tinerii frumosi care isi riscau viata pentru schimbare, voiau sa intre sa se roage. S-au rugat si au murit pe scarile Catedralei, dar usile au ramas inchise. Oare de ce?
Doamne, pomeneste eroii martiri! Si miluieste poporul roman, pentru jertfa lor!
In data de 22 socrul meu a venit speriat, sa ne ia la el, pe mine si pe fetita, ca sa fim toti impreuna. Am dat drumul la televizor. Ceausescu fugise. Doamne, ce bucurie am simtit! Nu intelegeam ingrijorarea socrului meu, eu nu puteam decat sa ma bucur. Simteam ca va fi bine.
A fost bine? Este bine? Este ... o noua etapa. Am scapat de unele si am dat se altele. Suntem liberi? Depinde de fiecare, cat de liber poate fi. Libertatea e o optiune personala. Martirii aveau sufletul liber in fundul inchisorilor. Noi?
Am o prietena in Timisoara, Doina. Cu 20 de ani in urma, fiul ei avea 4 ani. Si ea a iesit in strada. A stat zi si noapte pe treptele Catedralei. A fost gata sa-si dea viata pentru ca fiul ei, cu mama sau fara mama, sa aiba o viata mai buna. O are oare?Si nu e singura intrebare care i-a ramas fara raspuns. Se intreaba daca avea dreptul sa-si primejduiasca viata, riscand sa-si lase copilul orfan. Si se mai intreaba de ce nu s-au deschis usile Catedralei in zilele acelea, cand tinerii frumosi care isi riscau viata pentru schimbare, voiau sa intre sa se roage. S-au rugat si au murit pe scarile Catedralei, dar usile au ramas inchise. Oare de ce?
Doamne, pomeneste eroii martiri! Si miluieste poporul roman, pentru jertfa lor!
joi, 17 decembrie 2009
Dupa 20 de ani(1) - amintiri despre Calin Nemes
Anumite lucruri le intelegem foarte tarziu sau niciodata. Unii le inteleg mai devreme. De exemplu Calin Nemes. In nici un caz nu intentionez sa fac apologia sinuciderii. Si nici nu intentionez sa laud gestul lui final. Vreau doar sa spun ca el a inteles mai devreme decat altii ca nu toate acele lucruri care puteau sa se schimbe dupa decembrie 1989 s-au schimbat intr-adevar. Sigur, iesi dintr-o capcana si te bucuri, rasufli usurat, dar indata intri in alta capcana, mai perfida, mai periculoasa. Si Calin Nemes a inteles si a vrut sa ne traga de maneca. Sa ne trezeasca. Cu riscul de a-si lasa singure sotia si fetita. Cu riscul de a-si pierde sufletul. Calin Nemes a iubit poporul roman. Nu il aprob, dar l-am inteles. Am avut privilegiul sa-l cunosc, in vremea studentiei. Si in perioada acesta a anului, este una din persoanele la care ma gandesc cu drag.
Cine a fost Calin Nemes? "Un actor şi revoluţionar român din Cluj-Napoca. A terminat Facultatea de Teatru din Cluj-Napoca, în clasa profesoarei Melania Ursu. Până în 1989 a primit doar roluri mici, de figuraţie. În viaţa particulară, era animator de manifestări culturale, recitând poezii, monologuri şi organizând audiţii muzicale cu Beatles. În 1989 Nemeş era actor la Teatrul de Păpuşi din Cluj. Pe 21 decembrie 1989, în jurul orei 15:30, Călin Nemeş şi alţi circa 40 de tineri au ajuns în Piaţa Libertăţii din Cluj-Napoca, unde se aflau forţele Armatei pentru „interzicerea căilor de acces spre zona centrală, în scopul protecţiei lucrărilor de artă, clădirilor instituţiilor administrative şi a obiectivelor comerciale, împotriva acţiunii posibile a unor grupuri de cercetare-diversiune sau teroriste străine ori provocatori la acte de vandalism”.
Grupul de tineri a început să scandeze lozinci de simpatie pentru situaţia din Timişoara şi altele împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu. Valeriu Burtea a dat ordin militarilor: „Împuşcaţi-i, că nu-s oameni!”.
Călin Nemeş a strigat atunci acestora, cu pieptul gol: „Trageţi, am o singură inimă!”, apoi s-a îndreptat către căpitanul Dando Carp, iscându-se o altercaţie. Militarii au deschis focul fără somaţie, bilanţul fiind de 13 morţi şi 28 de răniţi (între care şi Nemeş). Ulterior, actorul a fost acuzat de către cadrele militare că se face responsabil pentru masacrul din ziua de 21 decembrie.
Refăcut după două luni de spitalizare, Călin Nemeş a contestat noua conducere a ţării, pe care o considera un regim comunisto-securist, şi a activat pentru aflarea adevărului despre Revoluţia din Decembrie 1989.
În 1991 a colaborat la albumul „Lanţurile” al formaţiei Krypton, care conţine compoziţii dedicate Revoluţiei. Călin Nemeş a realizat 14 recitative, intercalate între aceste piese.
Scârbit de situaţia politică postdecembristă, precum şi de apatia societăţii civile, actorul s-a spânzurat în podul casei sale în ziua de 8 iulie 1993. A fost declarat cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Cluj-Napoca."
Sursa citatului:http://www.badpolitics.ro/calin-nemes/
Dar sa-l citam acum direct pe Calin Nemes:
„ [...] Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.
Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit.
Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească.
Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă.
Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune „NU!”
Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. [...]
Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.
Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”
(Călin Nemeş, articol apărut în România liberă pe 25 aprilie 1991)
Sigur, suna acuzator aceste cuvinte. Dar sunt sincere si vin dintr-un suflet care nu a mai avut rabdare cu semenii lui rau intentionati, semeni care distrugeau inocenta. Calin, pentru jertfa ta de la revolutie, pentru suferinta ta adanca si pentru suferinta familiei tale, pentru socul pe care ni l-ai provocat incercand sa ne trezesti, eu iti multumesc si ma rog pentru tine.
Cine a fost Calin Nemes? "Un actor şi revoluţionar român din Cluj-Napoca. A terminat Facultatea de Teatru din Cluj-Napoca, în clasa profesoarei Melania Ursu. Până în 1989 a primit doar roluri mici, de figuraţie. În viaţa particulară, era animator de manifestări culturale, recitând poezii, monologuri şi organizând audiţii muzicale cu Beatles. În 1989 Nemeş era actor la Teatrul de Păpuşi din Cluj. Pe 21 decembrie 1989, în jurul orei 15:30, Călin Nemeş şi alţi circa 40 de tineri au ajuns în Piaţa Libertăţii din Cluj-Napoca, unde se aflau forţele Armatei pentru „interzicerea căilor de acces spre zona centrală, în scopul protecţiei lucrărilor de artă, clădirilor instituţiilor administrative şi a obiectivelor comerciale, împotriva acţiunii posibile a unor grupuri de cercetare-diversiune sau teroriste străine ori provocatori la acte de vandalism”.
Grupul de tineri a început să scandeze lozinci de simpatie pentru situaţia din Timişoara şi altele împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu. Valeriu Burtea a dat ordin militarilor: „Împuşcaţi-i, că nu-s oameni!”.
Călin Nemeş a strigat atunci acestora, cu pieptul gol: „Trageţi, am o singură inimă!”, apoi s-a îndreptat către căpitanul Dando Carp, iscându-se o altercaţie. Militarii au deschis focul fără somaţie, bilanţul fiind de 13 morţi şi 28 de răniţi (între care şi Nemeş). Ulterior, actorul a fost acuzat de către cadrele militare că se face responsabil pentru masacrul din ziua de 21 decembrie.
Refăcut după două luni de spitalizare, Călin Nemeş a contestat noua conducere a ţării, pe care o considera un regim comunisto-securist, şi a activat pentru aflarea adevărului despre Revoluţia din Decembrie 1989.
În 1991 a colaborat la albumul „Lanţurile” al formaţiei Krypton, care conţine compoziţii dedicate Revoluţiei. Călin Nemeş a realizat 14 recitative, intercalate între aceste piese.
Scârbit de situaţia politică postdecembristă, precum şi de apatia societăţii civile, actorul s-a spânzurat în podul casei sale în ziua de 8 iulie 1993. A fost declarat cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Cluj-Napoca."
Sursa citatului:http://www.badpolitics.ro/calin-nemes/
Dar sa-l citam acum direct pe Calin Nemes:
„ [...] Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.
Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit.
Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească.
Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă.
Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune „NU!”
Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. [...]
Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.
Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”
(Călin Nemeş, articol apărut în România liberă pe 25 aprilie 1991)
Sigur, suna acuzator aceste cuvinte. Dar sunt sincere si vin dintr-un suflet care nu a mai avut rabdare cu semenii lui rau intentionati, semeni care distrugeau inocenta. Calin, pentru jertfa ta de la revolutie, pentru suferinta ta adanca si pentru suferinta familiei tale, pentru socul pe care ni l-ai provocat incercand sa ne trezesti, eu iti multumesc si ma rog pentru tine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)