Cersetorul copiilor, omul frumos

Când urci dinspre Urlaţi, pe şoseaua şerpuită, până în fostul cartier Mărunţiş, auzi din strada Valea Crângului zvon colorat de glasuri de copii. "Eu, eu vreau în leagăn. Vreau cu fratele meu!", ţipă un micuţ îmbrăcat în pantaloni cu multe buzunare şi o claie blondă, zulufată pe cap. "Ba eu mă dau, tu du-te dincolo, că alea-s pentru băieţi!", îi răspunde o codană brunetă şi prefăcut-supărată. Copiii fac pauze de joacă in timpul lecţiilor La o privire neatentă, locul pare o grădiniţă curată şi cochetă. Doar că, deasupra uşii, scrie mare: "Aşezământul Bucuria Ajutorului". Un fel de "ţară a minunilor" pentru 25 de copii nevoiaşi, de care se îngrijeşte, de câţiva ani, preotul Manuel Radu.

Cerşetorul copiilor Părintele, îmbrăcat "civil", e şi el în curte; descărcă alimente dintr-o dubiţă albă, de firmă - apă şi pâine. E un tânăr sprinten, cu privire deschisă şi zâmbitoare şi crede cu tărie că menirea unui preot cu vocaţie este grija faţă de oamenii din comunitatea sa. În urmă cu zece ani, când a venit în Mărunţiş, s-a supărat tare văzându-i pe copii cerşind. "La început le dădeam mâncare şi ceva bani. Pe urmă mi-am dat seama că nu-i ajuţi cu 10 lei pe zi, pentru că ei tot pe stradă stau. Şi atunci, m-am gândit că e mai bine să "cerşesc" eu pentru ei, la porţi mai înalte. Să mă fac eu cerşetorul copiilor", ne spune preotul zâmbind. Preotul Manuel Radu spune că el este cerşetorul copiilor Zis şi făcut. La puţin timp, părintele a înfiinţat o fundaţie pentru a-i putea ajuta pe toţi copiii cu probleme sociale, săraci şi cu risc de abandon şcolar din oraş. A reamenajat fosta casă parohială, retrocedată bisericii după revoluţie, a renovat-o, a dichisit-o cu tot ce-i trebuie, a modernizat-o. Acum, fostele săli de şedinţă au devenit clase pentru copii.

25 de copii salvaţi 25 de micuţi vin, zilnic, la aşezământ, în două schimburi: fie înainte de ore - cei care învaţă după-amiază, de la 10 la 13 -, fie după - cei mici, care învaţă dimineaţa şi stau la centru de la 13 până la 16. În cele trei ore pe care le petrec la aşezământ, copiii mănâncă, se joacă, îşi fac temele şi învaţă tot felul de lucruri noi. "La început le dădeam o masă caldă, sâmbăta. Cu timpul m-am convins, însă, că necesităţile lor erau mult mai mari. Aşa că am hotărât să dăm zilnic pacheţele cu mâncare, la 50 de copii", povesteşte Manuel. Cu toate astea, nu avea siguranţa că micuţii merg la şcoală ori la grădiniţă. În consecinţă, a înfiinţat fundaţia "Bucuria Ajutorului", prin care îi ajuta să nu abandoneze. "Am selectat câteva cazuri, cu situaţie foarte grea acasă. Ei sunt copiii care vin aici zilnic", spune preotul. Copiilor le place să deseneze în foişorul din curte "Nu sunt vinovaţi, bieţii copii, că s-au născut în sărăcie", mai spune el. Pentru asta s-a hotărât să merge la cei cu bani, la firme, la oameni de afaceri; să le bată la uşă şi să le povestească despre viaţa "copiilor lui" de la fundaţie, să încerce să obţină pentru ei produse, poate donaţii, diverse sponsorizări.

O familie de preoţi Părintele are doar 36 de ani. E născut la Ciorani, o comună apropiată de Urlaţi, în care mai slujeşte, încă, tatăl său. Fiu de preot, ai putea crede că Radu Manuel avea să fie sigur, încă de mic, de intrarea sa în biserică. Nici vorbă. "Când a trebuit să plec la examen, la seminar, m-am urcat pe casă şi am stat acolo până seara. Nu voiam în ruptul capului să mă duc. Eu mă visam aviator dar, în cele din urmă, tot la seminar am ajuns. Aşa a vrut Dumnezeu", îşi aminteşte el. În fiecare zi, Ligia, soţia sa - "doamna preoteasă", cum îi spun prichindeii - e alături de preot şi de copii. Cei doi sunt împreună încă din timpul facultăţii, de peste 12 ani. "Ea era studentă la ASE şi în fiecare duminică venea la biserică. Mie imi plăcea să cânt la slujbă. Acolo ne-am întâlnit, ne-am plăcut şi de atunci suntem împreună", îşi aminteşte preotul. Au copii mari, deja. Ligia Radu, soţia preotului, are grijă de cei 25 de copii

Curtea parohială După ce a făcut rost de ceva bani din donaţii şi sponsorizări, părintele a terminat de renovat casa şi a trecut la nivelul următor: curtea şi grădina. A amenjat un parc de joacă modern, un foişor pentru piesele de teatru destinate copiilor şi chiar o livadă pe care o îngrijeşte împreună cu micuţii. "Fiecare dintre ei este tutorele unui pom fructifer de care "răspunde". Îl udă, îl îngrijeşte. E drept că ne mai dau şi părinţii câte o mână de ajutor", povesteşte Manuel. Copiii au câte un copac în grijă

Lupta cu abandonul şcolar Obişnuit cu satul şi cu nevoile enoriaşilor, părintele s-a gândit să-i ajute măcar pe copii. "Când am venit aici aş fi vrut ca biserica să fie plină de oameni. Enoriaşii mei, mulţi puţini, cum erau ei, să vină la biserică. Dar n-a fost aşa, iar pe adulţi n-ai cum să-i mai schimbi. Aşa că m-am gândit la viitor. Pe copii cu siguranţă îi puteam ajuta să crească mai luminos, să nu abandoneze şcoala. La urma urmei, exact ăsta e rolul fundaţiei - să lupte împotriva abandonului şcolar". Părintele are perfectă dreptate. Ultimul raport privind starea învăţământului preuniversitar din România arată că rata abandonului şcolar pentru învăţământul obligatoriu este de aproximativ 3,7%. Dintre copiii care abandonează şcoala 1,5% provin din ciclul primar şi gimnazial, iar 2,2% de la liceu. Mai exact, 92.000 de elevi dintr-un total de 2,3 milioane, câţi sunt în învăţământul obligatoriu, renunţă la şcoală din cauza sărăciei. Lumea copiilor "Pentru noi e foarte bine aici. Mâncăm, ne jucăm şi ne facem lecţiile", spune Carmen, o fetiţă de 13 ani, decana de vârstă în grupul copiilor de la aşezământ. Cu toţii, sunt şapte fraţi, dintre care cinci vin zilnic la centru. Când nu vin, au grijă de treburile gospodăriei ori ies călare pe câmp. "Au doi cai acasă, iar ea este foarte curajoasă. Are grijă de fraţii ei şi de gospodărie. Pe lângă toate învaţă şi foarte bine.", o laudă doamna Geta. "Pentru cei mai sârguincioşi avem pregătite diverse premii dulci", adaugă Ligia, destul de tare încât să fie auzită de copii, prea absorbiţi de jocul pe calculator. "Trebuie să vă spun că avem profesor de informatică şi de engleză. O dată pe lună vine la noi şi un psiholog" spune ea. Premianta zilei e Ştefania, care tocmai a luat "foarte bine" la română. Deşi învaţă excelent, paradoxal, fetiţa are una dintre cele mai proaste situaţii familiale. Casa de la capătul lumii Casa în care locuieşte Ştefania împreună cu părinţii, sora şi nepoţii ei, e aproape o ruină. Acoperişul are tabla spartă şi ruginită, geamurile într-o rână, uşa ieşită din balamale. Prin găurile acoperişului plouă pe ziduri, coşcovindu-le. În spate, pe un hol, alte două camere. Una singură e locuibilă, iar acolo se înghesuie şase persoane. Înăuntru e cald. Miroase a fum şi a mâncare gătită. "Stăm aici toţi şase: eu, cu fetele, Ştefania şi încă o soră mai mare de-a ei, care a fost căsătorită la Urlaţi, da' s-a despărţit de barbat-su şi a venit aci, la mine, cu doi copii. Şi mai e şi bărbatul meu, pe care nu-l prea vedem". Ca o scuză, Elena, mama Ştefaniei, spune că face tot ce-i stă în putinţă, ca să menţină o viaţă de familie, cât de cât normală. "Ce să fac?! Mă duc cu ziua pe unde găsesc treabă de făcut. Muncesc cât pot pentru 30 de lei pe zi. Da, măcar, să avem cu ce lua de mâncare. Dacă n-ar fi fost părintele, eram nenorocită cu fata. Cum mă descurcam eu, cum se descurca ea? se întreabă, aproape disperată, femeia. Primăria, mulţumită de sine La Primărie e lume puţină. Altfel, mulţumită de "lucrarea" părintelui, la care nu contribuie cu aproape nimic. "Din punct de vedere legislativ nu putem să ajutăm financiar fundaţia; nu sunt prevăzuţi bani la buget pentru asta. Noi facem doar serviciile care ţin de noi: mai punem un stâlp de iluminat, mai aprindem un bec, mai facem o vidanjă la WC. Şi mai punem şi noi câte-o vorbă bună pe la oamenii noştri...", spune Lazăr Stan, viceprimarul din Urlaţi, cu o vagă urmă de mulţumire în glas. Sursa, ziarul Gandul La acest link gasiti si un mic film cu parintele Manuel Radu si micutii sai.